O priveam cum atârna, flască, cu gâtul strâns într-un laţ donat de pianul vechi din casa ei, care, acum, nu mai ştie să cânte nota do. Coarda de pian scrijelea în pielea ei albă un set de dungi care vorbeau, în surdină, de agonia ei, de smucirile ultimelor ei suflări care, veţi vedea, nici puţine şi nici ultimele nu vor fi fost. Pe covorul încălzit de dragostea noastră stăteau, într-o dezordine care mă făcea să mă simt ca acasă, bucăţi din sânii ei şi vreo şase degete cu unghii roşii, impecabile. Diformitatea pe care o creasem era perfectă. Scâncetele ei disarmonice închinau ode surde ultimei mele opere. O iubeam sincer. Nu era doar o atracţie între noi, avea să dureze până la proverbiala despărţire de care numai Moartea ar putea fi răspunzătoare. Ştii ce nu-mi plăcea la ea? Sânii ei erau prea mici. Nu puteam să fac dragoste cu spaţiul dintre ei, iar ea n-a înţeles că aş vrea să şi-i apropie, ca să simt ceva. Aşa că n-am făcut decât să fiu mai explicit. Bisturiul fostului ei soţ, un renumit chirurg de altfel, m-a ajutat foarte mult. Îmi pare rău, iubirea mea... Nu am ştiut că era primul bisturiu şi că era atât de tocit. Deşi durerea ta mi-a depăşit aşteptările, aş fi vrut să-ţi fut mai repede sânii ăia frumoşi. Când au căzut pe jos, i-am lipit, unul de altul, şi m-am aşezat cu mădularul erect între ei. În timp ce mă mişcam, plin de plăcere, picături din sângele ei curgeau pe ceafa mea, răcorindu-mă. Aproape că terminasem... Am preferat să-mi dau drumul în rănile ei, în cinstea hălcilor de carne care mă dezamăgiseră doar pentru a ajunge să mă satisfacă mai apoi. Probabil că durerea ei a început să crească. Gemetele. Ah, gemetele! N-am să le uit niciodată. M-am temut pentru viaţa ei, pentru viaţa urletului pe care coarda de pian i-l înăbuşea... Am lăsat-o să se prăbuşească pe covor. Atunci a slobozit ţipătul perfect. Nicio simfonie n-ar fi putut să egaleze extazul pe care ea şi numai ea, neîntrecută de nimeni dinaintea ei şi de nimeni de după ea, a reuşit să mi-l provoace.
Din nou, sângele îmi umfla mădularul de care ea se temea atât de sublim. Sper că mă va ierta, dar am apelat, din nou, la acel bisturiu. Îmi plăcea vulva ei rumenită de cei patruzeci de ani pe care-i împlinise, dar mirosul de sţnge menstrual îmi repugna. Era un sânge impur pe care n-aş fi putut să-l gust vreodată. Am construit în abdomenul ei propriul meu vagin, sculptat în aşa fel încât să mi se potrivească perfect. L-am lins cu sete. I-am strecurat între buzele uscate de plâns limba mea înroşită. Am făcut dragoste cu ea în proaspătul ei organ sexual. L-am umplut. A plâns din nou. Lăcrima atât de abundent, încât orbitele ei păreau unse, aproape uleioase. Şi, într-adevăr, ochii ei aşteptau doar intervenţia mea pentru a aluneca afară şi pentru a se rostogoli pe covorul îmbibat de sânge. Am făcut-o să-şi bea propriul lichid ocular. Gustul a fost insuportabil pentru ea, căci a vomitat. M-a murdărit. M-a rănit. Eu am făcut-o să se simtă, cu adevărat, femeie. Ea nu a ştiut să mă aprecieze. A trebuit s-o părăsesc. Acolo unde fuseseră sânii pe care i-am iubit mai devreme începuseră să crească băltoace purpurii. Acolo am sărutat-o cu poftă, de adio... Apoi pe buze... Apoi, din uşa beciului, pe ochii pe care i-am aruncat, apoi, în sobă, ca să-i tămâieze requiemul. Când am închis uşa, a fost ultima oară când am văzut-o vie. Am iubit-o atât de mult... Sper că tu nu mă vei răni, aşa, ca ea, pentru ca moartea să ne despartă mai târziu de-atât...
Lyriel - The wheel of Fortuna
