Limba şi literatura română. Manual de poştit în bodegă.

Limba română este atât de inexactă semantic, încât se poate folosi cu succes în zămislirea celei mai de soi literaturi, cu reale şanse de a bate la cur tot Califatul Francez, toată Monastirea Ortodoxă Rusească şi cam tot ce s-a scris prin lumea asta mare şi plină de căcat. Evident, literatura română nu se ridică la nivelul la care ar putea s-o facă, asemeni unui falus sculat mecanic de buzele unei nasoale. Se scoală, dar parcă fără chef şi fără să atincă înălţimi prea semeţe. Se scoală doar de complezenţă, ca să bifeze un punct pe o listă. Hai să vedem de ce.

Nu trebuie să apar eu ca să vă spun că ştirile de la ora 5 în variantă literară constituie singurele atentate scriitoriceşti ale culturii române. Nu, există poezie acceptabilă, proză acceptabilă, chiar ieşită de sub peniţa autorilor de dejecţii pseudointelectuale gen "Ion". Şi nu am nimic cu autorii acestor dejecţii, oricine scrie şi prost, oricât de bine ar putea să scrie. Nu poţi să ai numai opere de Nobel. Dar scriitorii ăştia sunt morţi de mult. Ar trebui să apară unii noi, care, dacă nu să inventeze genuri literare noi, măcar să se încadreze în unele vechi, dar care n-au fost sondate de români. Literatura distopică, de exemplu, lipseşte cu desăvârşire din peisajul românesc. 

Cultura viitorului creator de literatură este pocnită din faşă cu ciocanul uniformizării, ciocan care vine din toate direcţiile sub forma ideologiei din spatele educaţiei. La sfârşitul şcolii, omul român crede că face parte dintr-un popor eroic căruia, de eroic ce este, i s-a pus din toate direcţiile capac. Şi Napoleon a fost căpăcit de o alianţă impresionantă, oricât de genial ar fi fost. Poporul român este un Napoleon colectiv, care n-a avut ocazia să-şi facă imperiu, pentru că imensa coaliţie de străini, barbari, tirani, păgâni, pomelniciţi cu amănuntul în imnul de stat, a fost vigilentă şi a mângâiat cu drujba fiecare creangă pe care am încercat noi să ne suim. Omul român crede că literatura neamului său acoperă toată aria de interes a spiritului uman, restrânsă la bucata de pământ de sub picioare şi la barda din mână, abil exploatată în vederea apărării mai sus amintitei bucăţi de pământ. Cel mai mare geniu român, Eminescu, nu este un creator, ci un importator. El vede la Berlin nişte cărţi şi le "traduce" în limbajul spiritual românesc. Cu toate acestea, trece drept... geniu! Adică drept revoluţionar. Însă, raportat la Schopenhauer, Eminescu este fix Petru Groza faţă în faţă cu Marx. 

Românul, aşadar, nu este impulsionat să creeze. El este condiţionat psihologic şi ideologic să apere, să păstreze ce are, să se mulţumească doar cu ceea ce are, să îşi apere "sărăcia, şi nevoile şi neamul". Iar eroismul său este defensiv, nu cuceritor. Un eroism mic, comparativ cu al învingătorilor. Românul bate cărări ştiute, scrie ce vede, nu scrie ce NU vede. Creaţia artistică românească nu este una utopică, nu este una distopică, ci una pur realistă. Este o explicaţie a unor invenţii deja existente, nu o tentativă de construcţie a unora nemaivăzute, pentru că moralitatea românească este, din acest punct de vedere, defectă. A crea ceva nou te face îngâmfat sau inutil, te asemuieşte duşmanilor neamului, cuceritorilor care au lăsat urme adânci în istorie pe seama poporului propriu. Creaţia te face trădător.

Grai - Sed Lesov

Viaţă de mântuitor

Nu e uşor să fii Hristosu'. Lumea crede că e fain de tot să fii Dumnezeu, să abuzezi de oameni cum vrei tu, să pui copaci, să coci apocalipse... Nu e chiar aşa. Dumnezeii au o slujbă de căcat. Toată lumea te strigă, dar trei sferturi dintre ei o fac în timp ce se fut. Nu vor nimic, doar să te uiţi la pornache. Şi tu te uiţi, că doar Dumnezei suntem, nu baloţi de paie! Alţii vor să te fută. Apoi e partea cu rugăciunile. Tot norodul se roagă de tine pentru bani. Dacă aş da bani tuturor după cum cer, ar apărea situaţii gen "Şi Domnul a spus: Să fie inflaţie! Şi s-a umplut lumea de inflaţie". Ar fi aşa mulţi bani, că n-ar valora nimic. I-aţi pune pe foc, bă, ţăranilor, şi degeaba m-aş mai chinui eu să vi-i tipăresc! Plus că tuşul de Sfântă Imprimantă e cam scump şi cam greu de găsit. Şi, pula Mea, mi-e lene! 

Apoi vin alţii cu rugăciuni pentru putere de muncă. Pe ăştia îi mai tolerez, dar dacă ar avea putere de muncă ar ajunge nişte părăsiţi trişti, nişte salahori corporatişti sau şantierişti. Puterea de muncă e o ghiulea legată de gleznă. N-ajungi nicăieri aşa. Mi-aduc aminte vremurile când eram pe pământ. Toţi erau pescari, brutari, peşti, curve, jidani, soldaţi... Toţi voiau să fie Mesia sau să vadă unul în carne şi oase. Apoi am apărut eu, un tâmplar care n-a tâmplărit în viaţa lui, cu diplomă de Haret care va să zică, şi-am început a sta în cur pe pietre şi a pălăvrăgi intens. Am ajuns unde-am ajuns, restul e istorie. Deci, ca să pun punct chestiei cu puterea de muncă... Mai bine nu.

Altă chestie care pute a căcat în meseria de Dumnezeu e aia cu justiţia şi mila. Văd că nişte troli cu sutane au scris despre Mine că sunt mila întruchipată, dar şi organul suprem de justiţie. Da, mi se spune "Organul" din motive lesne de înţeles pentru cine mă cunoaşte intim. Da, îmi place justiţia şi aş vrea să fiu colegul lui Zegrean. Dar, dragii mei popi, voi aveţi aşa multe calităţi, că inteligenţa nu a mai încăput în codul vostru genetic. O judecată făcută sub imperiul milei e o pulă moale încercând să sature o curvă. Ah, Magdalena... Revenim. E ca şi când ai juca biliard cu o funie. Dreptatea se administrează cu intransigenţă. Şi, da, mi se rupe de oameni şi de umanitate. Există oameni de căcat, oameni de tot căcatul şi oameni de mai puţin căcat. Oamenii de mai puţin căcat sunt mântuiţi, de rest nu mă interesează. Să-i fute Satan în cur până borăsc căcat, din partea mea. De-aia am creat Infernul.

Mi se mai pune, apoi, în cârcă treaba cu învierea morţilor, cerul nou, pământul nou şi eu împărat, de parcă aş fi un bulangiu care nu mai poate după putere şi distruge universul doar ca să ajungă mare smardoi. Asta sună a mafiot. Eu sunt băiat bun, anarhist, pacifist... Nu-mi băteam pula de Imperiul Roman din dorinţa de a ajunge eu cezar. Doar mă enervau grav cu pretenţiile lor de superiori, când, de fapt, erau plagiatură după greci, doar că oleacă mai puţin certăreţi între ei. Cât despre morţi... Morţi de beţi, poate şi-i trezeam dându-le oţet pe la nas. Numai eu sunt imun la oţet. Sau poate că beau cel mai straşnic, pentru că pe mine chiar m-au crezut mort şi m-am trezit după trei zile într-o peşteră, cu bube şi păduchi laţi. Habar n-am ce-am făcut în zilele alea. Ăştia zic că aş fi ajuns şi prin tribunale. Îi cred, că fac urât la băutură. 

Dar sunt şi părţi bune când te cheamă Gizăs. Sună bine numele, stau bine pleata şi barba, lumea se închină la aparatul de tortură cu care ai avut de-a face la beţia aia crâncenă, toţi se aşteaptă să le rezolvi problemele şi, dacă pe tine te doare în pulă, ei arborează mutre triste şi umede şi purced la cotizat şi la pupat de morţi... Oamenii se aşteaptă să-i salvez de la nu ştiu ce căcat de păcat originar, că ar fi mâncat nu ştiu ce curvă un măr şi, abis, se simt ei vinovaţi. Eu le zic că da, îi salvez, că-s prea proşti să-şi dea seama că-s gata salvaţi şi că nu e vina lor că a mâncat aia fructe zăpăcite. Dar e mai simplu aşa, să trăiască ei cu iluzia că, fiind aparent buni, scapă de iad. Nu scapă. Raiul e mai plin de atei, agnostici, buddhişti şi satanişti decât de creştini. Ironic. Sunt un Dumnezeu ironic. Pace vouă. Şi nu uitaţi de măr! Nesimţiţilor! Cum a îndrăznit Eva să bage-n ea mărul? Nu vă e ruşine? E numai vina voastră, futu-vă Stalin!

Silent Opera - Selene

Şi psihopaţii pot fi sfinţi

Există o mare discriminare împotriva ucigaşilor, violatorilor, necrofililor, pedofililor, canibalilor, torţionarilor şi altor valori ale societăţii. Din cauza asta, bieţii copii îşi găsesc modele în ţigani, manelişti (care tot o subspecie de ţigani sunt), târfe, Băsescu, Eminescu, Beethoven şi alte scursuri. Cum rămâne cu bieţii dezaxaţi? Cum rămâne cu spiritele libere? Cum rămâne cu cei pentru care sângele, groaza, lacrimile sau moartea sunt Viagra? Ei sunt demonizaţi. Ceea ce e o mare prostie, pentru că şi psihopaţii pot fi nişte oameni sfinţi şi pot ajunge în Rai. Acolo sunt îngeri. Cât mi-aş dori să îndes un par în curul unui înger şi să-mi fac din el acadea pentru pulă! Şi ştiu că şi tu ai fantezii sexuale cu ei, aşa că uite ce ai de făcut, iar Moise s-ar putea să dea un like pe Facebook.

1. Cinsteşte ziua de duminică. Ce poate fi mai plăcut decât un viol duminical? Dumnezeu n-a lucrat duminica. El s-a dus la futut. El a făcut foc şi pucioasă pe care s-o arunce asupra oamenilor. El a crăcit sfinte şi sfinţi.  De ce n-ai face-o şi tu?

2. Nu râvni la femeia sau la măgarul altuia. Mai ales la măgar. Ia-le pur şi simplu. Obligă femeia să facă sex cu măgarul şi aproapele să se uite. Ejaculează pe aproape sau pe femeie. În niciun caz, nu ejacula pe măgar, pentru că s-ar putea să-ţi întoarcă favoarea.

3. Nu păstra victimele doar pentru tine. Fă-le poştă cu aproapele tău, împarte-le şi duşmanilor, mănâncă-le în grup, fă labă cu Mâna Moartă greşiţilor tăi precum şi ei fac muie cu Gura Moartă ţie.

4. Nu discrimina! Omoară şi ţigani, şi unguri, şi leproşi, şi poponari, şi femei, şi bărbaţi, şi pedelişti! Toţi suntem egali în faţa toporului, a drujbei şi a lui Dumnezeu!

5. Nu lăsa victimele să fie duse în ispita altor psihopaţi! S-ar putea să rămâi fără bucăţi puturoase de hoit şi fără puroi la borcan, caz în care nu vei putea să mai fii milostiv şi să dai celor mai puţin avuţi ca tine din puţinul tău cu greu câştigat.

6. Să fii fericit dacă ţi-e foame, căci din două fetiţe inocente te vei sătura şi tu, şi aproapele tău. Şi dacă vrei şi un desert, te vei sătura şi mai bine din aproapele tău.

7. Nu curvi. Preacurveşte, că cimitirele şi-aşa sunt prea pline!

Mi-ar mai putea veni idei de lucruri pe care le poţi face ca să participi la Sfânta Facere de Poştă şi Creieri pe Norişori de Apoi, dar şapte sunt destule, iar şapte e un număr bisericesc. Următorul număr e abia 40 şi mi-e lene să scriu atât.  Ferice de cei psihopaţi, căci al lor va fi festinul canibalic!

Garmarna - Liten Kersti

Mari enigme ale istoriei

Eu ştiu că voi nu suportaţi istoria. De-aia vă şi terorizez cu ea. Face parte din planul meu măreţ de a cuceri lumea, ca Pinky şi Brain. Numai că eu n-am Pinky. Sau creier. Încă mai am de săpat introspect în mine însumi coborând în jos la vale ca să descopăr această descoperire. Ideea e alta, că istoria e plină de găuri. Seamănă cu un schweizer. Vă dezvălui şi vouă câteva, ca să mă votaţi preşedinte mondial sau Antichrist, dacă cele două funcţii nu sunt una şi aceeaşi...

1. Când oamenii peşterilor îşi găureau craniile în scopuri medicale, cum mergeau prin pădure fără să le intre frunze în creier?

2. Dacă muncitorii care-au construit piramidele erau plătiţi cu bere, cum au reuşit, în stadiul lor de mucificaţie, să facă nişte piramide atât de piramidale?

3. Ce a văzut Cleopatra aşa sexy la un moşulică de 1,66 metri, epileptic şi bâlbâit? Oare avea Caesar murături şi salată?

4. De ce unele mănăstiri medievale se apărau de eventualii atacatori aruncând căcat proaspăt în capul lor? Nu mai poţi asedia o fortăreaţă plină de călugări căcăcioşi şi aur dacă eşti plin de căcat pe coif?

5. De ce Inchiziţia nu ierta greşiţilor ei, la fel cum greşiţii ei o iertau pe ea că n-aveau coaie suficient de păroase ca să o înfrunte?

6. Dacă parfumul a fost inventat ca să nu mai pută francezii a om împuţit şi nespălat, de ce nu s-a abandonat când au descoperit francezii baia? Oare au un secret?

7. Dacă cei mai mari oameni de stat ai istoriei au fost nişte drogaţi, de ce sunt drogurile ilegale? 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar parcă mie mi s-a acrit de scris. Oricum românul se satură repede de citit, mai ales când vede că sunt mai mult de zece rânduri. M-aş apuca de construit piramide. Oare un român beat e la fel de bun şi de precis ca un egiptean beat? 

Rammstein - Reise, reise

Dumnezeul meu şi-al mă-tii

M-am sictirit să mă tot întrebe lumea de ce sunt ateu, ce am cu Dumnezeu, care-i relaţia mea cu Satana, când mai ies la o cinzeacă împreună cu Sfânta Parascheva şi alte bazaconii de-astea, aşa că am zis să dezvolt un pic. Bun, trebuie să recunosc şi că am citit un text revoltător care m-a inspirat. Nu dau sursa, că nu-mi stă-n fire să fac reclamă nici bloggerilor care adună bucăţele de text şi-o ard original şi antiplagiat, nici scriitorilor care au fie şi o singură idee pentru care-mi vine să-i lapidez cu pietre de mormânt. Pe scurt, scriitoraşul citat de bloggeriţă spunea că cei care cred prea mult în ei înşişi sunt atât nebuni, cât şi slabi, pentru că autosuficienţa nu duce la perfecţionare. Să-ţi moară vaca înainte s-o mulgi?

Dar, mai întâi, să leg chestia cu Dumnezeii Satănilor Paraschivelor de textul ăla şi de ateismul meu. Eu sunt Dumnezeul meu propriu şi personal, care-şi creează şi-şi distruge câte universuri şi lumi vrea pula lui. Eu fac, eu desfac, mie-mi vin idei, eu mi le combat şi, ghici ce, sunt conştient de imperfecţiunea mea, de imperfecţiunile lucrurilor pe care le creez şi încerc de fiecare dată să corectez ceea ce cred eu de cuviinţă că trebuie corectat. Adică tot ce vrea măciuca mea dumnezeiască.

Da, sunt un bastard arogant care-şi bagă pula-n toate ideile care nu-i plac sau pe care nu le pricepe şi-o fac ori ca să mă distrez, ori pentru că am chef să enervez pe cineva, ori pentru că vreau să ajung prin forţe proprii la înţelegerea ideilor mai sus menţionate. Şi tocmai faptul că mă simt atât de potent, de plin de coaie, de iluminat, de binecuvântat de propria-mi grandoare şi aşa mai departe reuşesc să fac asta, pentru că, dacă m-aş considera un "epidermis penis" nu m-aş mai chinui să fac toate lucrurile astea. Aş considera că tot ce aş face este de căcat, deci n-aş mai vedea sensul. Deci, de ce pula mea mai scriu? De ce mă duc la facultate? De ce mă gândesc la tot felul de aberaţii, de la poziţii de făcut sex la implicaţiile călătoriei în timp? Oricum aş eşua, nu? Că-s prea prost pentru secolul ăsta.

Ei, uite, eu nu sunt, voi existaţi doar pentru că aşa vreau eu. Pentru mine, cel puţin, simplul fapt că mă adresez vouă sau că vă văd vă face să existaţi. Dacă mă uit în altă parte, mi-am băgat pula-n toţi, la grămadă, buni sau răi, nu mă interesează. Pentru că asta e lumea mea în care eu sunt, vorba unor barzi de pe la Cluj, Dumniezo, Maica Sfântă şi Sfânta Pulă. Asta înseamnă, dragii mei, că, da, am o încredere epică în tot ceea ce reprezint eu, mă iubesc, nu vă suport şi, cu toate astea, ştiu şi că am puncte slabe, sunt lucruri la care nu mă pricep, ştiu că pot să mă pricep la ele, uneori nu am chef s-o fac, alteori o fac atât de bine încât îi umilesc pe cretinii de la care am învăţat. Şi asta este una dintre pasiunile mele.

Deci, unde vreau să ajung? De fapt, vreau să dau o muie lungă şi zemoasă celor cărora nu le convine orientarea mea religioasă, egocentrismul meu şi ce alte căcaturi îi mai freacă pe ei cu privire la mine sau la alţii care gândesc la fel. Fără noi, voi încă aţi mai fi în peşteră, la cărat nămol cu linguriţa de piatră până afară şi înapoi, ca să nu vă plictisiţi.

Era - Divano

Scurtă istorie a pedepselor

S-ar putea ca titlul ăsta să ajungă pe lucrarea mea de licenţă, deci îmi bat penisul de tema asta cât încă mai pot. Oricum, ceea ce vrea să citească publicul academic diferă mult de adevărul istoric. Lumea nu e foarte pregătită să accepte asemenea descoperiri revoluţionare, care ar pune lecţii, confii, asistii, dr-ii, drd-ii şi alte animale sălbatice la muncă grea. Deci, eşti om şi beleşti instrumentul fermecat. O comiţi urât. Violezi fata regelui sau furi pietroiul vecinului. Eu te pedepsesc să treci prin fiecare epocă a istoriei şi să suferi pedepsele de atunci.

1. Paleolitic: Aici e complicată treaba. Viaţa era destul de curvă şi aşa. Dacă aş fi un tribunal paleolitic, ţi-aş da un sac de pietricele şi te-aş trimite în faţa mamutului, să-l faci să te fugărească până la poalele stâncii pe care stă restul satului cu pietroaie şi suliţe. Dacă te nimereşte vre una, asta este. Oricum nu-ţi dădeam voie să mănânci din mamut.

2. Neolitic: Fă focul. Nu ai voie cu brichete, chibrituri, torţe, aparate de sudură, aruncătoare de flăcări, napalm sau grenade. Nu existau pe vremea aia. Te aşezi în mijlocul satului, eventual când plouă, şi freci pietre sau lemne până faci braţe de Arnold. Aşa îţi trebuie! Chinuie-te!

3. Chalcolitic: Bea o cană de aramă topită. Arama o aduni tu, că celorlalţi oameni din comunitate le este lene şi, oricum, au şi lucruri mai bune de făcut, cum ar fi să-şi bată pula de arheologii viitorului ascunzându-şi morţii sau făcând oale şi crătiţi cum n-a văzut Parisul.

4. Epoca Bronzului: Sapă şanţul de apărare din jurul satului. Cu mâinile goale. Înainte să se prindă vecinii că nu există aşa ceva lângă sat şi să vină la furat. Dacă vin vecinii, tu eşti primul pe care-l aruncăm în capul lor.

5. Epoca Fierului: Aici e complicat. Pe la începuturi, ai fi bun de testator de săbii. Adică, te-aş da pe mâna fabricanţilor de săbii ca să te folosească la controlul tehnic al calităţii. De câte lovituri e nevoie pentru a decapita un om? În epoca clasică, adică, în Antichitate, puteai fi uns cu miere, legat de un copac şi lăsat acolo ca hrană pentru Furnicile Sfinte. Şi asta e pedeapsă pe bune!

6. Evul Mediu: Stai în biserică şi ascultă slujba. În latină. Dacă ai căscat, Inchiziţia de mănâncă! Dacă vrei o alternativă, la următorul asediu te îmbolnăvim de ciumă şi te aruncăm peste zidurile cetăţii adverse. Vezi partea bună a lucrurilor, vei fi primul om care a zburat vreodată! Un Aurel Vlaicu medieval. 

7. Epoca Modernă: Păzeşte graniţa dintre Franţa şi Germania, dintre Imperiul Ţarist şi Imperiul Otomoan sau bate-l pe Napoleon. Dar nu oricum. Te duci la el cu o pereche de cătuşe pufoase şi un bici de piele, baţi frumos la uşă, îl convingi să se lase legat de pat (cătuşele i le pui în jurul gâtului, că altfel, la cât de mic e, scapă) şi începi să-l vopseşti în dungi cu biciul. Dacă-i place, rupe un picior de la pat şi vezi dacă dă mai multe rezultate. Îl vreau pe Napoleon bătut!

8. Epoca Contemporană: Găseşte un nume necacofonic pentru epoca asta. Acum, trebuie să fim "politically correct". Alege-ţi singur o pedeapsă, între zece ani de puşcărie în Nicaragua, moartea pe stadion în China, traiul în România sau misionariatul academic în Statele Unite. Adică, să bagi cultura în americani! 

Chestia asta ar fi trebuit să fie un serial, dar toată lumea ştie că eu încep seriale şi nu le termin pentru că nu mai am chef de ele. Sau de voi. Sau de ambele. Aşa că am comprimat, ca pentru americani, tot ce aveam de spus şi, dacă nu vă convine, prezentaţi-vă la mine cu o maraciucă şi-o târfă şi poate dezvolt cândva ce am scris aici.

Boney M - Rasputin

Lenea înseamnă progres

De ce scriu la ora 2 după-amiaza? Pentru că mi-a fost lene să scriu mai devreme. Am dormit până acum o oră. Dar lenea m-a odihnit. Dacă aş fi fost somnoros, nu că n-aş fi, probabil că n-aş mai fi scris. Oamenilor le era lene să încordeze coşcogeamite arcul ca să vâneze mamuţi, şobolani roz sau rivali. Aşa că au inventat puşca. După care li s-a făcut lene să încarce puşca după fiecare foc, aşa că au inventat mitraliera. Li s-a făcut şi mai lene, ajungând acolo unde mişcatul mitralierei de la stânga la dreapta, pentru defrişarea rândurilor de inamici, a devenit un efort suprauman. Aşa că au inventat tancul şi Audi Q7, defrişatoarele supreme de cretini.

Altor oameni le-a fost lene să calculeze pe hârtie ecuaţii care, oricum, nu le foloseau la altceva decât să ajungă ţintă pentru muie prin şcoli. Au inventat abacul. Le-a fost lene să mişte din degete, aşa că au inventat calculatoare. Acum, lenea de a ieşi la o plimbare se refugiază în joculeţe gen World of Warcraft, unde stai în pat sau cu curul plat pe scaun şi te plimbi prin păduri pline cu iepuri ucigaşi.

Aceeaşi lene, manifestată acut la urcarea scărilor, a dus la apariţia liftului. Lenea de a umbla pe străzi lungi ne-a făcut să facem casele una peste alta. Da, de-asta stăm la bloc, nu pentru că am fi cine ştie ce orăşeni evoluaţi. De altfel, la ţară, oamenii muncesc mult. Cantitatea de lene de la ţară este mai mică decât cea de la oraş, aşa că la ţară casele sunt mici, rare şi făcute din căcat. Câtă motivaţie îţi trebuie să colecţionezi atât de mult căcat încât să-ţi faci casă din el! 

Partea urâtă este că lenea asta ne-a făcut mai comozi. Ne-a adus mai jos de Paleolitic, după cum am demonstrat acum câteva săptămâni. Acum, nu mai suntem în stare să ne demonstrăm superioritatea biologică pentru a obţine un futai. De fapt, cu cât eşti mai leneş şi mai neajutorat, cu atât fuţi mai mult. Dacă mergi pe jos, te duci acasă şi faci o lăbuţă. Dacă mergi cu un Mercedes, faci sex nebun. Invariabil, produci fel de fel de chestii mici şi urlătoare cărora le spui, cu mândrie, copii. Copiii tăi vor fi şi mai idioţi ca tine. Dacă va veni Apocalipsa - şi va veni - ei vor crăpa primii, nu din cauza americanilor care vor fi declanşat-o, ci din cauza propriei neajutorări. De unde să facă ei rost de mâncare, dacă nu vor mai exista supermarketuri? Să vâneze? Păi de-aia a apărut, în Neolitic, arcul. De-aia a apărut, în Evul Mediu, puşca! Să nu ne mişcăm cururile superioare prin pădure ca să ne batem parte-n parte cu ursul. Nimeni nu are şanse în faţa ursului. De fapt, sunt oameni pe care-i face de căcat un popândău. Cum? Ţi-e foame. Foarte foame. Vezi cum iese din pământ ca banul din bancomat un cap de popândău. Ai încredere în reflexele tale, că poate ai fost portar la viaţa ta şi ţi-ai luat câteva mingi în mutra de puturos. Te arunci spre popândău. Lumea ta e popândăul. Dar el e mai şmecher, se bagă la loc şi tu nimereşti cu capul într-o piatră. Mori ca un erou necunoscut.

Aşa va dispărea specia umană. După un cataclism care ne va arunca înapoi în Epoca de Piatră, vom crăpa în accidente petrecute la vânătoarea de popândăi, iar popândăii vor învăţa, din lenea de a căuta morcovi, să vâneze şi ultimii supravieţuitori. Apoi, din lenea de a ne fugări pe câmpii, vor inventa arcul, puşca, mitraliera, tancul... 

Kataklysm - The last effort

Mai mult căcat aleator

Ni ştiu alţii cum sunt, dar eu, după ce termin de scris un căcat pentru că nu mai am despre ce scrie, dar imediat după ce termin de căcat şi de şters la cur, imediat mă trezesc printre tone de subiecte numai bune de tratat şi de ironizat. Bineînţeles că, până să ajung eu la un calculator sau la o foaie mângâiată lasciv de un pix pervers, uit tot ce-mi trecuse prin cap. În fine, să începem, că iar mă pocneşte Alzheimer-u'

Softul care controlează frâna unor modele noi de Ford este aşa de bun, că se futu în ziua doi. Cine are Ford cu soft trebuie să îl bage în service. Cum opreşte în service, nu ştiu. Sugerez ca autorii ideii de a instala software pe frânele maşinilor să îşi pună gâturile sub roţi, ca să se oprească rablele. Cine are nevoie de programe la frână? Dacă nu ţine, ce faci? Dai Ctrl+Alt+Del din acceleraţie? Cum afli că ţi se futu? La primul om pe care-l calci? Ce faci? Te dai jos din maşină, îi râcâi creierii de pe cauciucuri şi coaiele de pe parbriz şi-i spui "scuze, nene, mi-a dat eroare şi a trebuit să-i dau restart. Nu te superi, nu?". Ce căcat aveau frânele clasice, la care înfigeai un crac în pedală şi mormanul de fiare se oprea? Încă nu am auzit de vreo Dacia 1310 chemată în service la devirusat softu'. Şi Dacia 1310 frânează bine de vreo 40 de ani buni. Uite că au venit americanii cu interesele lor corporatiste şi infecte şi s-a dus în pizda mă-sii toată chestia cu frânatul. Puneţi în continuare mai multe sisteme idioate pe maşini, ca să aibă ce să se strice. Şi cât staţi voi cu Merzanele şi Fordurile la reparat, eu mă dau cu Lada Niva şi cu Dacia cât mă ţine gazul. Luaţi-mi permisul, dar, mai întâi, daţi-mi unul!

Mă uitam la ştiri. Nu ştiu unde. Cea mai frecventată de turişti pizdă a ţării, agăţată precar de Elena Udrea, îşi îndemna ilustra purtătoare la tăiat de panglici. Şi, cum unde sunt panglici de tăiat, se bagă şi preoţii, cam ca vulturii din Congo la mâncat copii, pe o scenă blagosloveau de mama focului nişte foarte mulţi puleţi de genul. Episcopi, după moace. Şi ce spuneau ei? "Binecuvântat este Dumnezeu, bla bla bla". Auzi, băi, pielea pulii? Ai supt de la Gigi Becali când erai atât de mic, încât nici să sugi nu ştiai? Sau eşti pui de Predator? Cine eşti tu să-l binecuvântezi pe un dumnezeu? De ce ar avea ăla nevoie de binecuvântarea ta, din moment ce când era el şmecher tu nici prost nu erai? Te ia Dumnezeu ăsta al tău, te îndeasă într-un colţ şi te-ntreabă: "Bă, puţă! Zi, repede, câte coaie ai?" La care tu, plin de tine şi de sloboz pe creier, zici "Patru". În secunda următoare, te loveşte un fulger între ochii beliţi, iar vocea divină răsună ca linguriţa în cană: "Cinci, te-am bătut!". Şi s-a terminat şi cu tine, şi cu tupeul tău. De fapt, toţi popii spun asta. Să-mi spună şi mie cine binecuvântează o divinitate creditată cu autoritatea absolută. Normal, popimea crede că ea e cea fără de care Dumnezeu nu ar exista. Asta aşa e. Ei l-au inventat, ei l-au băgat pe gâtul celor care au avut gaură în gât.

Două ajung, că doar este duminică. Adică ziua aia în care ţi-e lene şi să te caci, darămite să-ţi storci creierii ca să produci ceva cât de cât lizibil. Se simte nevoia unei legi care să-ţi impună să faci doar trei lucruri duminica: să dormi, să mănânci şi să te fuţi. Iar cine stă în calea efectuării acestor activităţi să fie trimis la muncă, în mină, toată ziua. Şi să se-ntoarcă pe jos înapoi, ceea ce e OK pentru oltenii de pe Valea Jiului, dar cam naşpa pentru brăileni. Mi se cam rupe, eu sunt gata să respect legea asta, chiar dacă nu a ajuns nici măcar în Parlament. Hai, toţi, la teleportat cărbune, că eu am treabă!

Ravel - Bolero

Primul bolnăvior al judeţului şi alte elucubraţii

Motto: "Fără mine, nu ar fi existat judeţul ăsta".
(Gheorghe Bunea Stancu, preşedintele Consiliului Judeţean Brăila)

Câtă bâză am făcut de omuleţul ăla când a spus-o. Cu câtă îngâmfare am putut să-l creditez la vremea respectivă! Dar, acum, îmi dau seama că eram cam bătuţel în cap să cred că monstrul vrebal emis de acest Stancu e doar o fantasmă a unei imaginaţii aproape la fel de bolnave ca a mea! Astăzi, s-a adeverit ce spusese el cu luni întregi mai devreme. Astăzi, G.B.S, Ghebese pentru amici, şi-a băgat scârbavnicul mădular în toată presa brăileană, imitat fiind şi de acoliţii săi roşii politic şi negri în cerul gurii. Plecaţi acasă, că Domnul Preşedinte e bolnav! Aşa se rezumă anunţul făcut de un senator. Ce spui tu, străine? Receptaculul annilingusului social-democrat nu e prezent, deci voi nu aveţi nici coaiele, nici mintea, nici coloana vertebrală să vorbiţi în absenţa lui? Fără el nu există judeţ. S-a demonstrat. Aşa că am plecat la a doua casă, respectiv la muncă, să mă fac pulbere că e nentu Stancu bolnăvior. Fie-i ţărâna uşoară şi coliva dulce.

N-am mai filozofat de mult. Mi-o ia Kant înainte. De fapt, iniţial, chiar nu aveam chef de filozofat după ce m-a lovit ca o cărămidă făcută din căcat de vacă vestea decesului PSD cauzat de boala şefului. Nu aveam chef de nimic. Şi mi-am dat seama că nimicul e ceva. Dacă nu era nimic, nu exista un cuvânt pentru el. Nu exista ideea de nimic, opozabilă ideii de ceva. Iar, în absenţa nimicului, ceva n-ar fi putut exista, ca noţiune, pentru că nu ar fi putut definită, nu ar fi existat ceva diferit. Noi inventăm cuvinte doar ca să diferenţiem lucrurile. Să deosebim un calculator de o piatră, un penis erect de o pulă sculată sau un rahat de Stancu, ceea ce e cam greu. Dar să ne-ntoarcem. Nimic e ceva, deci cuvântul în sine se contrazice singur, se anulează sau se reduce, cum ar spune matematicienii. Prin urmare, dacă nimic nu există, ceva nu are sens, pentru că nu se deosebeşte de nimic. Ups... am folosit cuvântul fără sens. Câtă ineficienţă să avem în toate limbile atât de multe cuvinte care definesc ceva inexistent... Dumnezeu, nimic, ceva, timp, bun-simţ...

Am un chef nebun de ducă. Vreau să dispar undeva, un timp, un an, o lume... Sunt sătul de oraş, de muncă zilnică şi silnică şi am nevoie să văd locuri noi, oameni diferiţi de ceea ce văd pe străzile infecte ale oraşului infect. Nu am nevoie decât de ea şi de o escapadă. Nu detaliez, pentru că am făcut o promisiune.

Sfântul Petru a cam dispărut din peisaj. La fel şi Carina. Păcat, începuse să-mi placă de ei doi şi de relaţia pe care o au. Mor mulţi oameni. Zilele astea sunt pline de moarte, de sânge, de maţe răsucite pe furci şi de bare de maşini îndoite de trupuri obeze, diforme, diformizate. N-are boşorogul timp să acorde interviuri, plus că lucrează la un nou tip de cazan. Nu ştiu ce vrea să îndese în el, dar, cică, o să fie infailibil. Probabil că îl umple cu români, că numai ăştia se trag unul pe altul în pârjol. Cum vrea unu să iasă din ceaun, cum îl trag ceilalţi înapoi, futu-i mama ei de capră a vecinului!

Sictirul îşi face loc între circumvoluţiunile mele. Mă sictireşte aproape tot ce mă înconjoară. Încuiaţii care au o problemă cu pletoşii, manelele, lipsa de disponibilitate a Sfântului Petru, faptul că Stancu ar putea să se vindece... Şi mai am şi treabă. Cică. Vreau să dorm şi să visez. Sau să visez că dorm. Sau, pur şi simplu, să dispar. Vreau audienţă. Te vreau. Noapte bună, chiar dacă e dimineaţă.

Epica - Kingdom of Heaven (A New Age Dawns - Part V)

Smegmă politică, economică şi culturală

Apăi tare multă vreme a mai trecut de când nu am mai borât pe porcăria asta de blog, de îmi vine să-i aplic un ushiro delete după ceafă, că oricum s-a dus audienţa acolo unde-l trimite majoritatea pe Băsescu. Şi mă refer la majoritatea care trăieşte, nu aia care-şi deplasează mutra tristă la urne ca să pună ştampila pe unul, pe altul sau pe toţi, sperând că flegma care ne e stemă devine pecete de aur pe un steag plin de bulinele maro de căcat al celor care consideră cârpa tricoloră mai adecvată ştersului la cur decât hârtia roz prin care-ţi trec degetele.
Introducerea de căcat, lungă, politică şi nepatriotică trebuie să-mi fi dus audienţa cvasiinexistentă cu gândul la faptul că n-am ce scrie. Nu am ce scrie. Am dat mâna cu Geoană şi mi-e scârbă de propria mea piele. Aşa de scârbă, că nici la cur nu mă mai şterg. Mâna care a atins prezidenţiabilul nu este demnă să atingă hârtia care-mi şterge augustul cur. A sunat gay dar mi se rupe. Ultima perioadă, şi aici mă refer la câteva săptămâni, iar virgula dinainte de "şi" e perfect legală, a fost de căcat. Am alergat toată Brăila ca dobitocul după cai verzi pe pereţi. Caii sunt prea rapizi şi pereţii prea verticali, aşa că nu am prins nimic. Nu e nimic de văzut, nimic de scris şi nimic de câştigat de pe urma a ce se vede sau se scrie. Mi se pare mie sau criza asta începe să existe? Nu mă bag în dezbateri pseudo-orice despre criză pentru că sunt mai crizat decât economia. Cine vorbeşte despre tendinţele naturale ale economiei este invitat în Dunăre. Pietroaiele sunt din partea casei. Voi aţi inventat economia, deci nu există mişcare naturală. E ca şi când ai spune că Dacia 1300 cade în prăpastie pentru că e ea proastă, nu pentru că şoferul e de căcat şi nu e în stare să ţină de covrig.
Observ că tot nu am terminat porcăria de introducere şi, sincer să fiu, nici nu am chef să o termin. Nu am mai avut atâta inspiraţie de nu mai ţin minte când. Încep să mă gândesc că toată inspiraţia s-a dus la vreun pseudoscriitor care are de când să vomite intelectual un al doilea Harry Potter sau alt Twighlight scris americăneşte. Da, aştept roşii şi varză, Heri şi Tuailait mi se par Kurpapier de cea mai proastă calitate. Aşa de proastă, că m-aş şterge acum la cur cu el, după ce am dat mâna cu Geoană. De unde îmi dau seama că sunt cărţi de căcat? Simplu. Se vând. Se cumpără. Oamenii cumpără doar căcat. Biblia, Ion de Rebreanu, Harry Potter, Twighlight, Coranul, cartea de telefoane, cartea de bucate şi mersul trenurilor sunt cele mai de căcat cărţi şi se vând la greu. Lucrurile interesante cad în anonimat atât de adânc, încât, dacă te interesează şi le cauţi, librăresele la fel de inculte ca autorii pe care ţi-i bagă pe gât prin încurajarea monopolului se uită la tine ca la un Trabant de 600 CP. Adică le îngheaţă brusc zâmbetul de geneză vibratoare şi, în sictir, îţi spun că nu au auzit de aşa ceva. Iar dacă ele nu au auzit, nu există. Cultura ta, stimate client şi devorator de literatură, nu există. Nici tu nu exişti. Ieşi afară din librărie, scârbosule! Rozi temelia literaturii gen Sandra Brown, neruşinatule! Cum se mai îmbogăţesc toţi scriitorii de căcat?
De unde pornisem? A, da. Nu am inspiraţie, semn că s-a dus toată la un greţos de-ăsta. Sper să nu fie român. Literatura siropoasă universală nu e depăşită în duhoare şi culoare decât de literatura siropoasă română. Aia care ajunge prin manualele generatoare de prostie, ignoranţă, minte încuiată şi cocalarism cronic sever. Şi aici ajung la adevărata esenţă filozofică, săriţi cu bere şi aplauze, a preaminunatului şi prea lungului articol. Mă simt incult pentru că am plecat prea mult urechea la aberaţiile tocite în şcoală. Şi încă pe mine m-a cam durut în cur. Dar ştiu despre ce e vorba în ele şi deja mi-e greaţă. Dacă-mi spune cineva că Rebreanu a scris ceva bun, fac ochii mari. Doar pentru că am auzit de Ion şi pentru că ştiu ce înseamnă Ion. Am încercat să citesc Ion şi mi-a venit să mă decapitez cu sapa, ca să păstrez registrul pupincuristo-ţărănesc al smegmei literare. Pardon, al operei literare. Ştiu că şi Angelinei îi pute pizda când n-o spală, dar dacă primul lucru pe care-l simţi e duhoarea aia, ajungi să fugi de ea oricât de bună ar fi după baie. Aşa e şi Rebreanu. Poate are şi el părţile şi cărţile lui geniale, dar când îi aud numele numai la Nelu ăla mă gândesc şi mă apucă pandaliile. Tot respectul, dar de ce trebuie ca primul contact cu un mare scriitor să fie taman cu cea mai idioată scriere a lui? Nu e drept faţă de el. Rebreanu e un exemplu, iar toţi sunt la fel. Mari literaţi, mari literatori, dar, ca tot omul, au mai dat şi pe alături. De ce să studiez Amintiri din copilărie când Povestea pulii e genială? De ce să mă îndop cu pasteluri, când Balada Pizdei e pe limba mea, iertată fie-mi metafora nimfomană. De ce să mă îngreţoşez de Somnifere păsărele, când Antropomorfismul mă-nvaţă cum era lumea acum două sute de ani şi cum e acuma?
Concluzii: Geoană e infect, literatura comercială e infectă, lucrurile interesante se ţin departe de public, publicul e de căcat şi de vină şi mie mi-e foame. Pa pa.

Ludwig van Beethoven - Simfonia a IX-a, partea a IV-a

Land of căcat

A cântat Madonna şi a primit muie cu căcat de la public atunci când a dat-o pe ţigănească. Muie şi din partea mea. Ţiganilor, că din cauza lor credea biata femeie că a venit în Ţara Ciocolatei. În rest, mi se rupe. Mă lasă rece.

Şefa de la Asociaţia Surdo-Muţilor din Brăila a primit o sticlă de şampanie în cap. A fost găsită cu creierii împrăştiaţi în toată camera, iar Organul are senzaţia că un căcat de sticlă a reuşit să-i facă sfecla salată de cerier pane. Pe ce lume trăiesc ăştia?

Criza economică mondială ne afectează. Cică. Şi pe mine, că n-am bani să mă cac în centru acolo unde e gratis. Singurii care se bucură de criză sunt antreprenorii de pompe funebre. Pompează hoituri în pământ la 50 de herţi. Aşa de multe mortăciuni pompează, încât o firmă s-a apucat să facă reduceri pentru pensionari la coşciuge şi crucioace de lemn. Transportul e din partea casei. Oare cum se simte un om care vine să-şi cumpere sicriu, iar vânzătorul îi face oferte promoţionale ca la biscuiţi? Ăştia îşi bat joc de muribunzi. E OK să faci reducere, dar să-i faci şi reclamă? La un sicriu cumpărat, primeşti unul gratis şi un lighean de colivă. Căcat!

Vreau permis de conducere, că de-o Dacie 1300 din herghelia lui Menumorut oi aduna vreo trei parale. Şcoala de şoferi costă mai mult decât o Dacie nouă, iar şpaga poliţaiului nu se mai rezumă la bani. Trebuie să ai şi decolteu condimentat cu ţâţe. O operaţie de schimbare de sex: nepreţuită. Besides, I love my cock. Caut bicicletă cu ataş.

Ludovic Orban, mare om politic, vicepreşedinte de peneleu, a ajuns Ludovic Organ. Udrea ştie. Da, paraşuta blondă care-i lustruieşte catargul Preşedintelui. Se pare că Udrea e marinar pe o corabie cu multe, multe, multe catarge, iar cel mai înalt şi mai gros e Ludovic, zis şi Organ. Şi eu o numesc târfă pe Udrea, dar de la a fi de părere că ministrul Turismului e petardă şi până la a scrie, într-o scrisoare oficială, "Dragă petardo, cât ceri, fă?" e drum lung. Nici Organ şi nici Udrea nu ştiu ce e ăla drum lung. Pe ei îi interesează grosimea.

Concluzie: Îmi bag organu' în ţara asta şi cer colivă, că mi-e foame. Pa pa.

Aesma Daeva - Lysander

Iraţional născut din iraţional

Cum se fce că mereu când mintea mea adoarme de tot, ar trebui să fie trează? De câte ori ar trebui să lucrez la ceva, o umbră parcă se lasă asupra gândirii mele. Lipsa de activitate poate să mă transforme în cadavru sau în artist. De ce nu poate un cadavru să creeze artă? Ce simplu ar fi! De câte ori vreau să scriu ceva, să mă duc într-un cimitir, să pun mâna pe o lopată zdravănă şi să rog un locatar să mă ajute sau să facă munca în locul meu. Ăsta da vis. Poate acum chiar aş lucra, în loc să stau şi să scriu rânduri interminabile despre cum mă obligă pe mine starea de fapt în care mă găsesc să o descriu. Şi am ajuns la subiect.

Lenea este megalomană. Îşi cere tributul zilnic, plătit în acte legate de cultul personalităţii. Stalin, Hitler, Ceausescu, Castro... Toţi au ceva în comun cu lenea. Au ucis şi au impus oamenilor să le acorde gândurile lor, operele lor, personalităţile lor. Lenea mea este stăpânul meu. Devin propria mea lene. Mă doare că, deşi e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult, acum nu râd, ci vorbesc mult prea serios. Sunt un scriitor pus în slujba lenei. Când tot ceea ce trebuie să fac îmi provoacă silă, mă apuc de scris. Orice. Poezie, proză şi, mai nou, posturi pe blog.

Lenea e un kamikaze. Lucrând la textele mele, o ucid. Ea însăşi îmi cere să o ucid, se roagă de mine. E unul din acele sentimente care parcă vorbesc cu tine şi îţi spun ce să faci. Totuşi, este sinurul sentiment care îţi cere să îl execuţi în cel mai barbar mod cu putinţă. Poate de aceea toată lumea desconsideră lenea. Este un lucru iraţional. În fond, e un copil al somnului raţiunii. Cui îi plac asemenea creaţii abjecte? Nic măcar un leneş nu este mândru de propria sa lene. Prin urmare, creaţia iraţională e condamnată la autodistrugere. De aici ajung şi mai departe, sap şi mai adânc în mormântul conceptelor sinucigaşe.

Am ajuns la lucrările mele. Dezbat de unul singur, parcă pentru mine însumi, probleme care nu interesează pe nimeni. Instinctiv, adun totul sub numele de "Copiii somnului raţiunii". Bănuiesc că nici nu trebuie să mai explic ce înseamnă asta. Tot ce scriu se autoexecută, se încuie singură într-un cavou mai negru decât toate cele pe care le-am descris până acum: uitarea. Uitarea este un mormânt plin până la refuz. Dă pe afară. E plin de lucruri care nu interesează sau nu au interesat vreodată pe nimeni. Tragic este că eu îmi condamn din naştere toate creaţiile. Cine le citeşte? Atunci de ce le scriu? Mă simt ciudat în încercarea mea de a raţionaliza iraţionalul. Ceea ce fac eu este la fel de iraţional ca şi lenea, cea care mă îndeamnă, pentru că lenea e atât de iraţională, încât mă anulează. Raţiunea mea nulă dă naştere unor creaturi oribile şi damnate care, ironic, damnează lenea. E un cerc vicios tot ce fac eu. Nici nu ştiu de ce mă mai învârt în jurul cozii.

Iar mi s-a făcut scârbă. Am terminat pe ziua de azi.

Haggard - Eppur si muove.