Curs practic de sinucidere. Episodul 2

Împuşacarea şi spânzurarea sunt metode clasice, istorice, relativ simple şi foarte răspândite printre adepţii extremişti ai curentului "viaţa-i greu". Dar sunt unii care vor să iasă din scenă într-un mod în care să fie ţinuţi minte. Ei nu se sinucid neapărat pentru că viaţa e de căcat. Doar că nu sunt în stare să se facă remarcaţi în timpul vieţii, drept pentru care speră ca măcar moartea lor complet lipsită de importanţă să facă oarece valuri. Cum oamenii ăştia sunt născuţi incompetenţi, deci proşti, trebuie să fie foarte atenţi să nu o dea în bară. Hai să vedem nişte metode infailibile de a te duce dracului în stil grande, fără a te face de căcat. În fond, trebuie să fii văzut ca un erou, nu ca un luzăr cu patalama.

Lecţia nr. 3:
Dansul ploii

Titlul nu e sugestiv, dar e sadic. Aşa de sadic, încât mi s-a sculat măciuca gândindu-mă la el. E simplu. Se ia o macara înaltă, adică psihologul cel mai de încredere al românului. Se calculează traiectoria pe care o va lua următorul idiot care vrea să se arunce de acolo şi se stă în punctul în care va ateriza. Dacă tristul din vârf migrează, migrezi şi tu, uitându-te la el, ca un şaman beat care invocă o ploaie de mortăciuni. Iar mi s-a sculat scârbavnicul mădular. Ideea este să-ţi cadă ţie în cap atentatorul la propria viaţă. Avantajul este dublu, mai ales dacă zburătorul este obez. Tu mori sigur, el scapă şi se face de căcat. Eşti potent prin juxtapunere. Adică, uite, bă, ăsta a reuşit să se omoare stând pe pământ şi prostul ăla a ratat lamentabil, deşi s-a aruncat de la 50 de metri. Pe lângă un asemenea eşec răsunător, orice luzăr e erou. Să fim drepţi, câţi se pot lăuda, pe lumea cealaltă, că au murit din cauză că le-a căzut un sinucigaş obez în cap? Şi, culmea, ăla a scăpat?

Lecţia nr. 4:
Ţiganca împuţită

Metoda asta este infailibilă şi te va face nu doar vedeta ştirilor de la ora cinci. Însăşi Esca îţi va pomeni, cu augusta-i gură, numele pe care nici mă-ta nu-l ştie. E simplu, te duci la cel mai gros în ceafă cocalar pe care-l găseşti, pui mâna pe bucile paraşutei de lângă el şi strigi, în gura mare: "Uite, bă, ce ţigancă împuţită şi-a găsit ăsta! Şi mâna-mi borăşte după ce-a atins-o!". În secunda următoare, vei face cunoştinţă cu Sfântul Petru, ţiganul va intra la bulău iar curva nu va mai ieşi din casă, de ruşine. Scapi lumea de un ţigan, de o zdreanţă şi, cel mai important, de tine. Adică nu-ţi mai răspândeşti materialul genetic infect şi ţi se stinge neamul pe care nici cartea de telefoane nu-l consideră vrednic de a-l consemna. De altfel, ncii la Evidenţa Populaţiei nu exişti, că au şi poliţaii demnitatea lor!

Lecţia nr.5:
Auschwitz artizanal

Dacă vrei să crăpi şi să iei după tine şi toţi vecinii din cauza cărora ai ajuns la concluzia perfect adevărată potrivit căreia viaţa ta nu are niciun sens şi eşti cel mai mare fraier de pe toată scara, închide geamurile. După aia, acoperă-le cu ceva negru, preferabil cremă de ghete. Lumina nu a greşit cu nimic ca să te întâlnească pe tine. În plus, întunericul te ajută la răzbunare. O să vezi. Dă drumul la aragaz, dar nu-i da flacără violet. Lasă-l să fâsâie în gol. Cacă-te, că e naşpa să mori fără să fi lăsat urmaşi asemeni ţie. Scoate din priză toate aparatele electrice. Nu te atinge de siguranţe. O să fie nevoie de întrerupătoare! Ţi se rupe filmul. În două ore, nu eşti istorie. Eşti un găinaţ pe parbrizul istoriei. După trei săptămâni, cineva va simţi că din casa ta iese un damf de gaz metan şi gaz rezultat din putrefacţia ta. Nu că n-ai fi fost în stare de putrefacţie şi înainte de a crăpa, dar nici chiar aşa nu duhneai. Va sparge uşa şi va aprinde lumina. Felicitări. Scara ta este prima care va păşi pe Marte. Puţin carbonizată, dar nu-i nimic. Stratul de carne arsă din care se scurg diverse zoaie fetide te protejează de radiaţiile cosmice. Împuşti vreo 30 de iepuri dintr-un foc. Te extermini pe tine, lucru pentru care îţi mulţumesc anticipat, şi te şi răzbuni pe nenorociţii care te ignorau şi trăgeau băşini în lift înainte să urci tu. Şi e şi foarte greu să dai pe lângă. dacă, totuşi o faci, o să mori din cauze naturale în curând. Eşti prea prost ca să te lase natura să exişti, aşa că nu-ţi mai da silinţa. Te vei infecta în spital.

Hai că m-am cam întins la poveşti, nu vreau să moară cineva de bătrâneţe înainte de a putea alege, în deplină cunoştinţă de cauză, o metodă prin care să ne uşureze pe toţi de existenţa lui. Sincer să fiu, m-aş plictisi enorm dacă nu aş râde câte puţin la fiecare buletin de ştiri în care se vorbeşte despre oameni care s-au sinucis din cauza profului de mate, a pisicii vecinei sau a lipsei de futai. Chiuliţi, ucideţi pisici şi faceţi labă! Ovăr and out.

Within Temptation - Say my name

Proiect potent

Se-ntâmplă oricui să cam rămână în pană de subiecte. De obicei, asta se întâmplă fie din cauză de prea puţine idei, fie din inflaţie de idei. Adică ai aşa de multe chestii în cap, că nu ştii pe care să o scrii prima. Mai ales dacă ele se întrepătrund, derivă una din alta sau se bat cap în cap. Ar fi chiar de căcat să ai două idei opuse pe care să le scrii, una după alta, fără o justificare şi fără o legătură. Mă gândeam să mă apuc să scriu, aici, un roman în foileton. V-a plăcut cuvântul ăsta? Adică serial, inculţilor! Este singura metodă de a trânti în fasole toţi mucii, indiferent de rasă, religie sau sex. E foarte uşor să feţi personaje cu personalităţi şi gândiri opuse, fiecare dintre ele reprezentând câte o latură a propriei personalităţi şi a propriei mentalităţi. Asta înseamnă că o latură a creierului meu uberdezvoltat, imperialist şi colonizator de alte capete este suficientă pentru a constitui un personaj viabil, realist şi mai mult sau mai puţin sănătos între urechi.
Pe de altă parte, scrisul unui roman, mai ales pe bucăţele, implică un angajament nesimţit de tot. Asta înseamnă ca, măcar la două zile, să nasc o parte a unui capitol, ca să nu se ducă audienţa în cucuruz. Mi-ar plăcea să ştiu că măcar trei sau patru oameni îşi pierd vremea citindu-l, ca să nu mă chinui de pomană. Aş putea să mă apuc să-l scriu pe şestache şi să-l scot în formă editată, dar, dacă e bun, oricum ajunge pe net şi la dracu' m-am mai apucat. Nu vreau să ajung ca tipa cu Twilight, să-mi bag pula în el înainte de a-l termina, din cauză că nu-l mai cumpără nimeni, fiind mocăciune pe net. Aşa că mai întâi îl arunc gratis în aer şi, dacă e destulă lume interesată, poate-l şi editez. Cu condiţia să-mi dea ăştia leafa, futu-le muma-n cur de calici. Apropo. Dacă-l scriu aici, îl şi termin, că nu e ca celelalte încercări eşuate. De câte ori am vrut să scriu ceva masiv, m-a apucat sictirul, ştiind că stă numai la mine pe hard şi nu-l vede nimeni. Dacă ştiu că există cineva care vrea să citească şi următorul capitol, care aşteaptă continuarea şi care este interesat de elucubraţiile mele, am o motivaţie destul de zdravănă. Pe mine mă doare în cur dacă mă dezamăgesc, dar publicul e public. Plus că plănuiesc, în secret, să candidez la preşedinţie şi aş pierde voturi dacă nu m-aş ţine de treabă. Kidding.
Fie ce-o fi. Nu promit că astăzi sau mâine vin cu prima parte a mastodontului literar, dar, măcar la sfârşitul săptămânii, va apărea ceva. Nu pot să promit că va fi pornografic, obscen, senzaţional, dar va fi revoluţionar, va coborî filozofia în stradă, va fi o alternativă la Sfântul Petru şi, poate, va avea şi un titlu. De fapt, sigur îl va avea. Dar, încă, nu-l dezvălui. Bineînţeles, sunt deschis ideilor şi sugestiilor. Orice intervenţie este binevenită, oricât de cretină ar fi. În orice roman trebuie să existe şi cretini, fie că ei îl scriu, fie că participă la acţiune. Până atunci, îmi fac vânt, că am treabă, şi-mi caut inspiraţia în cafeaua de mâine dimineaţă. Sper să găsesc destulă cafea şi destulă inspiraţie, că, dacă nu, lumea va pierde o mare operă literară, iar plozii de mâine vor avea cu un autor mai puţin de înjurat în ora de română.

Enya - Adiemus

Cine este Sfântul Petru, ăsta?

Sfântul Petru... Am scris despre el de vreo două ori. Pare un băiat destul de simpatic, dacă îl prinzi în toane bune. Dar NUMAI dacă îl prinzi în toane bune. Şi are dreptate omul. Sau sfântul. Pune-te tu în situaţia unui nene care numără o bilă din doi în doi la poarta raiului, unde ajung tot felul de ciudaţi, începând cu cei care nu sunt în stare nici să trăiască, nici să moară şi terminând cu teroriştii internaţionali, ajunşi pastă de mici prin cine ştie ce avion prăbuşit, cică, prin Pentagon sau prin vreun bloc. Numai uşor nu poate fi.
Dar, cine este sau a fost Sfântul Petru? Lăsăm la o parte toate povestirile din Biblie, pe care unii le consideră adevărate, alţii false. Lăsăm la o parte şi ceea ce spun preoţii, care au interpretări originale, caracterizabile printr-o gamă de adjective, cuprinsă între "realiste" şi "de-a dreptul tâmpite". Eu îl cunosc pe Petru, ăsta. Am făcut armata cu el. Băiatul era paliu, pe româneşte. Mai mult la dilibau stătea. După o viaţă de săpat şanţuri şi de curăţat budele cu periuţa de dinţi (a generalului, şutită pe şest), a murit. L-a călcat un vapor. Sau ceva asemănător. A ajuns sus, la departamentul de triere din cadrul Autorităţii Permanente a Lumii de Dincolo, unde era debandată totală. Iniţial, au vrut să-l trimită în iad, dar şi-au dat seama că omul nu prea putea să vadă nimic nou acolo. Ce poate fi mai rău decât viaţa pe care a dus-o, terminată în asemenea hal? Aşa că, pentru că tot duceau lipsă de personal, cei de la departamentul de triere a sufletelor i-au dat cea mai împuţită muncă: să stea la poarta raiului, afară, nu înăuntru, să vadă toate plăcerile din Eden, dar să nu le poată gusta şi să trimită el sufleţelele amărâte unde o crede de cuviinţă. Pentru că, nu încape vorbă, Petru era băiat deştept şi se pricepea la păzit chestii, din armată. Şi nici nu era genul care să vândă poarta la fier vechi. Aşa a început cariera de sfânt a lui Petru. În prima zi de planton, a stat şi s-a uitat în rai. Ce-a văzut acolo, numai el ştie. Bucurii mai mari decât îşi poate cineva imagina. Berea curgeea la robinet. Bere neagră, desigur, pentru că Redds curge doar în iad. Femei, tutun, iarbă legală, tot ce vrei. Şi s-a ofticat. Dar mai mare i-a fost uimirea când a văzut ce coadă era în faţa biroului lui, din norişori masivi. Mai începuse şi un război. Din fericire pentru el, războiul era în Irak, iar morţii erau, toţi, arabi. Aşa că s-a ridicat Petrică în picioare şi a urlat: "Bă! Ăştia cu prosoape în cap! Marş la Talpa Iadului şi aveţi grijă să nu vă muşte Cerberu' de coaie, că io răspund! Doi câte doi, luaţi-vă de mânuţă şi stânga împrejur!" Şi la fel de mare i-a fost mirarea când a văzut că toţi arăbeţii, fără să comenteze, s-au încolonat şi au pornit-o spre iad. Bineînţeles, i-a făcut cuţu cu trei capete franjuri, dar ce mai contează? În iad îi aştepta chinul suprem: Gheorghe Bunea Stancu le predica din Biblie. Aia creştină. Ultima oară când am auzit de unul din ei, Ahmed, se chinuia să facă rost de un carnet roşu de sufleţel nebun.
Acuma, problema lui Petrică e alta. Şefu', ştiţi care... Dumnezeu... a cam pus ochii pe el. Nu-i place abordarea neortodoxă (şi nici prea catolică) a paznicului porţii de rai. În plus, faptul că fumează trabucuri cubaneze l-a scos din minţi pe Doamne-Doamne. Aşa că, timp de o mie de ani de acum încolo, toţi cei care mor vor fi oameni care nu au ştiut să trăiască sau care fac pe şmecherii în faţa lui Petru. Adică, de-ăştia, gen Carina, care gândesc prea mult şi fac prea puţin. Plin de... draci, portarul de sus s-a apucat să facă Facultatea Divină de Arhitectură şi Design şi lucrarea lui de licenţă este despre cazane. Îi trimite pe toţi la cazan, iar cazanul este opera lui. Şi, la ce minte creaţă are soldică, să te ţii! A, şi a creat şi trei botniţe pentru Cerber, că prea-şi dădea figuri pe jos, pe acolo, şi trebuia să vadă că Ministerul de Sus este baza. Şi prezervative de fier pentru Dracu', că prea ne fute pe toţi. Aşa, doar ne rupe unde reuşeşte. Asta e, mai bine rupt decât gravid cu un drac. Dar am deviat. Cert este că Doamne-Doamne a dat dispoziţie ca, în următorii o mie de ani, să mai moară şi zece oameni care merită să ajungă în rai, care fac ce spune Petru şi nu-i sunt după chip şi asemănare. Aşa, ca să-i testeze atenţia. Aşa a ajuns nea Petrică să testeze poporul, de cum ajunge la biroul său. Săracul, nu ştie care sunt oamenii buni de ceva, aşa că este vigilent, până şi pe arabi şi pe unguri îi testează...

Cannibal Corpse - I cum blood

Nici moartea nu e în stare să şi-o trăiască...

O ţine cineva minte pe Carina? Fata care a murit prea devreme pentru moarte, dar prea târziu pentru viaţă? Cea care nu a trăit, deşi a avut tot timpul? Dacă nu, beleşte ochii mai jos şi după aia lecturează. A trecut un an de când a fost repartizată în Cazanul 3. Aici, pe Pământ, nu s-a întâmplat nimic. Iulian nu are pe nimeni, Apocalipsa nu a venit, nici Al III-lea Război Mondial, iar Boc tot prim ministru e. Dar important este ce se întâmplă acolo jos. Mult mai jos. În Infern...

......................................................................................................

Întunericul îşi sfâşie structura impenetrabilă cu un bubuit oribil, iar tot ce se simţea, se auzea, mirosea, exista acolo, jos, dispăru. Şi a fost lumină şi un cazan cu o fată. Fata era slabă şi fierbea. Nu avea păr. Pe lumină, o siluetă cunoscută începu să coboare. Cu o barbă albă şi lungă şi ochi albaştri, îmbătrâniţi şi ei, păşea, oarecum timid, Sfântul Petru. Când, deodată...

Petru: Băga-mi-aş să-mi bag în barba mă-sii, iar călcai pe ea!
Carina: Petre? Tu eşti? Ai venit să mă scoţi de aici?
P: Taci din gură. Am venit să vorbesc cu tine. Mai vedem dacă ieşi sau nu.
C: Ce mai vrei de la viaţa mea?
P: Mă enervezi! Care viaţă?
C: Căcat, mereu uit.
P: Să trecem la subiect. Cum ţi se pare aici? Vreau o descriere cât mai detaliată.
C: Cum dracu' să fie? Întuneric. Când am ajuns aici, mă aştepta un nene mititel, chilug şi cu o voce ciudată. M-a întrebat dacă sunt Carina, i-am spus că da şi m-a condus aici, la cazan. Când am intrat, am crezut că visez. După care mi-am adus aminte că asta e lumea ailaltă, aşa că orice e posibil. Înăuntru, e ca o casă. Nici măcar nu e rotundă, dacă-ţi vine să crezi.
P: Mă laşi cu bullshităreala? Eu am proiectat cazanele, ştiu cum arată. Spune-mi ce este înăuntru, cum te simţi...
C: Sadici mai sunteţi voi, ăştia sfinţi... În fine. Cazanul e plin cu dulapuri. În dulapuri, sertare la greu. Câte o sută în fiecare dulap. Nu am apucat să le deschid pe toate. Dar, în fiecare sertar este câte o altă lume. Ţi-o zic pe cea pe care n-o s-o uit niciodată. Cum am deschis sertarul, m-am trezit pe o stradă goală. Toate casele erau la fel. În poartă, stătea câte un om. Unii erau tineri, unii bătrâni... M-am dus la unul care părea să aibă vreo douăzeci de ani. L-am întrebat unde sunt, mi-a zis că în iad. De parcă nu ştiam... M-a întrebat dacă vreau să intru să bem un pahar de vin. Îmi place vinul, ştii asta. Dar l-am refuzat. Îmi era frică. Am plecat de acolo şi am întrebat alt om, la vreo patruzeci de ani. Ăsta, la fel. Cică tot în iad sunt. Şi, la fel ca primul, mi-a oferit un pahar de vin. Şi pe ăsta l-am refuzat, mai ales că avea moacă de violator în serie. În fine, i-am luat la rând pe toţi şi toată treaba a fost la fel, zici că proiectantul era beat.
P: Adică ce vrei să spui?
C: Nimic. Scuze. Cert este că, dând să mă întorc, în spatele meu era Iulian. M-a sărutat. A fost singurul meu sărut de când sunt în văgăuna asta. M-a pus să fac o alegere. Dacă vreau să rămân cu el, în iad, sau să nu îl mai văd niciodată, dar să ajung în rai. Am stat puţin pe gânduri. Până să răspund, a dispărut din faţa mea şi eu m-am trezit înapoi în cazan, lângă dulapuri. Am plâns mult de tot.
P: Păi, bine, bă! De ce eşti tu aici, la cazan?
C: Pentru că mi-ai spus că nu am fost în stare să-mi trăiesc viaţa.
P: Şi tu ce faci? Îţi zic eu ce trebuia să faci acolo. Trebuia să bei vin cu ăla tânăr. N-avea tupeu să-ţi facă nimic. Beai un pahar de vin şi mureai. Era otrăvit. Ajungeai pe lumea ailaltă, adică... de unde ai plecat. Ştii că, pe Pământ, trecuseră doar cinci minute. Încă puteai să îţi revii, pentru că erau unii lângă tine care te resuscitau la greu. De-asta nu au reuşit. În fine, pe asta ai ratat-o. Dacă rămâneai cu Iulian, ăla era raiul pentru tine. Aşa, cine ştie dacă ajungi sus. Şi dacă ajungi, ce primeşti. Ai fi trecut peste anii de pe Pământ şi ai fi nimerit în rai, lângă el, peste timp. Dar tu, ca vita, ai stat să te caci pe tine, că ce-o fi. Respins.
C: Ce respins?
P: Ăsta a fost un test. Voiam să văd dacă te-ai învăţat minte. Văd că nu, pentru tine clipa durează prea mult. Şi de riscat, nu rişti nici de-a dracului. Metaforic vorbind. Pa pa.
C: Petre, vino înapoi! Eşti bulangiu?
P: Nu. Tu îţi faci singură pedeapsa. Te transfer la Cazanul 18. Acolo e de tine. Ne vedem peste un an.
C: Asshole!
Şi Petru, pe lumina pe care coborâse, plecă bombănind ceva în barbă. Şi porţile Întunericului se ferecară în urma sa, iar Infernul se reumplu de gemete şi urlete. Mirosul fetid reveni, iar moartea îşi arăta faţa întunecată din nou.

......................................................................................................

Chiar şi când moartea îţi este pedeapsă, mai poţi scăpa din ghearele propriei tale sinucideri interioare. Orice îţi apare în cale este doar un test. În orice alegere pe care o faci, se ascunde o lume întreagă. Lumea ta pe care tu singur ţi-o construieşti aşa cum vrei. Dacă nu vezi asta, rămâi condamnat sau, mai rău, ajungi să confirmi ceea ce eşti şi să-ţi primeşti o sentinţă mai groaznică decât cea de care voiai să scapi. Tot ce dedicaseşi propriei tale eliberări se pierde, odată cu tine. Şi te pierzi...

Nightwish - Fantasmic

Revoluţie, şi nu e vorba de moldoveni

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am săturat de porcăriile astea. Nu am mai debitat de foarte multă vreme. Nu că n-aş fi, în continuare, adormit. Nu că n-aş avea timp, căci mare este împărăţia frecmentaţiei. Dar mi-a ajuns cu scrisul impersonal despre lucruri pe care nu le vede nici dracul. Şi nu mă refer la mine. Citeam, de curând, prostiile pe care le-am tot scris aici, pe blog sau, cum ar spune antibloggerul Badea, "pe net", de parcă un jurnal pe net poate să nu fie blog. Da, poate să fie şi altceva, gen un profil personal sau Twitter, dar asta este o altă dezbatere de care, pe româneşte, mă doare în cur. Şi să aud aplauze, vă rog, pentru că este prima oară când folosesc un cuvânt considerat obscen pe blog. Cred că asta este ultima mea elucubraţie editorialistică referitoare la căcaturile din jurul meu. De ce este "cur" un cuvânt obscen? Pentru că şcoala îţi strică mintea, pentru că eşti obişnuit cu termeni ştiinţifici la care te uiţi ca Băse la flotă şi pentru că oamenii neşcoliţi ţi se par proşti şi inferiori. Şi pentru că ei folosesc cuvântul "cur" în loc de "anus" sau "capătul opus al tractului digestiv" ajunge şi asta o obscenitate folosită numai de idioţii care nu au auzit de anus. Gata, destul despre teoria curului, pentru că nu asta contează. Anunţ că, începând cu următorul post care va apărea, cel mai probabil, în orele următoare, îmi dau drumul la gură. Nu mai filozofez decât dacă am chef. Voi avea "opere literare", voi înjura sau voi scrie mesaje pentru naiba ştie cine m-o citi. Dacă nu mă citeşte nimeni, mi se rupe, pentru că eu scriu că asta-mi place mie să fac. Nu mă dau mare intelectual sau artist pentru că nici măcar marii intelectuali sau artişti nu sunt recunoscuţi în timpul vieţii. Sincer, mi se rupe de criticile aduse persoanei, gen "ete, bă, se dă mare cult". Sunt mai cult decât mulţi şi mai incult decât la fel de mulţi. A se înlocui "cult-incult" cu "artist-neartist", "deştept-prost", "profund-superficial"sau orice altceva vi se pare vouă că ar fi o valoare pe care o am sau nu şi fără de care secolul 21 nu poate să existe în context cultural, artistic, jurnalistic, "blogăristic" sau darwinist.
A, şi piatra aia cubică a reînviat. Vizitaţi Brăila! Strada Mihai Eminescu, sau, după cum se numeşte în mintea noastră, Republicii sau, pentru cei mai în vârstă, Regală, are o faţă nouă şi băncuţe aşezate de-a curmezişul, iar pavajul este făcut din piatră cubică. Arată bine, dar am un sfat: nu ridicaţi privirea din pământ. Casele sunt futute rău de tot. Aşa de futute, că zici că au cel puţin 1200 de ani. De fapt, nici 200 nu au, dar am avut primari proşti până acum. Sper că ăsta e mai răsărit. Hai, gata, că m-am sictirit.

Nightwish - Ever Dream

Simplitatea mă provoacă la gândire complexă...

Astăzi dorm din nou, în sfârşit. Nu că nu aş fi dormit şi până acum, dar nu am fost destul de treaz încât să îmi conştientizez somnul. Acum cîteva minute m-am întors de afară. Am fumat o ţigară la colţul străzii, în cea mai veche zonă a oraşului meu. Priveam piatra cubică de pe cele două străzi şi am început să visez. Soarele mai are puţin şi apune, iar pavajul vechi avea o strălucire deosebită. Nu ştiu cine mai observă asta. Cândva, era o privelişte atât de comună încât nici măcar un adormit ca mine nu i-ar fi dat atenţie. Acum, însă, ne-am obişnuit atât de mult cu asfaltul mat şi monoton încât un drum vechi, plin de imperfecţiuni şi strălucind în lumina apusului capătă o frumuseţe aparte. Poate de aceea mulţi dintre noi au ca loc preferat de plimbare sau meditaţie centrul vechi al oraşului.

Bineînţeles că priveliştea asta m-a făcut să divaghez. De ce lucrurile care, atunci când au fost făcute, erau banale şi lipsite de farmec, au acum cu totul alte sensuri şi devin dintr-o dată frumoase? Preferăm să ne tocim tălpile pe drumuri vechi, decât să ne plimbăm liniştiţi pe trotuarele late şi confortabile. Ne plac fotografiile alb-negru, oarecum misterioase, care ne incită să ne imaginăm singuri ceea ce conţin, în loc să fim atraşi de fidelitatea celor colorate care chiar sunt ferestre către subiect. Citim cărţi vechi, pline de expresii complicate şi metaforice, în loc de nuvelele scurte şi scatologice ale autorilor moderni. Ne contrazicem singuri. Creăm lucruri simple, practice până la monotonie, dar ne plac cele complexe, supuse imperfecţiunii, pline de sensuri care abia aşteaptă să fie descoperite. Totuşi, ne încăpăţânăm să ne simplificăm vieţile atât de mult, încât ne încărcăm de timp şi spaţiu pe care nu avem cu ce să le umplem. Adormim intelectual, eşuăm într-un univers doar al nostru, care, ironic, are doar străzi înguste şi întortocheate, felinare care pâlpâie, copaci pe marginea trotuarelor, imagini pline de un detaliu care, de fapt, ne zăpăceşte şi ne face să căutăm mesajul real.

Ce are un impact mai mare? O reclamă simplă, cu un text scurt pe fond alb, care ne răpeşte maxim o secundă care se condamnă singură uitării, sau un adevărat tablou bruegelesc, încărcat de simboluri şi detalii care ne solicită, ne intrigă, ne fac să ne concentrăm asupra lui câteva minute bune devenind o experienţă în sine? Simplitatea se pierde, pe când complexul rămâne sub formă de amintire sau dilemă. Ne face să ne dorim mai mult, nici noi nu ştim ce, şi tocmai asta ne intrigă atât de mult. În definitiv, meditaţia aceasta ne ţine departe de adormirea raţiunii.

Deocamdată, lumea din jurul meu e încă prea simplă ca să mă ţină trez. Mă adoarme de fiecare dată când mă uit la ea. Până când îmi va ţine mintea trează şi mă va face să mă gândesc concret la ea, rămân pe aici să explorez abstractul care ar putea fi real, dar ne încăpăţînăm să-l mumificăm cu bandaje onirice inspirate doar dintr-o realitate care, cândva, a fost somniferă, iar acum este mai eficientă şi decât cafeaua de dimineaţă. Sunt intrigat. Am terminat aici.

Blackmore's Night - Loreley