Scrierea este nebunia criminalului.

Am vrut să scriu mai des... Toţi spunem asta. Cred că şi marii scriitori ai lumii au avut perioade în care nu se lipea plaivazul de mâna lor nici să-i baţi. Ce pretenţii să ai de la un adormit? Eu am dormit. Acum, ca de obicei când mă trezesc pentru câteva clipe, scriu. După mult timp. Nu ştiu ce îmi lipseşte atunci când toate cuvintele care îmi trec prin minte mă calcă pe nervi. Poate inspiraţia. Problema este că nu ştiu ce este acel "ceva", Sfântul Graal de care am nevoie ca să pot spune că sunt inspirat şi să încep să scriu ceva acceptabil. De vreun an de zile mă tot gândesc să scriu un roman. Am început unul şi început a rămas. Când l-am recitit, am descoperit că se bate singur cap în cap. De câte ori am lucrat la el, am crezut că am inspiraţie. Ce s-a întâmplat de a ieşit un spanac? Oare sunt făcut doar pentru a scrie lucruri mărunte, de genul poeziilor nu mai lungi de douăzeci de versuri sau micilor mele povestiri de cel mult două sau trei pagini? Cine mi-a citit lucrările a spus că sunt bune, că mă pricep la scris. Bineînţeles, nu sunt de acord. Cum să fiu bun de ceva, dacă nu sunt în stare să las în urma mea cincisprezece pagini în care să nu mă contrazic singur? Poate muzica e de vină. Eu nu pot să scriu dacă nu ascult muzică. Şi cu cât melodia este mai dură, cu atât scriu mai bine. Ultima mea poezie e scrisă în ritm de death metal şi mi se pare cea mai bună de până acum. Poate dacă mi-ar rezista creierul la câteva luni de metale grele aş reuşi să îmi scriu şi romanul. Poate ar ieşi ceva acceptabil.

Scrisul, după cum se vede, este o chestie foarte complicată. Orice scriitor, cât de amărât, are un set de tabieturi pe care trebuie să le treacă în revistă pentru a-şi putea face treaba. În cazul meu, e muzica. Alţii trebuiau să se pilească bine de tot înainte de a le veni inspiraţia sau de a li se despărţi mintea de creier. Da, nu râdeţi, mintea se poate despărţi de creier în ceea ce eu numesc somn al raţiunii. Credea cineva că artiştii sunt întregi la minte? Ei poate sunt, dar nimeni nu îi vede aşa. Doar pentru că gândesc altfel, artiştii sunt consideraţi nebuni. Propun fiecăruia să facă o paralelă între Bacovia şi Hannibal Lecter. Ambii sunt artişti ai morţii. Unul a scris despre ea, celălalt a provocat-o. Întrebarea nu este care a fost un artist mai mare. Un om cu gândirea unui psihopat ar spune că Hannibal. Ceea ce mă interesează este care dintre ei a fost mai nebun. Cine a reuşit să dea morţii un sens mai ciudat? Părerea mea? Clar, Bacovia. Doctorul Lecter a accentuat ceea ce deja se ştia despre moarte: faptul că e groaznică. El doar a făcut-o mai terifiantă şi mai chinuitoare. Bacovia, scriind despre ea în maniera sa caracteristică, a îmbrăcat-o într-o rochie de bal şi a făcut-o frumoasă. De ce am ajuns aici? Pentru că cel mai pervers instrument este scrisul. Intenţionat nu am spus ce fel de instrument. Scriind, poţi face iubirea oribilă şi moartea atrăgătoare. De aceea scriitorii sunt nişte oameni, dacă nu nebuni, diferiţi până în trăsăturile lor fundamentale de ceilalţi oameni. Raţiunea lor... a noastră... doarme cel mai adânc şi naşte cei mai înfricoşători monştri, poate la fel de oribili ca cei care credeam că ne pândesc noaptea de sub pat atunci când eram copii. Mă consider mai nebun decât Lecter, aşa că nu mai pot continua.

Dethklok - Murmaider.