Dragă Alice,

Nu a auzit nici pulea de tine, deşi nici Sfântul Petru şi măciuca mea, la un loc, nu s-au bucurat de atâta atenţie din partea mea. De fapt, scumpa mea Alice, cred că eşti cel mai complex şi mai cretin personaj pe care am fost vreodată în stare să-l creez. Am pus în tine câte ceva din fiecare fată, femeie sau curvă pe care o cunosc. Te-am omorât, te-am făcut de căcat, te-am făcut frumoasă, ţi-am dat talent artistic şi te-am trimis la plimbare. Om te-am făcut, iar tu, ca o japiţă ce te afli, mi-ai adus numai prejudicii. Adică, nu a citit nici pulea păţaniile tale, drept pentru care, deşi eşti, teoretic, femeia perfectă, îmi vine să te spânzur de lustră şi să scriu "Pinata" pe tine, ca să te pocnească puradeii cu bâtele şi să curgă bomboane din tine. Dar, chiar şi aşa, ai face rău, pentru că bomboanele nu provoacă decât carii şi diabet.
Tu, Alice, futu-te-n inimioara ta aia întunecată, eşti poporul chinez. Nu, nu mă înţelege greşit. Nu eşti grasă. Arăţi chiar bine. Dar parcă eşti făcută din labă-n grup. Parcă mă-ta a fost zeiţa Bukkake şi s-a scăldat într-o cadă cu aracet de caltaboş. În acelaşi timp, eşti timidă şi tupeistă, eşti duioasă şi insensibilă, eşti obsesiv-compulsivă, te agăţi de trecut ca prezervativul de plop, dar, în acelaşi timp, trăieşti numai pentru viitor, mă faci să-mi doresc să exişti cu adevărat, nu ca să te iau în braţe, nici ca să te fut, ci ca să-ţi dau două perechi de palme, să-ţi revii un pic. Tocmai pentru că eşti rezultatul celui mai mare jaf dat vreodată la o bancă de spermă, nu te suportă nimeni. Îmbătrâneşti, umbli cu tot felul de cretini, dar faci tu ce faci şi te întorci, numai tu ştii de unde, mă faci să vreau a scrie despre tine şi-mi aduc aminte cât de prost te-am cioplit. Dacă Michelangelo ar fi sculptat ceva atât de fără sens şi din topor cum eşti tu, s-ar fi apucat de cântat manele. Eşti un Rembrandt falsificat cu trafaletul, iar Van Gogh din cauza ta şi-a tăiat urechea şi, dacă ar fi fost suficient de beat, şi-ar fi tăiat şi pula.
Să-ţi spun care e problema ta. M-ai respins, m-ai iubit, m-ai uitat şi ţi-ai adus aminte de mine, am ţinut la tine, te-am urât cu spume, mi-ai alimentat misoginismul, m-ai făcut să mă îndoiesc de el, ai trecut neobservată pe lângă mine şi te-a durut, la rândul tău, acolo unde soarele nu străluceşte niciodată. Te-ai prins? Asta e problema ta. Eşti toate femeile din viaţa mea, adică o maioneză tăiată. Tu nu eşti în stare să fii una singură, eşti un cameleon instabil, pus într-o cameră de oglinzi. Eşti un ghiveci care pute. Da, puţi, că nu te-am pus niciodată să faci o baie. Te-aş pune acum, dar e prea târziu. Draga mea Alice, astăzi te declar moartă, îngropată, mâncată de viermi şi putrezită. Şi nimeni nu va plânge după tine. Eşti liberă să te împrăştii, iar fiecare părticică din tine se va alătura fiinţei din care s-a desprins. Ai auzit? Mă enervezi, fire-ai al dracului de rebut genetic şi literar!

Cu bine,
Creatorul tău.

P.S. Odihneşte-te, dar nu în pace!

Irish Rovers - What do we do with a drunken sailor?

Primul bolnăvior al judeţului şi alte elucubraţii

Motto: "Fără mine, nu ar fi existat judeţul ăsta".
(Gheorghe Bunea Stancu, preşedintele Consiliului Judeţean Brăila)

Câtă bâză am făcut de omuleţul ăla când a spus-o. Cu câtă îngâmfare am putut să-l creditez la vremea respectivă! Dar, acum, îmi dau seama că eram cam bătuţel în cap să cred că monstrul vrebal emis de acest Stancu e doar o fantasmă a unei imaginaţii aproape la fel de bolnave ca a mea! Astăzi, s-a adeverit ce spusese el cu luni întregi mai devreme. Astăzi, G.B.S, Ghebese pentru amici, şi-a băgat scârbavnicul mădular în toată presa brăileană, imitat fiind şi de acoliţii săi roşii politic şi negri în cerul gurii. Plecaţi acasă, că Domnul Preşedinte e bolnav! Aşa se rezumă anunţul făcut de un senator. Ce spui tu, străine? Receptaculul annilingusului social-democrat nu e prezent, deci voi nu aveţi nici coaiele, nici mintea, nici coloana vertebrală să vorbiţi în absenţa lui? Fără el nu există judeţ. S-a demonstrat. Aşa că am plecat la a doua casă, respectiv la muncă, să mă fac pulbere că e nentu Stancu bolnăvior. Fie-i ţărâna uşoară şi coliva dulce.

N-am mai filozofat de mult. Mi-o ia Kant înainte. De fapt, iniţial, chiar nu aveam chef de filozofat după ce m-a lovit ca o cărămidă făcută din căcat de vacă vestea decesului PSD cauzat de boala şefului. Nu aveam chef de nimic. Şi mi-am dat seama că nimicul e ceva. Dacă nu era nimic, nu exista un cuvânt pentru el. Nu exista ideea de nimic, opozabilă ideii de ceva. Iar, în absenţa nimicului, ceva n-ar fi putut exista, ca noţiune, pentru că nu ar fi putut definită, nu ar fi existat ceva diferit. Noi inventăm cuvinte doar ca să diferenţiem lucrurile. Să deosebim un calculator de o piatră, un penis erect de o pulă sculată sau un rahat de Stancu, ceea ce e cam greu. Dar să ne-ntoarcem. Nimic e ceva, deci cuvântul în sine se contrazice singur, se anulează sau se reduce, cum ar spune matematicienii. Prin urmare, dacă nimic nu există, ceva nu are sens, pentru că nu se deosebeşte de nimic. Ups... am folosit cuvântul fără sens. Câtă ineficienţă să avem în toate limbile atât de multe cuvinte care definesc ceva inexistent... Dumnezeu, nimic, ceva, timp, bun-simţ...

Am un chef nebun de ducă. Vreau să dispar undeva, un timp, un an, o lume... Sunt sătul de oraş, de muncă zilnică şi silnică şi am nevoie să văd locuri noi, oameni diferiţi de ceea ce văd pe străzile infecte ale oraşului infect. Nu am nevoie decât de ea şi de o escapadă. Nu detaliez, pentru că am făcut o promisiune.

Sfântul Petru a cam dispărut din peisaj. La fel şi Carina. Păcat, începuse să-mi placă de ei doi şi de relaţia pe care o au. Mor mulţi oameni. Zilele astea sunt pline de moarte, de sânge, de maţe răsucite pe furci şi de bare de maşini îndoite de trupuri obeze, diforme, diformizate. N-are boşorogul timp să acorde interviuri, plus că lucrează la un nou tip de cazan. Nu ştiu ce vrea să îndese în el, dar, cică, o să fie infailibil. Probabil că îl umple cu români, că numai ăştia se trag unul pe altul în pârjol. Cum vrea unu să iasă din ceaun, cum îl trag ceilalţi înapoi, futu-i mama ei de capră a vecinului!

Sictirul îşi face loc între circumvoluţiunile mele. Mă sictireşte aproape tot ce mă înconjoară. Încuiaţii care au o problemă cu pletoşii, manelele, lipsa de disponibilitate a Sfântului Petru, faptul că Stancu ar putea să se vindece... Şi mai am şi treabă. Cică. Vreau să dorm şi să visez. Sau să visez că dorm. Sau, pur şi simplu, să dispar. Vreau audienţă. Te vreau. Noapte bună, chiar dacă e dimineaţă.

Epica - Kingdom of Heaven (A New Age Dawns - Part V)

Revoluţie, şi nu e vorba de moldoveni

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am săturat de porcăriile astea. Nu am mai debitat de foarte multă vreme. Nu că n-aş fi, în continuare, adormit. Nu că n-aş avea timp, căci mare este împărăţia frecmentaţiei. Dar mi-a ajuns cu scrisul impersonal despre lucruri pe care nu le vede nici dracul. Şi nu mă refer la mine. Citeam, de curând, prostiile pe care le-am tot scris aici, pe blog sau, cum ar spune antibloggerul Badea, "pe net", de parcă un jurnal pe net poate să nu fie blog. Da, poate să fie şi altceva, gen un profil personal sau Twitter, dar asta este o altă dezbatere de care, pe româneşte, mă doare în cur. Şi să aud aplauze, vă rog, pentru că este prima oară când folosesc un cuvânt considerat obscen pe blog. Cred că asta este ultima mea elucubraţie editorialistică referitoare la căcaturile din jurul meu. De ce este "cur" un cuvânt obscen? Pentru că şcoala îţi strică mintea, pentru că eşti obişnuit cu termeni ştiinţifici la care te uiţi ca Băse la flotă şi pentru că oamenii neşcoliţi ţi se par proşti şi inferiori. Şi pentru că ei folosesc cuvântul "cur" în loc de "anus" sau "capătul opus al tractului digestiv" ajunge şi asta o obscenitate folosită numai de idioţii care nu au auzit de anus. Gata, destul despre teoria curului, pentru că nu asta contează. Anunţ că, începând cu următorul post care va apărea, cel mai probabil, în orele următoare, îmi dau drumul la gură. Nu mai filozofez decât dacă am chef. Voi avea "opere literare", voi înjura sau voi scrie mesaje pentru naiba ştie cine m-o citi. Dacă nu mă citeşte nimeni, mi se rupe, pentru că eu scriu că asta-mi place mie să fac. Nu mă dau mare intelectual sau artist pentru că nici măcar marii intelectuali sau artişti nu sunt recunoscuţi în timpul vieţii. Sincer, mi se rupe de criticile aduse persoanei, gen "ete, bă, se dă mare cult". Sunt mai cult decât mulţi şi mai incult decât la fel de mulţi. A se înlocui "cult-incult" cu "artist-neartist", "deştept-prost", "profund-superficial"sau orice altceva vi se pare vouă că ar fi o valoare pe care o am sau nu şi fără de care secolul 21 nu poate să existe în context cultural, artistic, jurnalistic, "blogăristic" sau darwinist.
A, şi piatra aia cubică a reînviat. Vizitaţi Brăila! Strada Mihai Eminescu, sau, după cum se numeşte în mintea noastră, Republicii sau, pentru cei mai în vârstă, Regală, are o faţă nouă şi băncuţe aşezate de-a curmezişul, iar pavajul este făcut din piatră cubică. Arată bine, dar am un sfat: nu ridicaţi privirea din pământ. Casele sunt futute rău de tot. Aşa de futute, că zici că au cel puţin 1200 de ani. De fapt, nici 200 nu au, dar am avut primari proşti până acum. Sper că ăsta e mai răsărit. Hai, gata, că m-am sictirit.

Nightwish - Ever Dream

Scrierea este nebunia criminalului.

Am vrut să scriu mai des... Toţi spunem asta. Cred că şi marii scriitori ai lumii au avut perioade în care nu se lipea plaivazul de mâna lor nici să-i baţi. Ce pretenţii să ai de la un adormit? Eu am dormit. Acum, ca de obicei când mă trezesc pentru câteva clipe, scriu. După mult timp. Nu ştiu ce îmi lipseşte atunci când toate cuvintele care îmi trec prin minte mă calcă pe nervi. Poate inspiraţia. Problema este că nu ştiu ce este acel "ceva", Sfântul Graal de care am nevoie ca să pot spune că sunt inspirat şi să încep să scriu ceva acceptabil. De vreun an de zile mă tot gândesc să scriu un roman. Am început unul şi început a rămas. Când l-am recitit, am descoperit că se bate singur cap în cap. De câte ori am lucrat la el, am crezut că am inspiraţie. Ce s-a întâmplat de a ieşit un spanac? Oare sunt făcut doar pentru a scrie lucruri mărunte, de genul poeziilor nu mai lungi de douăzeci de versuri sau micilor mele povestiri de cel mult două sau trei pagini? Cine mi-a citit lucrările a spus că sunt bune, că mă pricep la scris. Bineînţeles, nu sunt de acord. Cum să fiu bun de ceva, dacă nu sunt în stare să las în urma mea cincisprezece pagini în care să nu mă contrazic singur? Poate muzica e de vină. Eu nu pot să scriu dacă nu ascult muzică. Şi cu cât melodia este mai dură, cu atât scriu mai bine. Ultima mea poezie e scrisă în ritm de death metal şi mi se pare cea mai bună de până acum. Poate dacă mi-ar rezista creierul la câteva luni de metale grele aş reuşi să îmi scriu şi romanul. Poate ar ieşi ceva acceptabil.

Scrisul, după cum se vede, este o chestie foarte complicată. Orice scriitor, cât de amărât, are un set de tabieturi pe care trebuie să le treacă în revistă pentru a-şi putea face treaba. În cazul meu, e muzica. Alţii trebuiau să se pilească bine de tot înainte de a le veni inspiraţia sau de a li se despărţi mintea de creier. Da, nu râdeţi, mintea se poate despărţi de creier în ceea ce eu numesc somn al raţiunii. Credea cineva că artiştii sunt întregi la minte? Ei poate sunt, dar nimeni nu îi vede aşa. Doar pentru că gândesc altfel, artiştii sunt consideraţi nebuni. Propun fiecăruia să facă o paralelă între Bacovia şi Hannibal Lecter. Ambii sunt artişti ai morţii. Unul a scris despre ea, celălalt a provocat-o. Întrebarea nu este care a fost un artist mai mare. Un om cu gândirea unui psihopat ar spune că Hannibal. Ceea ce mă interesează este care dintre ei a fost mai nebun. Cine a reuşit să dea morţii un sens mai ciudat? Părerea mea? Clar, Bacovia. Doctorul Lecter a accentuat ceea ce deja se ştia despre moarte: faptul că e groaznică. El doar a făcut-o mai terifiantă şi mai chinuitoare. Bacovia, scriind despre ea în maniera sa caracteristică, a îmbrăcat-o într-o rochie de bal şi a făcut-o frumoasă. De ce am ajuns aici? Pentru că cel mai pervers instrument este scrisul. Intenţionat nu am spus ce fel de instrument. Scriind, poţi face iubirea oribilă şi moartea atrăgătoare. De aceea scriitorii sunt nişte oameni, dacă nu nebuni, diferiţi până în trăsăturile lor fundamentale de ceilalţi oameni. Raţiunea lor... a noastră... doarme cel mai adânc şi naşte cei mai înfricoşători monştri, poate la fel de oribili ca cei care credeam că ne pândesc noaptea de sub pat atunci când eram copii. Mă consider mai nebun decât Lecter, aşa că nu mai pot continua.

Dethklok - Murmaider.

Iraţional născut din iraţional

Cum se fce că mereu când mintea mea adoarme de tot, ar trebui să fie trează? De câte ori ar trebui să lucrez la ceva, o umbră parcă se lasă asupra gândirii mele. Lipsa de activitate poate să mă transforme în cadavru sau în artist. De ce nu poate un cadavru să creeze artă? Ce simplu ar fi! De câte ori vreau să scriu ceva, să mă duc într-un cimitir, să pun mâna pe o lopată zdravănă şi să rog un locatar să mă ajute sau să facă munca în locul meu. Ăsta da vis. Poate acum chiar aş lucra, în loc să stau şi să scriu rânduri interminabile despre cum mă obligă pe mine starea de fapt în care mă găsesc să o descriu. Şi am ajuns la subiect.

Lenea este megalomană. Îşi cere tributul zilnic, plătit în acte legate de cultul personalităţii. Stalin, Hitler, Ceausescu, Castro... Toţi au ceva în comun cu lenea. Au ucis şi au impus oamenilor să le acorde gândurile lor, operele lor, personalităţile lor. Lenea mea este stăpânul meu. Devin propria mea lene. Mă doare că, deşi e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult, acum nu râd, ci vorbesc mult prea serios. Sunt un scriitor pus în slujba lenei. Când tot ceea ce trebuie să fac îmi provoacă silă, mă apuc de scris. Orice. Poezie, proză şi, mai nou, posturi pe blog.

Lenea e un kamikaze. Lucrând la textele mele, o ucid. Ea însăşi îmi cere să o ucid, se roagă de mine. E unul din acele sentimente care parcă vorbesc cu tine şi îţi spun ce să faci. Totuşi, este sinurul sentiment care îţi cere să îl execuţi în cel mai barbar mod cu putinţă. Poate de aceea toată lumea desconsideră lenea. Este un lucru iraţional. În fond, e un copil al somnului raţiunii. Cui îi plac asemenea creaţii abjecte? Nic măcar un leneş nu este mândru de propria sa lene. Prin urmare, creaţia iraţională e condamnată la autodistrugere. De aici ajung şi mai departe, sap şi mai adânc în mormântul conceptelor sinucigaşe.

Am ajuns la lucrările mele. Dezbat de unul singur, parcă pentru mine însumi, probleme care nu interesează pe nimeni. Instinctiv, adun totul sub numele de "Copiii somnului raţiunii". Bănuiesc că nici nu trebuie să mai explic ce înseamnă asta. Tot ce scriu se autoexecută, se încuie singură într-un cavou mai negru decât toate cele pe care le-am descris până acum: uitarea. Uitarea este un mormânt plin până la refuz. Dă pe afară. E plin de lucruri care nu interesează sau nu au interesat vreodată pe nimeni. Tragic este că eu îmi condamn din naştere toate creaţiile. Cine le citeşte? Atunci de ce le scriu? Mă simt ciudat în încercarea mea de a raţionaliza iraţionalul. Ceea ce fac eu este la fel de iraţional ca şi lenea, cea care mă îndeamnă, pentru că lenea e atât de iraţională, încât mă anulează. Raţiunea mea nulă dă naştere unor creaturi oribile şi damnate care, ironic, damnează lenea. E un cerc vicios tot ce fac eu. Nici nu ştiu de ce mă mai învârt în jurul cozii.

Iar mi s-a făcut scârbă. Am terminat pe ziua de azi.

Haggard - Eppur si muove.

Început de somn, vis sau argument

Cântă, zeiţă... Cam aşa ar trebui să încep. Ultimul care a avut ideea de a face o invocaţie la începutul textului său a ajuns faimos. Noroc că pe mine nu mă interesează faima. Eu doar scriu ca să nu spun. Am învăţat din multe experienţe că a spune ceva poate să nască monştri mai înspăimântători decât somnul raţiunii. Chiar şi scrisul prezintă riscurile lui. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. E destul de complexă lumea pentru a eclipsa experienţele trecătoare, fie ele plăcute sau nu. Fiecare articol, începând cu următorul, va fi interpretarea unui aspect, a unui eveniment sau chiar a unei cărţi. Acest prim articol e doar interpretarea vieţii. O viaţă simplă, fără întâmplări, fără naştere şi fără moarte.

Viaţa din şi despre care scriu eu este una onirică. Un vis doar. Da, viaţa poate la fel de bine să fie un vis. Ori al nostru, ori al unei instanţe superioare. Încă nu am găsit un Dumnezeu, dar dacă există unul, probabil că nu e "acolo sus" ci peste tot în jurul nostru, iar noi suntem actori pe scena minţii lui. Neliniştitor, ştiu. Fiecare are dreptul să creadă ce vrea. Eu prefer să mă consider propriul meu vis. Am avantajul libertăţii, iar când visez mai intens am material pentru scris.

De ce un somn al raţiunii? Aş fi putut găsi un titlu mai original sub care să îmi adun gândurile. Goya nu mă poate da în judecată, dar pot fi judecat de oricine, pe bună dreptate, pentru lipsă de originalitate. Adevărul este că un titlu mai bun nu aş fi putut să găsesc. Sunt vinovat. Dar vorba unui om mai deştept ca mine, care a trăit acum două mii de ani: "Să arunce piatra cel care e fără de păcat." De 19 ani tot aştept pietre şi încă nu mi-a căzut nici una în cap. După cum spuneam, nu am putut găsi ceva original mai bun de atât. În ultima vreme am observat că mintea mea se odihneşte. Nu mai am nici timpul şi nici dispoziţia de a mă gândi la idei înalte. Ceva, nu ştiu sau poate nu vreau să spun ce, m-a învăţat că raţiunea nu este întotdeauna cea mai bună cale spre găsirea unor răspunsuri. Uneori trebuie să mai gândeşti şi cu altceva, să exprimi ceea ce simţi fără să te întrebi "de ce". Lumea anului 2008 este mult prea obsedată de argument. E ca şi când Pământul ar trebui convins să se învârtă, la fel cum, în 2008 î. Hr., Soarele trebuia convins să răsară. Atunci se făceau incantaţii şi se sacrificau animale, acum se fac peroraţii şi se sacrifică sentimente. Nu vreau să argumentez nimic. Asta fac toată ziua, îmi câştig dreptul de a trăi prin raţiune. Aici vreau să îmi adorm raţiunea, să las ideile pure să îşi găsească adăpost în visul unui somn nefiresc. Vreau să las toate impresiile mele să se hrănească liber dintr-un univers oniric sugrumat de toată lumea.

E dimineaţă. Acum trebuie să mă trezesc, să mă întorc la veşnicele argumente şi la uciderea esenţei din care am fost creat. Ironic... Ne naştem din iubire, dar nu avem voie să ne exprimăm iubirea. Ne sfârşim prin moarte, dar moartea e un subiect tabu. Cutremurele din interiorul nostru nu ne lasă să dormim, dar noi luăm somnifere ca să le ucidem. Suntem prea ipocriţi. Deja îmi e scârbă. Închei.
Epica - Facade of reality.