Cum să fii un bun aztec

Propaganda actuală de peste tot încearcă să ne înveţe cum să fim buni europeni, un fel de oameni noi, iubitori de ţigani şi câini maidanezi în ciuda răului pe care ni-l fac. Se pare că singura noastră salvare, spun infecţii ăştia, ar fi Europa unită. Eu vin şi dau o alternativă sistemului, pentru că monopolul dăunează. Dacă nu vrei să fii european, poţi să fii aztec. E fain să fii aztec. Dar, pentru că eşti născut în Europa, uneori te cam bate harta şi trebuie să improvizezi. Uite ce ai de făcut:

Îmbracă-te ca un aztec! Garderoba aztecului începător trebuie să conţină, obligatoriu, blană de jaguar şi pene. Aici e greu să faci rost de aşa ceva, aşa că poţi jupui, pentru fiecare costum, vreo 50 de pisici tomberoneze şi, pentru fiecare podoabă, poţi jumuli cam 10 kile de porumbei. Ajuţi şi mediul, reducând din numărul de pisici care tulbură liniştea când au futilici şi din şansele ca oamenii nevinovaţi să fie bombardaţi cu rahat. Dacă nu ai inimă să faci aşa ceva, înseamnă că ai fost sacrificat. Dacă trăieşti, poţi să jefuieşti o curvă. Ea are şi blană de jaguar şi pene.

Fă afaceri ca un aztec! Du-de la piaţă şi plăteşte în boabe de cacao. Bea o ciocolată caldă din când în când, ca să le arăţi sărăntocilor ce mare magnat eşti tu! Intră în primul magazin de bijuterii, lasă un plic de cacao şi ia tot aurul, ca să-ţi decorezi casa cu el! Dă şpagă în pliculeţe de 3 în 1!

Fii tolerant ca un aztec! Un bun aztec nu discriminează. Aşa că declară război, în fiecare an, tuturor naţiilor din jurul tău: ţigani, unguri, ucraineni, moldoveni, bulgari, sârbi şi ce mai găseşti! Ai nevoie de prizonieri de război în cantităţi mari, pentru că trebuie să...

Fii religios ca un aztec! Încolonează prizonierii în faţa celei mai mari biserici. Suie-te în clopotniţă, pironeşte câte un prizonier de clopot, sparge-i pieptul cu un pietroi (nu cred că găseşti la bazar cuţite de obsidian) şi scoate inima din el. Şpilul este ca inima încă să bată când i-o oferi pe o tavă lui Quetzalcoatl. Apoi depozitează în faţa Primăriei toate cadavrele. Sigur, municipalitatea te va aprecia pentru zelul tău.

Fii sociabil ca un aztec! Învaţă nahuatl, nu e greu şi e o limbă tare frumoasă. În tramvai, în autobuz, în lift, aşează-te lângă oameni şi vorbeşte cu ei, povesteşte-le lucruri. Serveşte-te din mâncarea oamenilor pe care-i întâlneşti şi din orice au ei. Lasă-i şi pe ei să facă la fel cu tine, dacă nu vrei să-i sacrifici. Proprietatea aztecilor este comună, deci nu e nicio problemă. Dacă cineva nu îţi oferă din avutul lui, declară-i război şi ia-l prizonier.

Iubeşte ca un aztec! Oferă-i inima fiinţei iubite. Sau oferă lui Quetzalcoatl inima persoanei iubite. Sau iubeşte-l pe Quetzalcoatl. 

Trăim vremuri foarte grele. Vremuri în care diferenţele de opinie sunt motiv de ardere pe rug, deocamdată metaforică. Totuşi, în spiritul european al diversităţii, trebuie, neapărat, să existe şi alte curente de gândire. Să nu îţi fie frică să fii aztec în Europa! Dacă se opune cineva, te discriminează. E intolerant şi trebuie judecat, pus la plată şi, apoi, luat prizonier. Şi ştim ce se întâmplă cu prizonierii unui bun aztec, nu-i aşa?

Sabaton - Burn your crosses

Boc, spaima istoricilor din viitor

Azi am draci. Până am deschis ştirile, am fost destul de zâmbăreţ. Dar un căcat de vreun metru şi-un scuipat mi-a futut cam toată ziua. Deci, s-a terminat cu politeţea. De aici înainte mă adresez ca un pervers de pe Târgu Ocna.

Bă, epiderma penisului! Unde biserica şi catedrala mă-tii ai găsit tu ideea de a împărţi ţara în voievodate? Băi, pulă, tu măcar ştii ce pizda mă-tii e ăla voievod? Sau judeţ? Că nu sunt de acord nici cu împărţirea actuală. Să clarificăm pentru cretinii portocalii care cotizează la banca de spermă Udrea Elena: Judeţul, dobitocii pământului, era cel care conducea, în Evul Mediu,  în Ţara Românească, oraşele. Adică un fel de Burgermeister ardelenesc sau de şoltuz moldovenesc. De asemenea, judeţul constituia şi o unitate administrativ-teritorială din Ţara Românească, în aceeaşi perioadă. Deci, e o denumire ambiguă, de căcat. Mai conformă cu tradiţia mi s-ar părea împărţirea pe provincii, la rândul lor subdivizate în comitate sau ceva, pentru că aşa era în Transilvania, cea mai cu pula mare ţărişoară românească. Plus că am da şi nişte muie ungurilor care, potrivit lui Boc, se vor alege cu voievodat de sine stătător. 

Bun, am lămurit, pentru proşti, ce e ăla judeţ. E o denumire de căcat pentru că nu are o semnificaţie foarte clară sau foarte fixă. Să vedem, în continuare, care-i faza cu voievozii şi voievodatele. Boule! Voievodul este un mahăr militar. Un fel de general, ca ăla pe care l-a pus stăpânul tău ministru al Apărării, doar că are mai multe coaie. Voievodatul, idiotule, este o formă de organizare politică prestatală, independentă sau vasală, condusă de un asemenea mahăr militar. Adică, pe undeva pe la 1247, se atestă existenţa unor teritorii conduse de lideri războinici (voievozi), unde singurul criteriu de separaţie era autoritatea economico-militară, nu etnia, limba sau religia.

Să-nţeleg că tu, un căcat care, dacă aş fi coprofil, mi-ar face muie din picioare, de la 1,56 metri ai tăi, vrei să instaurezi o oligarhie plutocratică militarizată în fiecare zonă a ţării? Pardon, ai supt pula, nu înţelegi ce-ţi spun. Caută un dicţionar, eu nu-ţi explic! Şi nici nu vreau să fiu supus al voievodului de Galaţi (ceva gen Io, Nicu, prin mila lui Dumnezeu mare voievod peste un căcat de orăşel poluat şi plin de ţărănoi şi încă unul plin de cocalar fiţoşi, adică Galaţi şi Brăila). Apropo, mingiuţă! Tu ce Paştele mă-tii o să fii? Mare logofăt al Domnului Traian cel Pleşuv? Iar Traian cel Pleşuv va fi vasal şi sugător de pulă, sub jurământ de credinţă (pentru consilium şi auxilium îţi trebuie cap), al Uniunii Europene? Că eu aşa am auzit. Mizeria asta de labă teritorială pe care-o face căcăţelul este pentru lingerea mai catifelată a curului european. 

Ca să termin aici, că vreau să ard o ţigară: există şi o alternativă, la fel de portocalie, la această bătaie de pulă adusă istoriei: împărţirea pe regiuni, adică altă bătaie de pulă adusă istoriei. Băi, târtanilor, pe regiuni era împărţită ţara în vremea lui Gheorghiu Dej! Ce urmează? Redeschideţi bulăul de la Piteşti? Gata, nu mai am dispoziţie. Rumegare plăcută. Degeaba citeşte lumea, tot cine n-are habar de nimic "leagă şi dezleagă" pe-aici. Exact, singurul care avea dreptul acesta era papa, în vremea teocr... Forget it!

Amadeus - The piano

Curva dracu', îmi iei clienţii!

Lăsând la o parte fineţurile şi eticheta aferente vieţii într-o societate la nivel teoretic civilizată, îmi cam bag pula în bătrânetul pus pe şotii vulgare pe seama tinerei generaţii care se străduieşte să supravieţuiască printre buruienile paleolitice năpăditoare ale oricărui vestigiu de bun simţ rămas în picioare de la comunism încoace. În minoritatea îndoliată permanent prin culoarea dubioasă a pielii şi manelizatoare prin prezenţă şi respirarea aceluiaşi aer a mediului înconjurător îmi bag acelaşi scârbavnic mădular. Două categorii aparent neînrudite constituie destinaţia unui mare număr de limbi dornice de atingerea păroasă a unui cur.
Pe de o parte, avem boşorogii autoproclamaţi paznici ai culturii, civilizaţiei şi respectului. Oameni? Mă rog, nu dezbat aici umanitatea lor, ci demagogia. Se înghesuie la uşa autobuzelor, în care urcă pe baza abonamentelor sociale complet inutile prin destinaţie, încă dinainte să coboare lumea. Pe unde vrei să cobor, mamaie, dacă tu respiri duhoare în calea mea şi stai ca monolitu' în drum? Cei care coboară au prioritate, că, dacă sunt 100 de oameni în rablă şi 100 jos, nu mai rămâne loc să tragi o băşină. Care, apropo, ar trece neobservată printre toţi paleoliticii care încă mai cred că o baie "leapădă ţărâna Domnului", conform principiilor Inchiziţiei. Aceiaşi adepţi ai tribunalului bisericesc spaniol se atacă dacă îndrăzneşti să-i calci din greşeală pe bombeu, din lipsă de spaţiu, sau dacă scapi o înjurătură. Ei, cei ale căror reprezentante de sex feminin se coţăiau printre ruinele războiului cu toată Armata Roşie şi care, acum, văd în fetiţele de clasa a cincea, purtătoare de cercei, nişte curve ordinare. Chiar nu voi înţelege niciodată de ce li se dau ăstora abonamente, că oricum nu au unde să se ducă. Nu muncesc. Doar citesc Cancanu' în tramvai şi se leagă de tine că nu citeşti, deşi habar nu au dacă eşti fan Guţă sau fan Schopenhauer. După care aruncă porcăria de ziar. Ce, Kant e prea uşurel pentru creierele voastre supradezvoltate pe fondul îmbibaţiei culturale superioare? Demagogi, mai ceva ca oamenii politici.
Pe de altă parte, există pe acest pământ creaturi ciudate, negre ca şi coloratură facială şi nu numai, posesori de numeroase dosare penale, care atârnă public cu telefoane (ce altceva?) din care se revarsă cultura. Dar s-a scris prea mult despre ei. Se ştie cum este casta maneloasă. Ideea este că adunătura asta e reprezentativă pentru tot ce vieţuieşte de mai puţin de treizeci de ani, drept pentru care bătrânetul demagog, mai sus caracterizat, aruncă în cârca tuturor anatema motivată prin nesimţire şi lipsă de cultură. Două categorii generatoare de generalizare se exclud reciproc. Nu toţi babalâcii sunt demagogi şi nu toţi tinerii sunt porci. Dar câţi înţeleg asta? Hoţii care strigă "hoţii" populează fiecare colţişor al colectivităţilor, dezbinând prin simpla existenţă şi cucerind ca hunii orice redută de bun simţ rămasă în existenţă. Şi mi-e scârbă.

Xandria - Ravenheart

Simplitatea mă provoacă la gândire complexă...

Astăzi dorm din nou, în sfârşit. Nu că nu aş fi dormit şi până acum, dar nu am fost destul de treaz încât să îmi conştientizez somnul. Acum cîteva minute m-am întors de afară. Am fumat o ţigară la colţul străzii, în cea mai veche zonă a oraşului meu. Priveam piatra cubică de pe cele două străzi şi am început să visez. Soarele mai are puţin şi apune, iar pavajul vechi avea o strălucire deosebită. Nu ştiu cine mai observă asta. Cândva, era o privelişte atât de comună încât nici măcar un adormit ca mine nu i-ar fi dat atenţie. Acum, însă, ne-am obişnuit atât de mult cu asfaltul mat şi monoton încât un drum vechi, plin de imperfecţiuni şi strălucind în lumina apusului capătă o frumuseţe aparte. Poate de aceea mulţi dintre noi au ca loc preferat de plimbare sau meditaţie centrul vechi al oraşului.

Bineînţeles că priveliştea asta m-a făcut să divaghez. De ce lucrurile care, atunci când au fost făcute, erau banale şi lipsite de farmec, au acum cu totul alte sensuri şi devin dintr-o dată frumoase? Preferăm să ne tocim tălpile pe drumuri vechi, decât să ne plimbăm liniştiţi pe trotuarele late şi confortabile. Ne plac fotografiile alb-negru, oarecum misterioase, care ne incită să ne imaginăm singuri ceea ce conţin, în loc să fim atraşi de fidelitatea celor colorate care chiar sunt ferestre către subiect. Citim cărţi vechi, pline de expresii complicate şi metaforice, în loc de nuvelele scurte şi scatologice ale autorilor moderni. Ne contrazicem singuri. Creăm lucruri simple, practice până la monotonie, dar ne plac cele complexe, supuse imperfecţiunii, pline de sensuri care abia aşteaptă să fie descoperite. Totuşi, ne încăpăţânăm să ne simplificăm vieţile atât de mult, încât ne încărcăm de timp şi spaţiu pe care nu avem cu ce să le umplem. Adormim intelectual, eşuăm într-un univers doar al nostru, care, ironic, are doar străzi înguste şi întortocheate, felinare care pâlpâie, copaci pe marginea trotuarelor, imagini pline de un detaliu care, de fapt, ne zăpăceşte şi ne face să căutăm mesajul real.

Ce are un impact mai mare? O reclamă simplă, cu un text scurt pe fond alb, care ne răpeşte maxim o secundă care se condamnă singură uitării, sau un adevărat tablou bruegelesc, încărcat de simboluri şi detalii care ne solicită, ne intrigă, ne fac să ne concentrăm asupra lui câteva minute bune devenind o experienţă în sine? Simplitatea se pierde, pe când complexul rămâne sub formă de amintire sau dilemă. Ne face să ne dorim mai mult, nici noi nu ştim ce, şi tocmai asta ne intrigă atât de mult. În definitiv, meditaţia aceasta ne ţine departe de adormirea raţiunii.

Deocamdată, lumea din jurul meu e încă prea simplă ca să mă ţină trez. Mă adoarme de fiecare dată când mă uit la ea. Până când îmi va ţine mintea trează şi mă va face să mă gândesc concret la ea, rămân pe aici să explorez abstractul care ar putea fi real, dar ne încăpăţînăm să-l mumificăm cu bandaje onirice inspirate doar dintr-o realitate care, cândva, a fost somniferă, iar acum este mai eficientă şi decât cafeaua de dimineaţă. Sunt intrigat. Am terminat aici.

Blackmore's Night - Loreley