Marş la bibliotecă

Dacă s-ar citi mai multe cărţi, lumea ar fi mai nimfomană. Nimeni nu scrie cărţi din cărţi. Se scrie din experienţă, ca să pară natural. Sau se scrie din cur, din imaginaţie, din ceva impalpabil. Există cărţi care te fac să-ţi doreşti lucruri şi cărţi care te fac să te laşi de lucruri. A doua categorie suferă de lipsă de relevanţă, e dominată de Biblie. Este o porcărie. Cine scrie cărţile alea este aproape mort pe dinăuntru pentru că aşa s-a născut.

Primele cărţi, în schimb, sunt cele scrise de oameni cu adevărat morţi pe dinăuntru, dar morţi de oboseală, pentru că au făcut fel de fel de lucruri. Au avut o viaţă şi asta se vede din scriitură. Au şi citit, au citit biblioteci întregi. De-acolo şi-au luat vize de călătorie spre stări, sentimente, acţiuni. Şi-ar fi putut lua mai multe, dacă lumea ar fi citit mai mult. Când scrii, ştii foarte bine că o să te citească foarte puţină lume. Mai mari şanse să te faci auzit ai avea dacă te-ai duce în primul bar, ai bea trei sticle de pufoaică proastă şi ai începe să faci scandal. Ai spune lucruri interesante. Le-ai spune, nu le-ai scrie. Dar, când te apuci de scris, nu te mai interesează. Tu ştii că ai existat, că eşti propriul tău erou. Ţie nu mai ai ce să-ţi demonstrezi, e o problemă de "cine are urechi, să audă". Dar alea sunt cărţile bune, pe care le arunci pe geam pentru cine o avea chef să le ridice de pe asfalt şi să le citească. Nu le scrii ca să le vinzi, pentru că ai învăţat de mult să te descurci fără bani. Le scrii pentru că speri să inspiri pe cineva să fie ca tine, chiar dacă eşti depravat, decăzut şi decadent, un arbore găunos care nu face decât să umble, să meargă din inerţie sau să cadă la vale după ce-a fost uns cu toate alifiile. Ştii? Să inspiri e mai uşor decât vor unii să te facă să crezi. Sigur, oamenii care umplu săli cu cretini ca să le vândă DVD-uri cu căcat m-ar contrazice. Lor le plac cuvintele mari, pentru că poate ştiu să le folosească. Adevărul e că asta o poate învăţa oricine. Dar te faci auzit când vorbeşti limba celui care te ascultă. Unul care se hrăneşte din măreţia unor cuvinte complicate n-o s-o apuce niciodată pe calea ta de om dezorganizat şi puţin nebun, ar avea prea multe de pierdut. Scrie ca să scoţi un porc din noroi, nu ca să tai aripile unui vultur. 

Ideea e că am chef de futut ca la carte şi n-a citit nimeni cartea aia, iar eu nu sunt Sven să fut orice are fie şi un rudiment de gaură. Şi nu trebuie să aibă sens, azi n-am sens, azi nu vreau să am logică. 

Sabaton - The Carolean's prayer

Dumnezeii şi binele relativ

Dumnezeii sunt nişte personaje literare ce variază de la pufoşenii drăguţe până la bulangii care l-ar face invidios chiar şi pe Mao. Variaţiunile astea sunt determinate geografic, dar au în comun dimensiunea propagandistică a ideilor de "bine" şi "rău". Toţi îţi spun să nu ucizi, spre exemplu, şi toţi au o listă de excepţii de la regula asta. Nu ucide creştini. Ucide păgâni, că eşti sub ascultare. Nu ucide evrei. Ucide goimi, că tu ai pula tăiată şi ei nu. Nu-ţi ucide consătenii, ucide prizonieri de război, spune Quetzalcoatl. 

Binele reprezintă un lanţ de cauze şi efecte care duc la conservarea unei stări de fapt preexistente: sporul demografic pozitiv, existenţa Universului, păstrarea ideologiei, ordinea socială, fericirea, lipsa durerii. Binele, deci, este prin excelenţă ordine, deci un principiu conservator. Răul, în schimb, este ruptura, revoluţia, distrugerea, haosul, pornind de la cel primordial. Rău este un eveniment care perturbă simplitatea unui status quo care nu presupune prea mult efort. Când răul se întâmplă, oamenii trebuie să muncească pentru a repara, pentru a reveni la situaţia dinainte. Atunci, munca nu mai are rolul de a asigura supravieţuirea sau înflorirea civilizaţiei, ci se pierde pentru o întoarcere, putem spune, istorică. 

Dumnezeii, ca să revenim la ei, sunt nu doar forţe creatoare, ci şi judecători. Rolul lor este de a face munca asta neproductivă imediat, de a interveni în bunul mers al existenţei, de a judeca şi pedepsi factorii responsabili cu facerea de rău. "Doamne ajută!", spune un creştin, când este incapabil de a se ajuta singur, când sarcina pusă înaintea lui este prea dificilă sau chiar imposibilă. Un aztec nu are deasupra lui un zeu fundamental bun care este băiat bun şi dă ploaie, mâncare, băutură. Toate astea există în jungla abundentă din spaţiul lui vital, deci Dumnezeul aztec se situează în cealaltă extremă, a distrugerii, ca să asigure echilibrul. Se ştie că bine fără rău nu poate exista şi nici invers. Deci, dacă binele e la tot pasul, în realitatea imediată, răul care-l compensează trebuie să vină din afara naturii, de la zei. Quetzalcoatl trebuie mituit. Trebuie să i se ia de pe umeri corvoada facerii de rău prin sacrificii umane. Omul se arată vrednic de mântuire ajutând zeul. Concluzionăm că binele unui aztec este răul unui creştin şi invers.

Prin urmare, intervine în ecuaţie o dilemă de genul celei cu oul şi găina: Dumnezeu a făcut binele, sau a fost creat să reprezinte binele, calea către bine, de om? Evident, dacă ar exista un singur Dumnezeu creator, binele ar fi o noţiune universală, transculturală. Cele zece porunci sau cele unsprezece postulate satanice ar fi valabile peste tot, ca dar divin oferit tuturor culturilor, Hristos fiind universal. Afirmaţia este falsă, deci Dumnezeu este invenţia omului, iar misiunea sa este să umple golurile realităţii, s-o facă perfectă, echilibrată, s-o păzească de căderea în extreme, sarcină imposibilă omului sau chiar comunităţii. De asta, dacă evreii l-ar venera pe Odin, ar dispărea ca civilizaţie în două generaţii, iar dacă aztecii l-ar fi avut pe Hristos ar fi fost distruşi de natură şi de triburile ostile dimprejurul lor. De altfel, Hristos s-a asemănat, în vremuri de abundenţă, cu Quetzalcoatl. Civilizaţia creştină, vestică, a simţit nevoia să se extindă, în perioadele ei de maximă înflorire. Deci Iisus a pus mâna pe sabie, nefiind nici el chiar aşa de hippie cum vrea Biserica să-l construiască.

Tempus est iocundus

Apel la "Ţine-ţi limba la tine în cur"

Îmi plac dobitocii care se chinuie să exprime idei simple folosind cuvinte preţioase, adică acea categorie de scriitori de orice şi cititori de etichete de tricou care pierde câte cinci ore stând cu DEX-u' în faţă ca să debiteze inepţii deghizate în filozofie, mă-nţelegi, domn-le, elevată. Parcă ar aprecia cineva nivelul de cultură al unuia care, pe lângă complexitatea vorbelor, nu e în stare să alcătuiască o idee originală sau, măcar, cât de cât inteligentă. Sigur, este uimitoare potenţa unui asemenea creier care, varză fiind, nu este în stare decât să absoarbă tot felul de combinaţii fantasmagorice de litere şi să le dea un sens, întotdeauna primul din dicţionar. Are şi organu' limitele lui de înţelegere a definiţiilor. Reţine totul până la un punct. Astfel, în mintea bolnavă a dependenţilor de aprecieri gen "mânca-ţi-aş biblioteca ta, cât ai citit, frate!", futaiul nu e futai, e satisfacerea vulgară şi impersonală a doleanţelor interioare pornite din straturile primordiale ale cortexului, responsabile cu instinctul animalic, şi, care, din când în când, refulează, inundând componenta fizică a omului şi contaminând orice urmă de raţiune... pula mea. Ori te fuţi, ori faci dragoste. În timp ce unii se chinuie să spună cât mai mult folosind cuvinte cât mai puţine şi mai simple, să înţeleagă şi profesorul universitar, dar şi puletele de crâşmă ce vor să spună, paraziţii ăştia pseudointelectuali (v-a plăcut cuvântul ăsta?) duc o cruciadă politicianistă. Se exprimă exact ca puliticienii. Basculează lopeţi de căcat pe gât, dar regurgitează numai vreo două idei tâmpite, simpliste, puerile, ocupând, altminteri, volume întregi. Pentru ei, substanţa este mult mai profundă decât pare. Nu contează ce căcat mănânci, atâta timp cât îl mănânci frumos, cu furculiţa şi cuţitul, şi bei un Cabernet Sovignon din 1864 la el. Mentalitatea asta de căcat îşi are originea şi în şcoala pe care, invariabil, puleţii respectivi o iau prea în serios. Nu spune nimeni să o freci în cârciumă toată ziua, dar nici chiar să înghiţi tot ce vând comuniştii ăia care-ţi cer să foloseşti expresii frumoase, ca, măcar aşa, să impresionezi. Greşit, fraierilor! Nu impresionezi pe nimeni dovedind că eşti un incult care ştie cuvinte multe. Un dicţionar nu e cultură. Orice altă carte este. Contează cum îmbini cuvintele, nu cum arată ele. Cine are mai mult succes? Eminescu, ţăranul foarte inteligent care a folosit cuvinte din popor pentru a vorbi despre cosmogonie şi alte chestii chiar interesante şi originale, sau Freud, care a despicat firul în coişpe ca să spună doar că toţi vrem să futem, de parcă nu am şti şi singuri, şi că unii oameni vor să-şi fute mamele sau taţii? Apăi, Sigmund, frate, Mişu ăsta al nostru a spus mai multe în 600 de pagini decât ai spus tu într-un milion! Luzăre! Luzăr, ca imitatorii tăi cretini cărora li se pare că sunt cine ştie ce sculă pe basculă. Să vă spun un secret. Oricât de educat şi de DEX-uit ai fi, tot mai greu îţi e să citeşti cretinisme îmbrăcate în foiţă de aur decât cretinisme expuse în limbaj cretin. De filozofie nu mai vorbesc. Nu-i de voi. Mâncarea de căcat e o artă.
Ia mai dă-i dracului. Mă apucaseră aseară dracii când am citit un blog tâmpit. Nu spun al cui e, pentru că publicitatea negativă este foarte eficientă. I-aş face trafic pe barba mea şi nu-mi doresc asta. Dimpotrivă. Uneori, mă pocneşte în moalele capului toată prefăcătoria asta. Şi, cel mai rău, mă doare că e un subiect mult prea fumat. Oricâtă muie le-ai trage ăstora, apar ca ciupercile după ploaie. Te lupţi cu morile de vânt şi-ţi vine să-ţi refulezi instinctele animaliere care sparg zăgazurile cortexului reptilian şi transformă universul într-o fantezie erotică în lanu' de cucuruz, manifestându-ţi inumanele porniri asupra cărăbuşilor. Adică-ţi vine să fugi în păpuşoi şi să fuţi cărăbuşi. Greţos, frate. Greţos. Pardon. Vomitiv, în falusul meu!

Cradle of Filth - Nymphetamine

Simplitatea mă provoacă la gândire complexă...

Astăzi dorm din nou, în sfârşit. Nu că nu aş fi dormit şi până acum, dar nu am fost destul de treaz încât să îmi conştientizez somnul. Acum cîteva minute m-am întors de afară. Am fumat o ţigară la colţul străzii, în cea mai veche zonă a oraşului meu. Priveam piatra cubică de pe cele două străzi şi am început să visez. Soarele mai are puţin şi apune, iar pavajul vechi avea o strălucire deosebită. Nu ştiu cine mai observă asta. Cândva, era o privelişte atât de comună încât nici măcar un adormit ca mine nu i-ar fi dat atenţie. Acum, însă, ne-am obişnuit atât de mult cu asfaltul mat şi monoton încât un drum vechi, plin de imperfecţiuni şi strălucind în lumina apusului capătă o frumuseţe aparte. Poate de aceea mulţi dintre noi au ca loc preferat de plimbare sau meditaţie centrul vechi al oraşului.

Bineînţeles că priveliştea asta m-a făcut să divaghez. De ce lucrurile care, atunci când au fost făcute, erau banale şi lipsite de farmec, au acum cu totul alte sensuri şi devin dintr-o dată frumoase? Preferăm să ne tocim tălpile pe drumuri vechi, decât să ne plimbăm liniştiţi pe trotuarele late şi confortabile. Ne plac fotografiile alb-negru, oarecum misterioase, care ne incită să ne imaginăm singuri ceea ce conţin, în loc să fim atraşi de fidelitatea celor colorate care chiar sunt ferestre către subiect. Citim cărţi vechi, pline de expresii complicate şi metaforice, în loc de nuvelele scurte şi scatologice ale autorilor moderni. Ne contrazicem singuri. Creăm lucruri simple, practice până la monotonie, dar ne plac cele complexe, supuse imperfecţiunii, pline de sensuri care abia aşteaptă să fie descoperite. Totuşi, ne încăpăţânăm să ne simplificăm vieţile atât de mult, încât ne încărcăm de timp şi spaţiu pe care nu avem cu ce să le umplem. Adormim intelectual, eşuăm într-un univers doar al nostru, care, ironic, are doar străzi înguste şi întortocheate, felinare care pâlpâie, copaci pe marginea trotuarelor, imagini pline de un detaliu care, de fapt, ne zăpăceşte şi ne face să căutăm mesajul real.

Ce are un impact mai mare? O reclamă simplă, cu un text scurt pe fond alb, care ne răpeşte maxim o secundă care se condamnă singură uitării, sau un adevărat tablou bruegelesc, încărcat de simboluri şi detalii care ne solicită, ne intrigă, ne fac să ne concentrăm asupra lui câteva minute bune devenind o experienţă în sine? Simplitatea se pierde, pe când complexul rămâne sub formă de amintire sau dilemă. Ne face să ne dorim mai mult, nici noi nu ştim ce, şi tocmai asta ne intrigă atât de mult. În definitiv, meditaţia aceasta ne ţine departe de adormirea raţiunii.

Deocamdată, lumea din jurul meu e încă prea simplă ca să mă ţină trez. Mă adoarme de fiecare dată când mă uit la ea. Până când îmi va ţine mintea trează şi mă va face să mă gândesc concret la ea, rămân pe aici să explorez abstractul care ar putea fi real, dar ne încăpăţînăm să-l mumificăm cu bandaje onirice inspirate doar dintr-o realitate care, cândva, a fost somniferă, iar acum este mai eficientă şi decât cafeaua de dimineaţă. Sunt intrigat. Am terminat aici.

Blackmore's Night - Loreley