Dumnezeii şi binele relativ

Dumnezeii sunt nişte personaje literare ce variază de la pufoşenii drăguţe până la bulangii care l-ar face invidios chiar şi pe Mao. Variaţiunile astea sunt determinate geografic, dar au în comun dimensiunea propagandistică a ideilor de "bine" şi "rău". Toţi îţi spun să nu ucizi, spre exemplu, şi toţi au o listă de excepţii de la regula asta. Nu ucide creştini. Ucide păgâni, că eşti sub ascultare. Nu ucide evrei. Ucide goimi, că tu ai pula tăiată şi ei nu. Nu-ţi ucide consătenii, ucide prizonieri de război, spune Quetzalcoatl. 

Binele reprezintă un lanţ de cauze şi efecte care duc la conservarea unei stări de fapt preexistente: sporul demografic pozitiv, existenţa Universului, păstrarea ideologiei, ordinea socială, fericirea, lipsa durerii. Binele, deci, este prin excelenţă ordine, deci un principiu conservator. Răul, în schimb, este ruptura, revoluţia, distrugerea, haosul, pornind de la cel primordial. Rău este un eveniment care perturbă simplitatea unui status quo care nu presupune prea mult efort. Când răul se întâmplă, oamenii trebuie să muncească pentru a repara, pentru a reveni la situaţia dinainte. Atunci, munca nu mai are rolul de a asigura supravieţuirea sau înflorirea civilizaţiei, ci se pierde pentru o întoarcere, putem spune, istorică. 

Dumnezeii, ca să revenim la ei, sunt nu doar forţe creatoare, ci şi judecători. Rolul lor este de a face munca asta neproductivă imediat, de a interveni în bunul mers al existenţei, de a judeca şi pedepsi factorii responsabili cu facerea de rău. "Doamne ajută!", spune un creştin, când este incapabil de a se ajuta singur, când sarcina pusă înaintea lui este prea dificilă sau chiar imposibilă. Un aztec nu are deasupra lui un zeu fundamental bun care este băiat bun şi dă ploaie, mâncare, băutură. Toate astea există în jungla abundentă din spaţiul lui vital, deci Dumnezeul aztec se situează în cealaltă extremă, a distrugerii, ca să asigure echilibrul. Se ştie că bine fără rău nu poate exista şi nici invers. Deci, dacă binele e la tot pasul, în realitatea imediată, răul care-l compensează trebuie să vină din afara naturii, de la zei. Quetzalcoatl trebuie mituit. Trebuie să i se ia de pe umeri corvoada facerii de rău prin sacrificii umane. Omul se arată vrednic de mântuire ajutând zeul. Concluzionăm că binele unui aztec este răul unui creştin şi invers.

Prin urmare, intervine în ecuaţie o dilemă de genul celei cu oul şi găina: Dumnezeu a făcut binele, sau a fost creat să reprezinte binele, calea către bine, de om? Evident, dacă ar exista un singur Dumnezeu creator, binele ar fi o noţiune universală, transculturală. Cele zece porunci sau cele unsprezece postulate satanice ar fi valabile peste tot, ca dar divin oferit tuturor culturilor, Hristos fiind universal. Afirmaţia este falsă, deci Dumnezeu este invenţia omului, iar misiunea sa este să umple golurile realităţii, s-o facă perfectă, echilibrată, s-o păzească de căderea în extreme, sarcină imposibilă omului sau chiar comunităţii. De asta, dacă evreii l-ar venera pe Odin, ar dispărea ca civilizaţie în două generaţii, iar dacă aztecii l-ar fi avut pe Hristos ar fi fost distruşi de natură şi de triburile ostile dimprejurul lor. De altfel, Hristos s-a asemănat, în vremuri de abundenţă, cu Quetzalcoatl. Civilizaţia creştină, vestică, a simţit nevoia să se extindă, în perioadele ei de maximă înflorire. Deci Iisus a pus mâna pe sabie, nefiind nici el chiar aşa de hippie cum vrea Biserica să-l construiască.

Tempus est iocundus