Cum să-ţi faci civilizaţie

Urlă interneţii de frica războiului cu ruşii de parcă ar avea ei altă treabă mai bună de făcut decât să ne violeze nouă babele de Vaslui. Vine războiul şi carnea de tun nu e bine să aibă hepatită şi alte boli, de parcă nu te omoară obuzul dacă n-ai ficat, ce să zic! A, da, armata română e o treabă eroică, fără legătură cu adunătura aia de fraieri care s-a apucat să trădeze nemţii în ultimul resbel sperând că Stalin e vreun fraier care o să uite că românaşii au udat Caucazul cu sânge sovietic. Acum, după 70 de ani, ruşii iar au chef de bătaie, că doar n-au înfometat naţia ca să dezvolte arme nucleare doar de dragul de avea ce demonta mai târziu. Deci vine resbel şi, dacă-i nuclear resbelul, cam dispare civilizaţia şi se lasă iar cu paleolitic sau, ca să fim optimişti, cu Epoca Bronzului. Adică dispare semnalul de la telefon şi de la wireless şi trebuie să ne apucăm noi, ca oameni, să reînviem lumea moartă şi să refacem ce-am reuşit să distrugem cu atâta abnegaţie. Dar cum facem treaba asta?

În primul rând, o civilizaţie care apare din căcat trebuie să inventeze ceva fain. Ceva aşa de fain, încât celelalte adunături izolate de dobitoci obsedaţi de propriul pământ să se avânte la 100 de kilometri de casă şi să preia respectiva treabă. Cum e scrisul. Scrisul e mişto, dezvoltă creativitatea, face treburile uşoare, arată bine şi prinde la oameni. Oamenilor le place să scrie când n-au altceva mai bun de făcut în timp ce aşteaptă să le crească grâul. De-aia au islandezii literatură faină şi mai ales, de-aia o au de acum 1.000 de ani. Că la ei creşte greu grâul, dar nu-i bai, au ce face până se coace pentru că ştiu să scrie. De-aia au sumerienii literatură faină. 

Altă chestie pe care trebuie să o facă o civilizaţie este să îşi dea seama că are ceva de calitate. Adică să fie mândră de propria ei creaţie culturală, tehnologică sau militară şi să conştientizeze faptul că este mai sus ca neamurile din jurul ei pe lanţul trofic. Când îşi dă seama de treaba asta, neamul care vrea să fie creator de civilizaţie dezvoltă un simţ al datoriei de a înghiţi fraierii din jurul lui şi are şi capacitatea de a o face. Atunci câştigă respect şi lumea vrea să preia chestiile faine pe care le-a creat, cum ar fi scrierea, arta sau ideologia. De-aia şi-a făcut la 1185 Ioan Asan imperiu prin Balcani. Nu erau românii civilizaţi, erau bizantinii sursă de inspiraţie. Ei aveau imperiu şi le mergea bine, iar Ioan ăsta a crezut că dacă ai imperiu automat îţi scoţi neamul din căcat. Aşa că şi-a făcut imperiu, numai că nu a avut gura destul de mare încât să-şi apropie poporul de el. N-a avut ce să le ofere.

Treaba cu oferitul mă duce la a treia şi ultima treabă pe care o ai de făcut ca să-ţi faci civilizaţie. Este nevoie ca supuşii tăi nu doar să ţi se supună, dar să le şi placă s-o facă. Trebuie să fie mândri că fac parte din civilizaţia ta. Aici se poate face o confuzie între imperiu şi civilizaţie. Ei, bine, orice civilizaţie are un imperiu care o propulsează. Egiptul, Roma, China, Bizanţul, Spania, Anglia, America, toate au fost nucleul propulsor al unei turme de epigoni mândri de condiţia lor. Ei ştiau că se supun cuiva, că sunt expuşi abuzurilor, dar considrau că beneficiile plutitului în siajul imperiului lor compensează pentru dezavantaje. Trebuie să ai ce oferi, să ştii să ambalezi produsul tău şi să-l vinzi scump fără să-ţi faci reputaţie nasoală de zgârciob. Inteligenţa nativă ajută, dar simţul practic ajută şi mai mult. Imperiile cultivă mentalităţi pragmatice şi raţionale. Ele se propagă, elimină spiritualitatea şi credinţa oarbă şi duc la critică, inclusiv îndreptată împotriva creatorilor de civilizaţie. Atunci, civilizaţia cade şi lasă loc alteia. Da. Dacă vrei civilizaţie, trebuie să accepţi faptul că demersul tău este unul sinucigaş. O civilizaţie este ca o supernovă. Cu cât mai tare străliceşte, cu atât mai adâncă e gaura neagră pe care o lasă în urmă. Vrei un exemplu? Compară arabii din secolul al XI-lea cu arabii de acum şi mai vorbim.

Apropo, asta este o explicaţie foarte simplă a mecanismelor care duc la constituirea unei civilizaţii. Dar ăsta nu e un tratat de istorie sau de ideologie, ci un post de pe un blog de trolling. Dacă vrei ceva academic, citeşte cărţi şi lasă-mă-n pace ca să am timp să le scriu şi pe alea.

Tyr - Hold the heathen hammer high

Imperiul piroman

Azi nu vreau să fut capul. Cine se prinde, bine, cine nu, să ia bon de ordine şi să stea o tură. Imperiile se nasc numai ca să moară. Toată lumea ştie asta. Ăla care întemeiază un imperiu ştie că măreaţa lui construcţie o să se ducă la mă-sa în vagin. Al 154-lea împărat ştie şi el că poate fi ultimul. Nemurirea constructului nu este pe ordinea de zi a nimănui. Ideea este ca viaţa imperiului să fie cât mai lungă. Resurse aproape menărginite sunt investite în amânarea inevitabilului. Şi cu cât pute mai tare a inevitabil, cu atât mai multe resurse sunt băgate în "asigurarea de sănătate" a imperiului.

A patra Romă este America, fără doar şi poate. Nu stau să-ţi povestesc despre celelalte trei pentru că te consider un cititor cultivat. Dacă nu eşti, greşeala mea că te-am supraestimat. De fiecare dată când a venit vorba căderii vreunei Rome, putoarea de hoit a venit din interior. Decadenţă morală, incultură, letargie. Cine spune că nişte triburi abia intrate în Epoca Fierului au distrus măreaţa civilizaţie romană este un mare idiot. Serios. Dacă Roma era şi în anul 476 un factor civilizator, un etalon de moralitate, de cultură, de calitate a vieţii şi aşa mai departe, tribuleţele n-aveau nicio şansă. America pute la fel de tare. În plus, face marea greşeală de a se destabiliza psihologic şi mai mult cu tentativele ei de expansiune. Intenţia este să urmeze sfatul lui Sun Tzu: "Pari puternic când eşti slab şi slab când eşti puternic". Cam ce făcea şi Stalin. Dar, la fel cum un balon se subţiază pe măsură ce se umflă, aşa şi energia internă a unei naţiuni slăbeşte pe măsură ce ea încearcă a se extinde mai mult decât este sustenabil. Şi nu mă refer, aici, la sustenabilitatea financiară a "acţiunilor poliţieneşti" de genocid democratic. Este vorba despre dorinţa "plebeilor" de a fi alături de conducerea imperiului în demersul său. Când funcţionarea imperiului este pusă la îndoială atât de propriii cetăţeni, cât şi de statele clientelare din jurul său, izul de mortăciune devine duhoare de nesuportat, iar zilele marii paleşti de pe hartă sunt numărate.

Ideea este următoarea: Intervenţiile tot mai dese ale Americii, prin intermediarii europeni care-i fac treaba murdară, încep să devină tot mai puţin legitime şi tot mai puţin populare chiar în rândul trepăduşilor din NATO. Să fim serioşi, imperiul care conduce ONU trimite inspectorii ONU în Siria ca să investigheze treaba şi să-i spună împăratului dacă poate sau nu să îşi împlânte baioneta într-o ţărişoară şi-aşa divizată şi arată şi-n dungă de război civil? Mai crede cineva în aberaţia asta? Mai crede cineva în standardele duble promovate de Imperiu, violuri repetate ale raţiunii care au funcţionat doar pentru că Imperiul a ales să-şi ţină cetăţenii într-o lucie prostie? Lipsa de interes a tovarăşilor albaştri de pe Bătrânul Continent, manifestată faţă de războiul Împăratului premiat pentru pace, marchează începutul oficial al căderii Romei. Şi după căderea oricărui imperiu, urmează un Ev Întunecat. Iar ăsta e singurul motiv pentru care bucuria mea pentru moartea Imperiului nu este deplină.

Sabaton - Karoliners bön

Vreau, nu vreau, aşa crăp

Doamnelor, domnilor, vă rog să vă ţineţi orgasmele pentru următorul sex sălbatic! Nu am cancer, leucemie sau alte boli de sezon care se pot opera doar în Israel, doar pe banii voştri. Dar cenzura se va abate asupra mea pentru ceea ce voi scrie de aici în jos. Pentru că a fi antieuropean e erezie, iar bloagele antieuropene şi cele naţionaliste vor fi vânate şi şterse. Până acum, îmi ţineam departe de blog viziunile politice, dar e mişto să fii cenzurat. E cea mai tare publicitate. Uite, don'le, ăsta e victima sistemului! Hai să-i aducem ofrande!

1. De la Bruxelles vine vorbă cum că a fi antieuropean echivalează cu a fi naţionalist, iar a fi naţionalist egal Adolf Hitler, personaj tabu în Uniunea simbol al libertăţii şi-al unităţii în diversitate. Diversitate, primim, dar să nu se deosebească nimeni de Omu' Nou pe care vrem noi să-l construim! Căci ce e aia naţiune, dacă nu o droaie de oameni care vor să trăiască împreună şi aleg s-o facă, după criterii stabilite de ei şi în baza unor criterii tot de ei alese şi stabilite, gen etnie şi limbă, dar nu numai; ca atare, putem construi o naţiune din şahişti, dacă ei vor să împartă un teritoriu pentru simplul motiv că-s şahişti. Şi este dreptul lor să oprească la frontieră un fotbalist, pentru că n-are ce căuta între ei. La fel, e dreptul lor să scape de unu' care joacă nasol şah, pentru că nu respectă convenţiile faţă de care, prin apartenenţa la naţiune, şi-a dat acordul. Asta înseamnă hitlerism? Dacă da, atunci chiar şi a persecuta naţionaliştii e nimic mai mult decât o dovadă de hitlerism.

2. Dacă n-ar fi prigonit antieuropenismul, sigur nu ar îmbrăca forme extreme. Aşa, suntem siliţi să ne retragem sub pământ, iar dacă vrem să fim auziţi trebuie să urlăm destul de tare. Coerenţa raţiunii şi a logicii cade, argumentaţia istorică e lipsită de valoare. Nu. Nu aşa se face treabă. Şi ce dacă organizarea UE este aceeaşi cu a Uniunii Sovietice? Ce dacă şi numele şi instituţiile seamănă cu cele propuse de tovarăşul Lenin? Ce dacă UE distruge personalitatea grupurilor de oameni la fel cum armata şterge originalităţile şi individualităţile oamenilor pe care-i striveşte sub disciplina masacrului din plăcere? Dacă Europa plânge după 26 de americani împuşcaţi, trebuie să plângă toată lumea. Chiar şi cei cărora le-au murit apropiaţii pentru că Europa s-a dus la războaiele altora. Iar noi trebuie să iubim din toată inima noul Mare Soviet. Trebuie să-l iubim sincer, să-i fim fidel ca unei neveste grase care ne aşteaptă cu tigaia la fiecare cotitură. Tigaia este o armă puternică. 

3. Ca stat european, trebuie să acceptăm legitimităţi false ale puterii. Avem la putere o formaţiune politică născută din raţiuni etnice şi nu ideologice. O formaţiune care, cu numai un vot din 20 în favoarea ei, a reuşit să câştige chiar un fotoliu de ministru în Guvern, pentru că trebuie să acceptăm diversitatea, trebuie să fim multiculturali, trebuie ca orice adunătură să aibă dreptul de a mânca o pâine-n ţara asta şi un căcat în Parlamentul ăla. Sincer, mi se rupe dacă-i vorba de unguri sau de populaţia Bantu. Atâta timp cât criteriile impuse de majoritate ca fiind infrastructura ideatică de funcţionare a naţiunii române nu sunt pe placul lor, sunt liberi să plece unde o vrea muşchiul lor. De-asta sunt eu pentru pedeapsa cu exilul. Dacă tu vii la mine-n casă, dar nu respecţi normele valabile aici, am tot dreptul să te dau afară. Pe uşă, nu pe geam. Ca un gentleman. Dacă pot exista germani, francezi sau alţi imigranţi care, fascinaţi de cultura românească din motive care ţin numai de ei, au putut veni în România şi au putut să se adapteze la modul nostru de viaţă, fără a emite pretenţii de a li se linge papucii pentru că sunt germani sau francezi, cred că pot şi ungurii să facă aceeaşi treabă. Dar dacă nu le respecţi "identitatea culturală", eşti un nazist. Nu se cheamă că ţii la normele valabile pe teritoriul pe care-l locuieşti, norme pe care le accepţi şi pe care le respecţi. Se cheamă că eşti şovin. 

Gândeşte-te un pic la treaba asta înainte să mă consideri urmaşul lui Adolf. Ce vreau eu? Să am garanţia faptului că mă înţeleg cu ăla care se aşează lângă mine în tramvai şi că nu strigă "Allahu akbar", scoate iataganul şi mă taie. Adică, na, n-are Allahu decât să fie akbar, dar nu cu forţa. Vreau să pot spune ce am de spus şi să pot fi contrazis cu argumente logice sau factologice, nu ideologice. Adică de ce nu-i bună părerea mea? Că nu e europeană sau că nu se bazează pe ceva real? La o adică, vreau ca Uniunea Europeană să ardă şi sunt dispus să-mi sacrific blogul pentru asta.

Leonin - Assumpta est Maria

De jegi rerum. Sau despre jeg.

Să nu credeţi, dragi oratori, belatori şi laboratori, că jegul e treabă simplă, pentru că nu-i. Jegul de două feluri este, anume văzut şi nevăzut. Dacă de cel văzut e lesne a scăpa cu oleacă de apă, cu unghia, cu drujba sau cu niscai cianură, nevăzutul, adesea netrădat decât de Duhoarea Duhorilor, e cel mai parşiv dintre toate. Apare, la fel ca ţiganii, peste tot. Vechii cărturari credeau că ţiganii sunt singurele vietăţi care strunesc jegul nevăzut, drept pentru care aceste creaturi cu puteri misterioase erau considerate adesea sfinte sau şamanice. Dar s-a dovedit că nu e chiar aşa, ba chiar invers, ţiganii nu ştiu a struni jegul nevăzut; ei pot doar să-l invoce, dar nu şi să scape de el. 

Aşa că savanţii au căutat în altă parte Maeştrii Întunecaţi ai Artelor Slinoase, îndreptându-şi atenţia spre lighioane şi mai stresante, ca baba de tramvai. Mulţi s-au sacrificat pe altarul cunoaşterii luciferice, stând chiar şi în acceleratu' de Sighetul Marmaţiei (tărâmul în care legenda spune că se agaţă harta-n cui) lângă ciudatele creaturi. Ei observă şi notează la ceasloavele lor cum că jegul este mai ales slobozit atunci când baba se descalţă, pe căi tainice departe de simţurile chiar celui de lângă ea, şi-şi întinde, la fel de ascuns, picioarele varicoase primprejurul victimei. Pentru o slobozire cât mai glorioasă, mişcă din degetele de la picioare, lăsând să umple aerul micile particule ce sălăşluiesc între ele. De obicei, aşa subtilă e specia asta de jeg, că mai întâi te-ntrebi de ce ţi-a chelit nasul şi de ce-ţi ţiuie urechile înainte de a-l simţi, de a-i întâlni temuţii aburi nevăzuţi.

Un alt sălaş al jegului celui tainic s-a găsit în gură. În gura oricui, aşa că nu ştii de cine să te fereşti. De multe ori, atunci când oarecine de pe-aproape deschidea gura spre a vorbi, un duh dămfos, de multe ori foarte înfuriat (se pare că nu le place curentul şi nici lumina) se abătea asupra nevinovaţilor. În cazuri fericite, originea acestor duhuri poate uşor fi descoperită după natura lor: din usturoi, din ţigări proaste, din ceapă sau dintr-o combinaţie letală a celor trei. De multe ori, însă, pare că cineva sau ceva a murit în gura celui ce cu atâta iscusinţă abate asupră-ţi urgia ucigaşă. Jegul acesta, deşi ucigaş, este lesne de stârpit cu arme magice de felul pastei de dinţi sau pastilelor Orbit, dar aparţinătorii lor nu ştiu a folosi aceste mijloace, drept pentru care, de multe ori, ajung a fi proscrişi ca nişte leproşi.

Cel mai aprig, însă, loveşte jegul atunci când formează monstruoase alianţe, mai monstruoase decât USL sau pactul Ribentrop - Molotov, mai groteşti decât "Basarabia e România", înţelegeţi voi. Învăţaţii au observat că numai la convergenţele unor forţe nesfinte se fac asemenea împreunări, în locuri precum budele ecologice (mai ales alea albastre), tramvaiele vara (forţele malefice acţionează dincolo de hotarele timpului şi spaţiului, în afara chiar a Domnului şi împotriva Lui) sau, din ce în ce mai adesea, prin bucătăriile în care au început să ajungă tot femul de neofiţi care n-au atâta tărie cât să îmblânzească Diavolul.

Concluzie: Fă baie. Serios. Fă baie Ioane, fă baie Gheorghe!

Vox Vulgaris - Rokatanc

Confesiunile unui ţăran eşuat în oraş

Episodul 1. Aterizarea ţăranului

Hai, noroace! Iaca, habar n-am ce le apucă pe picioarele mele de mă duseră tocmai la Bucureşti, dar spărietură mai mare nici c-am mai tras vreodată de ce-am văzut acolo! Dar să vă povestesc pe îndelete, ca să fiu şi eu, ca orăşenii, aşa... cum îi zice? Exhaustiv. Se făcea că mă luă un dor de ducă, după ce am tras la coasă două zile şi-a venit apa mare peste fâneţe de mi-a luat ce hrană adunasem şi eu pentru calul meu, să nu crape, dracului, peste iarnă. Mai rău de draci mă luară picioarele de-acolo, dar nu înainte de a mă poposi la cârciuma din deal, unde am îndesat vreo trei răchii pe gât, aşa, să-mi fac curaj. De-acolo, până pe tren nu m-am oprit. Şi acolo m-a lovit prima surpriză, că-mi zice şeful de post din tren că cică nu pe tren merg, că nu suntem în India, ci în tren! Adică o cam făcu el pe mămuca proastă, că ea se îngrijea să am ce mânca, zicea ea, pe tren, dar, treacă, cu şeful de post nu te pui! În fine, abia dacă am apucat să mănânc trei cepe că am şi ajuns la Bucureşti. Cred că sunt un norocos, că tot la Bucureşti ziceau că se duc şi trei oameni din vagon, dar au dispărut pe drum. O fi ceva cu alea extraterestre sau ce Doamne iartă-mă tot zice Diaconescu la televizor!
Cum mă dau eu jos din tren, ce să văd? Pământul din Bucureşti e tare şi când e ud. Fătucile umblă în costum de baie prin casă, ca nesimţitele, dar parcă nu tot oameni ca noi sunt, că ăstora nu le creşte nici mustaţa, nici părul pe picioare, ca la ale noastre! Îmi fac curaj şi mă duc la o pocitanie din astea netede s-o-ntreb ce e pe jos. Îmi zice că piatră, la care am rămas tablou. Adică ăştia pun pe jos pereţii? Şi cu pământul ce fac? N-am apucat s-o mai întreb pe arătare, că a şi plecat. Dar ce fund straşnic avea! Poate măcar ăla o fi fost păros. Aşa că mă uit în jur. Pământul, nicăieri! Te pomeneşti că ăştia îl urcă pe casă, să nu spună lumea că la capitală e ca la ţară! Scot din traistă umbrela, o deschid să nu mă murdăresc când o cădea pământul de sus, că doar nu am stricat degeaba o sticlă de oţet ca să mă spăl şi purced afară din gară. Să mă crucesc afară! Nu numai că fătucile bucureştenilor n-au păr, dar şi bărbaţii au feţele de parcă-s copilaşi de-o şchioapă! Iar pe jos, parcă e numai şosea de cele dintre comune, că e tot din pereţi făcută. Inconştienţi, ce să le faci! Unde se mai îmbibă apa de la ploaie şi bălegarul de la vaci şi cai? Dar n-apuc eu să-mi termin gândul, că văd numai drăcovenii de-alea cum numai primarul şi cu fiu-său au, maşini de teren sau cum le-o zice, de te gândeşti că la oraş sunt mai mulţi primari decât oameni de rând. Şi mai văd niscaiva scări de coboară în pământ. Să fie porţile iadului? Că doar, deh, poate oi fi trecut de capătul pământului fără să-mi dau seama, că-mi zicea şi mama că la oraş e lucrarea diavolului. Dar cum din gropile astea grozave mai şi ieşeau oameni, mi-am dat eu repede seama că aşa sunt casele la ei, mai ales că, sus, pe pământ, sunt numai primari şi primării. Aşa că am coborât... Şi vă mai zic şi mâine ce-am găsit şi ce-am făcut acolo, că sunt la un hotel şi am chemat Room Service să-mi aducă un Cabernet Sauvignon cum nici popa la-mpărtăşanie nu-mi dă!

Artrosis - Lisa

Filosofia s-a născut pe budă

Cred că de la Platon şi Socrate încoace se tot vorbeşte, mai pe sub mese, mai pe la colţuri, că filosofia e prietenă bună de tot cu preacinstita căcare, că altfel nu-mi explic cum altfel s-ar fi putut ajunge la concluzia că pe tron vin cele mai bune idei. Ia uitaţi aici cum curul şi mintea se împletesc într-o căcare desăvârşită, că din ambele au ieşit monumente.

Ieri m-a luat o căcare de pomină. Epică. De fapt, a fost Căcarea Căcărilor. Drept pentru care m-am aşezat pe colac şi am început să gândesc. Şi ce-mi veni mie în cap? Că ştiinţa spune că vidul perfect există doar în atomi, între nucleu şi electroni. Şi că spaţiul ăla gol este enorm, reprezentând cam 99% din volumul atomului. Se ştie că toată materia e formată din atomi. Iar energia este doar o erecţie a materiei, deci, la fel cum pula, când se scoală, tot pulă e, şi atomi sunt atomi când îi supui la perversiuni energetice. Drept urmare, 99% din univers este vid perfect. Şi vidul este singurul lucru perfect din univers.
Pe de altă parte, popimea o suge aiurea (asta când nu fute copilaşi în cur) că Dumnezeu este singura chestie perfectă şi că e peste tot, mai ceva ca pulocul prin vagin, că şi acolo mai rămâne loc de cauciuc şi vaselină. V-aţi prins? Vidul este perfect şi peste tot, literalmente în esenţa materiei. Dumnezeu este perfect şi peste tot. Dumnezeu este vid. Adică Dumnezeu este nimic. Şi concluzia asta a primit aplauzele monumentului maro care, apoteotic, a făcut pleoşc. Acum, pluteşte, pe undeva, pe Dunăre. M-a servit cu vitejie şi s-a dus ca un erou.

Aşa că să facă bine preoţimea să-şi ceară, public, scuze pentru că a sacrificat progresul omenirii pe altarul vidului timp de două mii de ani şi să dea averile înapoi! Muie, mă!

Paraziţii - O chema

Apocalipsa amu

Nu chiar amu vine Apocalipsa, dar trebuia să semene cu un titlu de film. Mulţi cred că pe 21 decembrie 2012 vine Marea Beleală de Carici şi ne ducem la dracu' în grup, de o să-şi ia Sfântul Petru concediu fără plată ca să scape de traficul infernal.

Ce e pe 21 decembrie? Ziua de după 20 şi cam atât. Se aliniază nişte planete care s-au mai aliniat de mii de ori până acum. De câte ori s-au aliniat, pământul a supravieţuit. De ce ar mânca salam bărbos taman acum? Apăi, pentru că fiecare generaţie are tendinţa de a se crede sâmburele din coi. Trebuie să ne simţim şi noi mândri că suntem ultima generaţie de bacili care infectează Terra. Şi nici măcar nu cred toţi că vine Apocalipsa. Unii cred că trecem în a coişpea dimensiune, că energiile cosmice pe care le absorbim atunci ne vor da capacitatea de a călători prin timp, folosind a cincea dimensiune. Cum? Păi, treaba stă cam aşa. Noi suntem ca nişte şobolani într-un labirint. Şobolanii sunt prinşi în două dimensiuni şi nu pot să ajungă la caşcaval decât pe un drum prestabilit. Dacă ar avea motor cu reacţie la cur, ar putea să folosească a treia dimensiune ca să aibă acces în orice punct al labirintului, pe scurtătură. Aşa şi noi, numai că, având mai multe coaie, avem şi mai multe dimensiuni care ne ţin lipiţi de existenţa noastră inutilă. Când vine a cincea dimensiune, devenim toţi neamul lui Schwarzenegger şi ne plimbăm prin timp ca vodă prin lobodă. Sună bine şi relativ credibil, dacă stai să lecturezi toată teoria şi să toceşti toată mecanica cuantică pe care se fundamentează şmenul, dar, dacă ar fi aşa, de ce pula calului nu s-a umplut lumea cu turişti temporali? De ce nu l-a asasinat nimeni pe Hitler cu arma băşinoasă inventată în 2648? De ce nu s-a căcat nimeni în pălăria papei? Uite de-aia, că n-o să se întâmple nimic. Dacă voi putea să călătoresc în timp după 2012, jur pe păpuşa mea voodoo cu Boc că mă-torc şi-i lezez în filoxeră pe Ceauşescu, Iliescu, Băsescu şi Boc. Se pare că nu mi-a ieşit pasienţa, deci pula călătorie în timp!

Sigur, există fenomene nasoale periodice care au întârziat ceva şi care ar cam trebui să vină, gen inversarea polilor magnetici ai Pământului. Dar întârzierea în cauză e de vreo şase sute de mii de ani, în pula mea, cum ar spune Adi Despot! Ce-mi mai e doi ani, ce-mi mai e două mii? Ar mai fi şi războaiele care au potenţial şi în care îmi pun speranţa. Dacă apasă arabii împuţiţi şi americanii neonazişti pe butonul roşu cu fâs nuclear, ne facem la frigare. Dar n-au tupeu, dă-i în sictir de şoşoi!

Nu mă înţelegeţi greşit. Eu vreau să văd cum se sfârşeşte lumea. Vreau să crăp împreună cu încă şapte miliarde de oameni şi să suprapopulez infernul. Dar n-o să se întâmple, pentru că, la cât de proşti suntem noi, oamenii, suntem în stare să ne ratăm până şi sfârşitul. Am ratat tot ce se ptuea rata până acum. De ce nu am feşteli-o şi amu, că vine Apocalipsa?

Post dedicat unui alt doritor de apocalipsă (mi-aş pula-n URL-ul tău de cinci kilometri), care va crăpa mahmur dacă e valabilă treaba cu 2012, pentru că ziua lui e pe 20 decembrie şi se va face rangă, dat fiind că o să fie ultima ladă de bere care o să-i alunece pe gât. Să-mi dai o bere că ţi-am făcut reclamă la ţâţele şi pizdele tale comerciale şi naşpa!

Edvin Marton - Gloomy Sunday

Legea inumană văzută de un oaspete bărbos

Victimele propriilor noastre constrângeri este tot ce-am ajuns după miliarde de ani de evoluţie. Ne-am creat reguli pe care, ca să ne umflăm în pene, le respectăm sau, tot ca să ne umflăm în pene, le călcăm în picioare. Oameni suntem, nu? A greşi e omeneşte.
Legea contravine naturii. Să nu ucizi. Omul este singurul animal care are crima în sânge. Aşa ne e instinctul. Suntem condamnaţi la moartea altora. Condamnaţi să semănăm moarte. Un copil torturează un animal pentru că e doar un copil. Nu i-a înfipt nimeni legile în cap cu biciul. Ucide din plăcerea de a ucide. Orice alt animal îşi mănâncă victima sau îi cucereşte haremul, teritoriul, sfera de influenţă. Omul ucide şi lasă cadavrul acolo. Apoi vine legea... Să nu ucizi. Şi omul nu mai ucide. Cel puţin, nu la fel de mult. Iar povestea poate continua. Ştii că mult prea puţine animale sunt monogame, iar omul nu este, biologic vorbind, nici pe departe unul dintre ele? Ştii că abilitatea de a fura face parte din selecţia naturală şi din lupta pentru supravieţuire? Ştii că râvna este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla, pentru că, punând mâna pe ceea ce-ţi doreşti, îţi îmbunătăţeşti patrimoniul şi moştenirea pe care o laşi generaţiei următoare sau, pur şi simplu, mileniilor? Ştii că minciuna este dovada incontestabilă a inteligenţei? Da, este unul dintre lucrurile care ne separă de celelalte animale. Alături de crimă. Ştii că legea care te umanizează nu face decât să-ţi îngrădească umanitatea? Să te transforme în cel mai vulnerabil animal? Suntem la baza lanţului trofic din cauza legii. Din cauza oricărei legi. Nu legea te omoară, dar legea te împinge în faţa călăului şi îţi dezgoleşte gâtul asupra căruia lama toporului va cădea cu o mai mare precizie. Pentru că legea fundamentală a umanităţii este ipocrizia mărginită doar de aspiraţie.

Pana mea, aveam chef de filosofie. Oricum nu am mai băşit de multă vreme prostii de genul ăsta, aşa că iertată fie-mi somnifera operă. Oricum nu am chef de nimic. Nu mai crapă nimeni cunoscut, ca să-l pun faţă în faţă cu Sfântul Petru. De politică nu mă ocup decât dacă mă fute rău de tot. Da, Băsescu e un dictator nenorocit, dar toată lumea ştie asta. Ce sens are să mă chinui eu să dezvolt teoria chibritului, când fiecare cetăţean o are conturată perfect în minte, în termeni inteligibili pentru el şi numai pentru el. Mi-e o scârbă de ţara asta... Mă gândeam să îl pun pe Sfântul Petru să coboare puţin aici, fără să fute babe. De data asta. Libidoul lui se activează destul de rar. Dat fiind că are vreo două mii de ani, numai de timp nu duce lipsă. Chiar... Of, fiziologia meaaaaaa... În fine. Cred că încep să conturez o vizită.

E marţi. De fapt nu e marţi, dar muşchiul meu cardiac vrea să fie marţi. Să tot fie vreo cin'şpe aprilie. Şi nu e Paştele, nici Sfântul Petru. Aşa că Sfântul Petru se gândeşte să-şi mai facă apariţia pe acest minunat Pământ, adică să-şi inspecteze fabrica furnizoare de hoituri. Asta suntem, v-aţi prins. După o labă memorabilă, ca să îşi mai ia gândul de la băbăciunile provocatoare dintre noi, a luat liftul spre Terra. Straşnic loc! Cum iese din lift, Nea Petrică (doar nu o coborî sub numele real) rămâne mască. Un Q7 trece la două palme de el. "Lasă că vezi tu, fraiere, când intri pe mâna mea", îşi spune tataia. Merge mai departe şi se gândeşte să intre într-o crâşmă. Acolo, a auzit el, zace crema cremei oamenilor.
Toată lumea bea la crâşmă. Rockeri, manelişti, cerşetori, corporatişti, cercetători, preoţi, satanişti, atei. (Chiar, de ce toată lumea crede că ateii sunt satanişti?) Doi vorbesc despre fotbal. Doi se pupă. Doi vorbesc despre mecanica cuantică. Doi sunt prea muci ca să se înţeleagă despre ce vorbesc. Doi se dau unul la altul. Asta ar fi OK, dar sunt bărbaţi amândoi. Băsescu e muci. Unul se chinuie să folosească un laptop. E muci. De fapt, sunt. Şi el, şi laptopul. Barmaniţa e bună cu draci. Dar e muci. Petrică poartă rochie, aşa că toţi au lasă berea pentru o clipă şi-l huiduie din străfundurile plămânilor. Unul dă o băşină şi tot poporul iese afară.
Iese şi Petrică. Pe stradă, dileala e la ea acasă. Ferrari. Dacia. Ford. BMW. Dacia. Dacia. Dacia. Audi. Dacia. Dacia. Dacia. Trei politicieni la opt pulifrici. Unul e om de afaceri. Petru dă ochii peste cap. În rai, e un singur politician, iar ăla dictează dintotdeauna şi va dicta mereu. În iad, la fel.
Printr-o fereastră luminată a unui bloc dărăpănat, se zăresc doi oameni care, să zicem, doar, că vor să facă un copil şi nu le iese din cauza prezervativului. În rai, nu e rost de sex. Dumnezeu îi fute pe toţi, dar plăcere nu prea e decât pentru pupincurişti. În iad, e orgie. Nu ştii ce nimereşti. Sifilis, sculament, SIDA... Pe alese, cam la fel ca pe Terra. Dar acolo este mai uşor. Iar Satana îi fute pe toţi şi lor le place.
Petrică se teleportează în altă ţară. Oamenii sunt mici şi galbeni, dictatorul e unul singur, sexul e interzis. Cam ca în rai, dar oamenii sunt mici şi galbeni, nu au aripioare, arată la fel şi nu e semnal la telefon. La televizor, e doar dictatorul. În rai, nu e televizor. În iad, nu e nevoie. Toată lumea se fute, deci nu are timp de uitat la filme.
Babalâcului i s-a cam luat de Pământ. Deja este prea mult. Toţi vor bate la poarta lui. Toţi vor crede că, acolo, sus sau jos, viaţa va fi ori perfectă, ori grotescă. Toţi vor avea rânjetul acela cretinoid al speranţei fundamentate pe nimic. Toţi vor să treacă de Petru. Petru va fi sub asediu. Un asediu lent, al unor soldaţi care dau năvală cu o disciplină de fier ce nu le permite să se calce în picioare sau să se înghesuie. Toţi se vor lepăda de metehnele pământeşti pentru a impresiona pe ultima sută de metri, la coadă. Toţi vor respecta legea. La fel cum au respectat-o şi pe Pământ. Numai că legea îşi va pierde toate excepţiile odată ce trupul va înceta să mai existe. De ce nu-şi bagă toţi scârbavnicul mădular în lege încă de la început? Pentru că ei, toţi, cred că e vreun dumnezeu căruia-i pasă. Dacă vreun dumnezeu se uită la noi, din lipsă de ocupaţie, se uită doar ca să se asigure că suntem ceea ce a vrut el să fim. Oameni, adică. Legea ne-a fraierit pe toţi. Dumnezeii, adunaţi la sfat, la o bere, şi-au spus că aglomeraţia e naşpa în raiuri, aşa că au trimis legi. Legi identice, formulate cu alte cuvinte, pentru fiecare categorie de oameni în parte. Oamenii au muşcat. Aşa că, sus, aglomeraţia e doar la poarta Sfântului Petru, care-şi dă palme de draci. Oamenii nu mai sunt oameni de mii de ani. Păcat. Am fi dus o viaţă foarte bună acolo, sus, în rai, unde un singur dictator ne-ar fi putut fute pe toţi, iar noi nu am fi avut nici măcar curajul de a simţi plăcere sau ură. Dictatura relativă a unui om ar fi fost înlocuită de dictatura perfectă, divină. Mare pierdere pentru noi... Mare dilemă pentru mine. A respecta legea întru răsplata plăcerilor infernale, sau a fi om întru eternul sex anal divin? A fi un simplu robot obedient sau a mă revolta?
Răspunsul e simplu. Aşa mi-aş băga ştremeleagul învârtoşat într-un vagon de dogme... Ia mai lăsaţi-mă, frate, în pace, să trăiesc aşa cum vrea muşchiul meu şi nu mă mai frecaţi la icre cu legea compensaţiei şi cu Judecata de Apoi! Pe Sfântul Petru oricum îl doare capul de atâtea câte a văzut pe Pământ, aşa că nu-l mai frichineşte pe el grija de mine, muritorul unic dintr-un univers plin de copii fidele ale mele. Ca să nu mai vorbim de celelalte fiinţe, însoţite de miliardele lor de copii. Ia-ţi vacanţă, tataie, şi ia şi toate divinităţile după tine! Pa şi pu, la gară, că am o viaţă de trăit.

Apropo. Îmi lipseşte nişte singurătate. Îmi lipseşte intimitatea. Îmi lipseşte independenţa. Îmi lipseşte dezmăţul. Îmi lipseşte plăcerea de a fi propriul meu stăpân. Îmi lipseşte evadarea. Îmi lipseşte ruperea rutinei. Îmi lipseşte ruperea de pulă. Îmi lipseşte siguranţa. Îmi lipseşte o doză zdravănă de prostie, ca să nu mă mai gândesc la toate astea. Şi mă-ndrept spre o fracţiune din rutină. Munca duminicală. Îmi lipseşte o fractură într-un univers prea obsedat de legi. O fractură în care să mă strecor înainte de a se vindeca. Îmi lipseşte infracţiunea. Mă apuc de muncă.

Kataklysm - The last effort

Simplitatea mă provoacă la gândire complexă...

Astăzi dorm din nou, în sfârşit. Nu că nu aş fi dormit şi până acum, dar nu am fost destul de treaz încât să îmi conştientizez somnul. Acum cîteva minute m-am întors de afară. Am fumat o ţigară la colţul străzii, în cea mai veche zonă a oraşului meu. Priveam piatra cubică de pe cele două străzi şi am început să visez. Soarele mai are puţin şi apune, iar pavajul vechi avea o strălucire deosebită. Nu ştiu cine mai observă asta. Cândva, era o privelişte atât de comună încât nici măcar un adormit ca mine nu i-ar fi dat atenţie. Acum, însă, ne-am obişnuit atât de mult cu asfaltul mat şi monoton încât un drum vechi, plin de imperfecţiuni şi strălucind în lumina apusului capătă o frumuseţe aparte. Poate de aceea mulţi dintre noi au ca loc preferat de plimbare sau meditaţie centrul vechi al oraşului.

Bineînţeles că priveliştea asta m-a făcut să divaghez. De ce lucrurile care, atunci când au fost făcute, erau banale şi lipsite de farmec, au acum cu totul alte sensuri şi devin dintr-o dată frumoase? Preferăm să ne tocim tălpile pe drumuri vechi, decât să ne plimbăm liniştiţi pe trotuarele late şi confortabile. Ne plac fotografiile alb-negru, oarecum misterioase, care ne incită să ne imaginăm singuri ceea ce conţin, în loc să fim atraşi de fidelitatea celor colorate care chiar sunt ferestre către subiect. Citim cărţi vechi, pline de expresii complicate şi metaforice, în loc de nuvelele scurte şi scatologice ale autorilor moderni. Ne contrazicem singuri. Creăm lucruri simple, practice până la monotonie, dar ne plac cele complexe, supuse imperfecţiunii, pline de sensuri care abia aşteaptă să fie descoperite. Totuşi, ne încăpăţânăm să ne simplificăm vieţile atât de mult, încât ne încărcăm de timp şi spaţiu pe care nu avem cu ce să le umplem. Adormim intelectual, eşuăm într-un univers doar al nostru, care, ironic, are doar străzi înguste şi întortocheate, felinare care pâlpâie, copaci pe marginea trotuarelor, imagini pline de un detaliu care, de fapt, ne zăpăceşte şi ne face să căutăm mesajul real.

Ce are un impact mai mare? O reclamă simplă, cu un text scurt pe fond alb, care ne răpeşte maxim o secundă care se condamnă singură uitării, sau un adevărat tablou bruegelesc, încărcat de simboluri şi detalii care ne solicită, ne intrigă, ne fac să ne concentrăm asupra lui câteva minute bune devenind o experienţă în sine? Simplitatea se pierde, pe când complexul rămâne sub formă de amintire sau dilemă. Ne face să ne dorim mai mult, nici noi nu ştim ce, şi tocmai asta ne intrigă atât de mult. În definitiv, meditaţia aceasta ne ţine departe de adormirea raţiunii.

Deocamdată, lumea din jurul meu e încă prea simplă ca să mă ţină trez. Mă adoarme de fiecare dată când mă uit la ea. Până când îmi va ţine mintea trează şi mă va face să mă gândesc concret la ea, rămân pe aici să explorez abstractul care ar putea fi real, dar ne încăpăţînăm să-l mumificăm cu bandaje onirice inspirate doar dintr-o realitate care, cândva, a fost somniferă, iar acum este mai eficientă şi decât cafeaua de dimineaţă. Sunt intrigat. Am terminat aici.

Blackmore's Night - Loreley