Se afișează postările cu eticheta sinucidere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sinucidere. Afișați toate postările

vineri, 2 mai 2014

Cum să-ţi faci civilizaţie

Urlă interneţii de frica războiului cu ruşii de parcă ar avea ei altă treabă mai bună de făcut decât să ne violeze nouă babele de Vaslui. Vine războiul şi carnea de tun nu e bine să aibă hepatită şi alte boli, de parcă nu te omoară obuzul dacă n-ai ficat, ce să zic! A, da, armata română e o treabă eroică, fără legătură cu adunătura aia de fraieri care s-a apucat să trădeze nemţii în ultimul resbel sperând că Stalin e vreun fraier care o să uite că românaşii au udat Caucazul cu sânge sovietic. Acum, după 70 de ani, ruşii iar au chef de bătaie, că doar n-au înfometat naţia ca să dezvolte arme nucleare doar de dragul de avea ce demonta mai târziu. Deci vine resbel şi, dacă-i nuclear resbelul, cam dispare civilizaţia şi se lasă iar cu paleolitic sau, ca să fim optimişti, cu Epoca Bronzului. Adică dispare semnalul de la telefon şi de la wireless şi trebuie să ne apucăm noi, ca oameni, să reînviem lumea moartă şi să refacem ce-am reuşit să distrugem cu atâta abnegaţie. Dar cum facem treaba asta?

În primul rând, o civilizaţie care apare din căcat trebuie să inventeze ceva fain. Ceva aşa de fain, încât celelalte adunături izolate de dobitoci obsedaţi de propriul pământ să se avânte la 100 de kilometri de casă şi să preia respectiva treabă. Cum e scrisul. Scrisul e mişto, dezvoltă creativitatea, face treburile uşoare, arată bine şi prinde la oameni. Oamenilor le place să scrie când n-au altceva mai bun de făcut în timp ce aşteaptă să le crească grâul. De-aia au islandezii literatură faină şi mai ales, de-aia o au de acum 1.000 de ani. Că la ei creşte greu grâul, dar nu-i bai, au ce face până se coace pentru că ştiu să scrie. De-aia au sumerienii literatură faină. 

Altă chestie pe care trebuie să o facă o civilizaţie este să îşi dea seama că are ceva de calitate. Adică să fie mândră de propria ei creaţie culturală, tehnologică sau militară şi să conştientizeze faptul că este mai sus ca neamurile din jurul ei pe lanţul trofic. Când îşi dă seama de treaba asta, neamul care vrea să fie creator de civilizaţie dezvoltă un simţ al datoriei de a înghiţi fraierii din jurul lui şi are şi capacitatea de a o face. Atunci câştigă respect şi lumea vrea să preia chestiile faine pe care le-a creat, cum ar fi scrierea, arta sau ideologia. De-aia şi-a făcut la 1185 Ioan Asan imperiu prin Balcani. Nu erau românii civilizaţi, erau bizantinii sursă de inspiraţie. Ei aveau imperiu şi le mergea bine, iar Ioan ăsta a crezut că dacă ai imperiu automat îţi scoţi neamul din căcat. Aşa că şi-a făcut imperiu, numai că nu a avut gura destul de mare încât să-şi apropie poporul de el. N-a avut ce să le ofere.

Treaba cu oferitul mă duce la a treia şi ultima treabă pe care o ai de făcut ca să-ţi faci civilizaţie. Este nevoie ca supuşii tăi nu doar să ţi se supună, dar să le şi placă s-o facă. Trebuie să fie mândri că fac parte din civilizaţia ta. Aici se poate face o confuzie între imperiu şi civilizaţie. Ei, bine, orice civilizaţie are un imperiu care o propulsează. Egiptul, Roma, China, Bizanţul, Spania, Anglia, America, toate au fost nucleul propulsor al unei turme de epigoni mândri de condiţia lor. Ei ştiau că se supun cuiva, că sunt expuşi abuzurilor, dar considrau că beneficiile plutitului în siajul imperiului lor compensează pentru dezavantaje. Trebuie să ai ce oferi, să ştii să ambalezi produsul tău şi să-l vinzi scump fără să-ţi faci reputaţie nasoală de zgârciob. Inteligenţa nativă ajută, dar simţul practic ajută şi mai mult. Imperiile cultivă mentalităţi pragmatice şi raţionale. Ele se propagă, elimină spiritualitatea şi credinţa oarbă şi duc la critică, inclusiv îndreptată împotriva creatorilor de civilizaţie. Atunci, civilizaţia cade şi lasă loc alteia. Da. Dacă vrei civilizaţie, trebuie să accepţi faptul că demersul tău este unul sinucigaş. O civilizaţie este ca o supernovă. Cu cât mai tare străliceşte, cu atât mai adâncă e gaura neagră pe care o lasă în urmă. Vrei un exemplu? Compară arabii din secolul al XI-lea cu arabii de acum şi mai vorbim.

Apropo, asta este o explicaţie foarte simplă a mecanismelor care duc la constituirea unei civilizaţii. Dar ăsta nu e un tratat de istorie sau de ideologie, ci un post de pe un blog de trolling. Dacă vrei ceva academic, citeşte cărţi şi lasă-mă-n pace ca să am timp să le scriu şi pe alea.

Tyr - Hold the heathen hammer high

joi, 17 octombrie 2013

Epoca marilor migraţii. Volumul al II-lea

Viaţa de istoric are o parte bună şi o parte nasoală. Partea bună e că se bea. Nu eşti boşcău, nu eşti istoric. E simplu. Partea nasoală e că înţelegi lumea. E, acum, să-ţi explice moşul de ce te trezeşti tu în fiecare dimineaţă cu gust de pulă pe sub limbă şi de ce îţi pute a căcălău prin tramvai sau prin metrou. După cum bine ştii, şi dacă nu ştii, te invit să mă mulgi de snagă, acum vreo mie şi ceva de ani veniră peste europenii vremii câteva neamuri furioase de băieţaşi călări, şucăriţi că li se terminase combustibilul pentru cal din stepele asiatice. Şi zi de vară până-n seară, puseră foc la noi în ţară, vorba cântecului, şi violară tot ce mai putea fi crăcănat, viu sau mai puţin. 

Bun, acum că ai informaţiile care-ţi trebuie, să trecem la lucruri cu adevărat serioase. Lumea asta mare este plină de căcat. Dar căcatul nu e uniform distribuit. În unele locuri e mai mult şi se îneacă norodul în el, în alte locuri e puţin şi doar te murdăreşti oleacă pe pantofi, iar în cele mai binecuvântate regiuni nu e deloc. Ele produc căcatul pe care-l teleportează cu lopata în lumea a treia. Precum şobolanii, suboamenii care n-au fost în stare să-şi facă sistem de canalizare şi care înoată în ciocolată până la nas caută un pământ al făgăduinţei. Drept urmare, înoată spre ţărmuri mai însorite şi mai înmiresmate. Migraţia asta are loc de câteva zeci de ani, porneşte din Kebabia şi îşi are ţinta prin Europa, mai ales aia de nord şi de vest. Drept urmare, s-a umplut lumea de germani pe care-i cheamă Ali şi care poartă după ei covoraşe pe care şi le-ntind în drum în cele mai inoportune locuri şi momente. Evident, toţi omuleţii ăştia sunt un corp străin în cultura vestică. Să ne înţelegem, nu afirm superioritatea vre uneia dintre civilizaţii. Orientalii şi-au avut momentul de glorie, occidentalii la fel. Acum sunt doar nişte zombalăi culturali şi se întâmplă ca violatorul să fie estic şi violatul să fie vestic. Treaba a fost fix pe dos în vremea Cruciadelor, când cavalerii cu "zale lucii", de fapt cămeşoaie transpirate şi duhnind a pipi, au penetrat vârtos Lebensraum-ul kebăbesc. 

Revin la migraţii. Când asiaticii şucăriţi au invadat Europa, înainte de anul 1000, amărâţii Bătrânului Continent au mimat, măcar, rezistenţa. Nu că ar fi fost mari iubitori de penis de cal şi călăreţ, dar nu prea aveau pregătirea necesară să se apere eficient. Dar nu au chemat ei mongolii excitaţi. Pe la 1200, kebabii au reacţionat destul de nasol la cruciade. Adică, legitim, ce pula mea cauţi tu cu instrumentu' de tortură la mine-n semilună? Marş de te sfinţeşte la tine acasă! Astăzi, în schimb, nu mai există inteligenţa colectivă a maselor pentru că nu mai există nici prea multă inteligenţă individuală. Omul e prost, iar civilizaţia din care face parte şi-a construit-o după chipul şi asemănarea lui. Uitând cum a fost când hoardele încăciulate-n blană i-au incendiat coliba, europeanul nostru invită în casa lui pe cel care o să-i dea foc în cele din urmă. Cum îi dă foc? Apăi du-te-n pizda mă-tii dacă n-ai auzit de 11 septembrie! Cum îl cheamă? Fiind corect politic, sancţionând reticenţa băştinaşilor la ingerinţele alogene şi oferind condiţii de înflorire nou-veniţilor. 

Bun. Acum că te-am aburit bine de tot, să concluzionez cu varianta prescurtată. Politicile occidentale vis-a-vis de populaţiile orientale se poate compara cu un homosexual care primeşte vizita altui homosexual despre care ştie că are SIDA şi, cu toate astea, îşi lubrifiază anusul, se proţăpeşte în poziţia caprei şi invită mădularul infectat, fără intermedierea prezervativului, în rect. Drept urmare, sfătuiesc pro-europenii să-şi facă rezerve substanţiale de ulei, pentru că vine pula şi, dacă tot o să vă îmbolnăvească, măcar să nu vă fisureze orificiul căcăstor.

Gyvata - Dolijuta

sâmbătă, 10 august 2013

Mi-e dor de ea

Mai ţine minte cineva că am omorât un personaj feminin ca să nu mă trăsnească în occiput complexul lui Pygmallion? Mi-e dor de ea, pentru că am visat-o. Am nevoie de cineva nou, de un "corp aberant bizantin" pe care să fac experimente literare şi nu numai. Aceasta este povestea lui Gandamaktoniu, omul al cărui ficat este atât de eficient încât nu se poate îmbăta decât dacă-şi injectează vodcă în jugulară.

Gandamaktoniu a evoluat atât de mult în comparaţie cu specia lui, pe care nu o poate urî din moment ce nu împărtăşeşte din ea decât aproximativ numărul membrelor, încât a decis să-şi deschidă o mânăstire cu acoperiş verde. Problema era că nicio instituţie nu voia să se lege de mănăstirea aproximativ verde a lui Gandamaktoniu, pentru că ea era plină cu cărţi. Cărţi aproximative, scrise de el în vremurile bune, când călătorea cu un rucsac plin de branule şi un geamantan de sticle de vodcă rusească, notând în nişte caiete pe care numai el ştia de unde le scoate cuvinte aleatorii, adunate de pe te miri unde. De fapt, el crease. Gandamaktoniu poate fi considerat aproximativ Dumnezeu, nu doar pentru că încurcate-i sunt căile, dar pentru că aparenţa lui grotescă este atât de aberantă, că e aproape metafizică. În plus, are un ficat de robot şi respiră suprarealism prin fiecare por, mai ales că opera lui e de neînţeles chiar şi pentru el. De aproximativ zece ori a dorit să facă un rug aprins cu vodcă şi să-şi ardă cărţile ciudate, dar jugulara începea de fiecare dată să-i tremure incontrolabil, ca o râmă bolnavă de Parkinson. Atunci dezgropa, conştiincios, un ac pe care şi-l îndesa pofticios în vena beţivă, îl lega cu un furtunoi negru direct de gura sticlei, saluta nazist şi-şi agăţa trăscăul de trei degete ale mâinii suspendate. Mergea în pas de gâscă pe străzile aproximativ drepte ale oraşului cu nume ciudat, atât de ciudat încât devenise titlul următoarei cărţi a lui Gandamaktoniu. De la ferestre, oamenii i se închinau. Superioritatea lui nu trebuia exprimată decât de aerul pe care-l emana. 

Ideea de bază a acestui Quijote deformat, foarte beţiv şi uşor alunecat la dreapta este că are un penis asemănător unei limbi de cameleon pe care, în urmă cu câteva zeci de ani, l-a întins fără ţintă. A nimerit în vaginul descompus al Carinei şi de atunci Gandamaktoniu este omul aproximativ perfect şi, dacă nu i-ar puţi capul pulii a pizdă putredă, ar fi cu adevărat un Dumnezeu printre noi. Drept urmare, şi-a smuls din cel de-al treilea picior, mult mai scurt decât celelalte două şi cu un singur deget, un snop de nervi. Treaba aceasta duru foarte tare, dar durerea şi-o curmă cu o perfuzie de vodcă, în timp ce, spânzurat cu nervul, atârna deasupra unei străzi înguste a oraşului-carte pe care-l supusese în ciuda duhorii pe care i-o emana membrul viril. 

Kamelot - March of Mephisto

joi, 15 martie 2012

Curs introductiv de masacrologie. Contrarecomandări.

Am mai dat pe aici lecţii despre cum se comit crimele într-o civilizaţie civilizată, de oameni civilizaţi. Dar văd că nu prea s-a prins nimeni, mai ales după ce am râs copios de "masacrul din coafor" şi de "criminalul în serie" de la Braşov. Despre braşovean nu am cuvinte. A omorât un bărbat şi o femeie, iar preaînţelepţii poliţai, bucuroşi că au scăpat de îngheţat în ger păzind boşorogii cu măşti de Guy Fawkes de prin agorele ţării, au concluzionat că motivul a fost sexual şi ţărănoiul este marele nostru Ted Bundy. Jenibil, n-am ce spune. Dar masacrul de la coafor cere mai multe comentarii.

De la oteveu la noii săi sateliţi, Antenele, toată lumea a întors pe faţă şi pe dos tragedia teagic de şexpiriană a carnagiului, a pogromului, a atacului terorist dintr-un coafor în care se întruniseră druidele cultului telenovelelor turceşti. Ce-a făcut iobagul în cauză? A investit inteligent în tehnologie de ultimă generaţie, adică a dat trei lei pe un pistol Carpaţi la mâna a doua, de-ăla şmecher de vrei, nu vrei trage după colţ şi-i mai bun la futut mânere peste ceafă decât la împuşcat guguştiuci. Şi-a antrenat trupul şi spiritul, ca un ninja, întru comuniunea perfectă cu sticla de vodcă, să aibă oleacă de curaj. Nu orice bărbat pune piciorul în coafor, mai ales cu gânduri războinice. Eu am intrat cândva cu gând de pace şi am fost luat prizonier. Urâtă afacere. Pizda proastă din coafor, adică nevasta lui curvă, ştia că războinicul avea planuri împotriva ei. În consecinţă, a luat poziţia clasică a femeii în societate. Nu, nu s-a aşezat capră. Şi-a acceptat soarta. Asta a adus grave atingeri coaielor de wolfram ale domnului pistolar. Adică, el a investit atâtea resurse într-o operaţiune de comando şi aia se crăceşte la el aşteptând glonţul? Aşa, putea să divorţeze sau să o aştepte pe ea să se sinucidă. Cu orgoliul violat mai ceva ca Armata Roşie la Vaslui, samuraiul a început să tragă cu formidabilul său pistol Carpaţi, nimerind ştoarfa din dotare nu se ştie unde, dar eficient, dat fiind că a crăpat, ucigând încă o druidă şi săpând vagine suplimentare în celelalte înalte personalităţi cultice. Sacrilegiu! Sfântul Petru a scăpat cheia de la gât când a auzit ştirea, aşa că moartele sunt făcute poştă de satăni prin infern. Lui Hristos mai că i-au sărit aşchiile de cruce din cur când a văzut una ca asta. Fecioara Maria şi-a pierdut fecioria, fără legătură cu evenimentul. Avem un masacrator! Avem un fel de Hitler! Avem papă! Avem Brevik. Apropo, dacă ăsta a fost masacru, norvegienii ce-au mai avut? Se vede unde e civilizaţie şi unde-a pus vikingul mâna!

Lyriel - Voices in my head

vineri, 30 decembrie 2011

Facerea de bine e futere de inimă

Dumnezeul din Mine spune că nimic nu este mai nobil decât să-ţi pese, să ajuţi, să fii bun, să dai mai mult decât primeşti şi restul de poveste se ştie. Da, te simţi foarte bine când dai mai multă muie decât primeşti, când calci pe gât mai mulţi ţigani decât te calcă pe tine, din nou etc. Păi cum să fie bine când îţi pasă? Uite, se ia un om care stă să crape mai definitiv şi decât necăcăciosul Kim Jong Il. Suferă cu inimioara şi asta nu pentru că vreo târfă i-a cerut patru lei pe un futai eşuat în lift, în loc de trei. De unde ştiu asta? Pentru că omul tău e femeie, iar femeia asta e a ta. Tu eşti un bun samaritean şi-ţi faci testele medicale aferente, în urma cărora descoperi că eşti compatibil. Pui mâna pe puşcalăul de proastă calitate din dotarea paznicului de spital şi îţi tragi trei încărcătoare în cap, să crăpi în paştele mă-tii, ca să aibă mult iubita ta fătucă inimioară nouă. Se face transplantul, aia, ca prin minune, supravieţuieşte spitalului românesc şi pleacă pe drumul ei. De aici se deschid două portaluri strălucăreţe ca poponarul din Tuailait, către două universuri paralele: Ori îşi bagă pula-n viaţa ei şi se călugăreşte, pentru că ăla pe care l-a iubit sau, mă rog, ăla din regiment care a futut-o mai cu spor, şi-a dat inima pentru ea şi nimeni altcineva nu ar putea s-o iubească la fel de cu spor, ori, după ce i se lipeşte bine aorta, sare în pula primului negru atât de bine, încât hoitul tău se va simţi, din mormânt, futut în inimă cu legendara pulă de ciocolată. 
Care-i morala scenariului? Dacă-ţi pasă şi faci bine, te fute un negru în inimă în timp ce tu eşti mort. Ai distrus trei vieţi: A ta, a curvei şi a negrului, că l-ai transformat în necrofil cu un fetiş dubios pentru atrii şi ventricule. Şi asta pentru că aşa ţi-a spus ţie bunică-ta după o supradoză de tămâie, că dacă faci bine hărpuieşti ca un ministru pe vălătuci măcar până la următoarea apocalipsă. Şi nici măcar asta nu e o afacere, că apocalipse sunt din două în două luni, iar când nu sunt apocalipse sunt alegeri.
Ca să închei, dau un sfat, că doar de-aia sunt eu duhovnic şi tu nu eşti: Dacă nu poţi face rău, măcar nu face bine! Dacă nu te excită sexual semimortăciunile care se roagă la tine, monument al nepăsării, măcar îţi faci existenţa mai simplă şi crăpi mai târziu, că mori de infarct în loc să mori de grija pula mea ştie cui!

Lord of the Dance - High Priests

sâmbătă, 9 iulie 2011

Anunţ important pentru naţiune

Dat fiind faptul că s-a aflat tot, vând, la preţ de dumping, trei bucăţi ficaţi de copil, categoria de vârstă 2 - 8 ani, cinci bucăţi plămâni, două bucăţi rinichi (ăştia se dau ca pâinea caldă), un cerebel cam mucegăit, dar în stare de funcţionare, 18 degete şi vreo opt kile de piele, în special nuanţa "Dirty Chocolate". Grăbiţi-vă, că expiră! Sunt bio, nu au conservanţi şi, la trei organe cumpărate, primiţi unul gratis şi, bonus din partea firmei noastre, un cadavru golit de măruntaie, numai bun de folosit ca valiză. Veţi fi senzaţia trenului de Vaslui, garantat! Are şi mânere!

Oameni buni, voi sunteţi proşti? Cum pula mea să credeţi că vine Salvarea Infernală să vă fure puradeii plini de căcat din faţa blocului? Voi nu vă uitaţi un pic la ce-a ieşit din pizdele voastre sau ale soţiilor voastre? Cine ar cumpăra aşa ceva? Nici la McDonalds nu s-ar vinde arătările alea. Şi, în pula mea, voi nu aţi observat că ies la număr chestiuţele alea care dau din mâini şi din picioare? Sau aţi produs atât de mulţi, că nici nu mai ştiţi câţi aveţi? Eu ştiam că m-am născut într-o ţară de proşti, dar nici chiar în halul ăsta! Mie mi se strică organele în frigider, din cauza unor zvonuri de căcat, a căzut piaţa. Aţi distrus o activitate economică înfloritoare. O să rămân pe drumuri, bă! N-o să mai pot să-mi termin facultatea şi o să mă sinucid ca poliţaiu' cu cablul neplătit de la teveu!

Lyriel - Wild Birds

vineri, 11 februarie 2011

Fii criminal în serie şi fii mândru de asta!

...Pentru că nu orice pielea pulii poate fi un ucigaş de succes. Trebuie să ai stil şi semnătură ca să te bage cineva în seamă. Altfel rişti să cazi în anonimat şi tot ce se va auzi despre tine va fi "Un bărbat din Giurtelecu Hododului a violat cinci bătrâne, le-a futut câte o sapă în cap şi s-a sinucis, după care şi-a adus aminte să-şi violeze şi tatăl cu un buştean". Cu o chestie ca asta, faci valuri în străinătate, dar, în rampa de lansare România, ai fi personificarea ideii de banal. Ai ajunge să apari în dicţionar la cuvântul "banal". Aşa că dă-mi voie să-ţi dezvălui câte ceva din reţeta succesului, ca să se facă seriale pe la OTV despre tine. Da, ştiu că nu te uiţi, dar, în România, încununarea succesului este apariţia la OTV. Eventual, invitat după Băsescu.

Acum câteva zile mă gândeam la tehnicile pe care le-aş folosi dacă m-aş apuca de trebuşoara asta cu omorâtul în serie. Normal, mi-am adus aminte, nu ştiu în ce context, de târfa aia de Carina, adică bunăciunea care picta noaptea şi nu făcea sex ziua. Aşa că am futut-o eu (mental), am făcut un plod, iar pe ăla l-am făcut criminal în serie. Unul genial. Se făcea că Ion (aşa trebuie să te cheme dacă vrei glorie şi faimă) este pictor ca mă-sa aia bună de futut. Alege numai femei la fel de bune ca mă-sa ca să le picteze. Le face nişte portrete geniale. Chestii întunecate sau porno, dar geniale. După care, le cheamă la el, să le arate operele de artă, şi le înfige un pumnal de argint (nu ştiu de ce de argint, dar sună bine în literatură) în gât, semnează picturile cu sângele lor şi scapă de hoituri. De ce le omoară? Ca să nu le mai folosească nimeni ca modele. El trebuie să fie primul şi ultimul care le eliberează frumuseţea. Odată ajunse pe pânza lui, utilitatea lor dispare şi trebuie ucise. Poţi să faci mii de victime aşa, iar locul tău în Luvru şi la OTV este asigurat. 

Îmi place cum sună ideile astea ale mele. Cred că voi mai reveni cu reţete ale succesului pentru doritorii de faimă criminală. Sunt lucruri de efect, care răscolesc sufletele slabe. Oamenii vor crede că am tendinţe ucigaşe şi poate ajung chiar şi eu la Dan Diaconescu. Promit să iau cu mine o canistră de benzină şi să incendiez garsoniera aia plină de gândaci, şobolani şi oameni politici. Să mi se ardă sursa sau ceva, că tot a ajuns chestia cu "Robotzii" obsesie naţională. Nu că n-ar fi geniale filmuleţele alea... Stai. Ce legătură are asta cu crimele? Iar o ard off topic. Pa!

Bucovina - Năpraznică goană

joi, 12 august 2010

O crimă poate valora cât toată opera lui Rembrandt

Îmi vine să borăsc chestii verzi când mă uit la ştiri şi văd ce criminali de căcat trăiesc prin ţara noastră. Nu săriţi, că nu mă revoltă crimele. Mă revoltă prostia ţăranilor care nu sunt în stare să ucidă ca lumea, lasă urme după ei, greşesc mai ceva ca mamele lor când n-au făcut avort şi lucrează numai la beţie.

Când omori un om, trebuie să pui suflet, trebuie să-ţi pui amprenta asupra crimei şi să laşi să se vadă că ai personalitate. Deci, dacă ai chef de văruit nişte pereţi în roşu, trebuie să ştii nişte lucruri de bază. Sau, ca să fiu mai direct, cum pula mea să bei un litru de ţuică înainte de a-ţi pune în joc 25 de ani din viaţă? E ca şi când te-ai îmbăta înainte de nuntă, că şi-atunci îţi bagi pula în libertate pentru nişte ani buni. Deci, treaz fiind, îţi filezi viitoarea victimă, pentru că ştii pe cine vrei să rezolvi. Nu te apuci să bagi coasa într-un pulărău care s-a uitat prezidenţial la târfa ta penală. Oricum, coasa lasă urme foarte evidente, iar capodopera ta criminală se duce dracului, pentru că faci o treabă murdară.

Într-o crimă, trebuie să exprimi sentimente pozitive, ca într-un tablou. Trebuie să surprinzi plăcut. Adică evită-n pula mea cuţitele, pistoalele, ştreangurile şi alte metode clasice! Poţi ucide în multe moduri greu sau imposibil de elucidat, cum ar fi injectarea unei substanţe într-o rană deja existentă pe cadavru, otrăvirea cu ciuperci zăpăcite sau, dacă eşti, cu adevărat, un Da Vinci al omorului deosebit de grav, poţi determina victima să se sinucidă spunându-i lucruri dintre cele mai diverse.

Modul în care scapi de mortăciune trebuie să fie cununa muncii tale. Nu laşi un hoit dezarticulat, în mijlocul unei bălţi de sânge şi viermişori, să-l mănânce muştele în drum. La fel, nu-l zideşti şi nu-l pui în beton, pentru că astea sunt metode de şcoală veche şi au fost exploatate intens prin anii '30. În urma ta nu trebuie să rămână decât semnătura, menită să-ţi autentifice creaţia. Nu trebuie să-ţi iasă din prima. Primul tablou al lui Rembrandt nu a fost foarte bun. Încerci până eşti mulţumit şi până când nimeni nu-ţi va putea înţelege psihologia. Asta presupune că trebuie să-ţi faci un scop din a nu fi prins, drept pentru care nu vei lăsa urme care să te incrimineze. Semnătura poate porni de la dezmembrarea mortului la dispariţia lui totală prin dizolvare în acid şi deversare în gârla satului. Te poţi iscăli prin înfigerea capetelor victimelor tale în gardul bisericii sau prin a scrijeli poezii despre floricele pe burţile cadavrelor, dacă vrei ca ele să fie găsite.

După ce ai creat ceea ce, la momentul respectiv, ţi se pare crima perfectă, trebuie să produci cât mai mult haos în jurul capodoperei tale. Ideal ar fi să bagi pe altul în puşcărie şi, taman când colegii de celulă în redecorează curul, să loveşti din nou, ori în acelaşi stil, ori într-un stil opus, poate, chiar, imitând omorurile cauzate de prea mult teşcălău de crâşmă nasoală. Important este ca tu să rămâi liber, ca să-ţi poţi perfecţiona stilul, tehnica şi mijloacele folosite. Neapărat, trebuie să fii lucid, calm şi să ştii exact cine va plânge după mortăciune, cine se va bucura că a scăpat de-un junghi, unde se va căuta cadavrul, unde vrei să fie găsit, ce fel de senzaţii tari vrei să le oferi cetăţenilor şi cui vrei să-i transmiţi mesajul tău. Şi mai lasă-n pula calului băutura aia, că faci greşeli de copil prost!

Ştii ce-mi place mie? Că şi textul ăsta este o crimă la adresa principiilor cretine după care se ghidează majoritatea îndobitocită care-l citeşte pe Chirilă, după care mă citeşte pe mine, având în vedere că la Chirilă nu vei găsi pulă nici pe blog, nici în izmene. Adică pun pariu pe o bere mare şi neagră că unii se vor speria, vor crede că sunt criminal sau că am asemenea porniri (ceea ce este adevărat, doar sunt un om ca toţi oamenii, adică vreau să ucid şi, totuşi, îmi înfrânez instinctele) şi, dacă am noroc, voi face trafic masiv pe seama Poliţiei care îmi va studia literatura bolnavă. Deci, am comis o crimă, pentru că ceea ce am făcut eu în ultimele douăzeci de minute are potenţialul de a provoca haos, la o scară mai mică decât un şir de crime sângeroase. Poate vor urma şi alea cândva, dar acum nu prea am dispoziţia necesară şi mi-e aşa de cald, că aş lăsa urme de transpiraţie şi ADN prin ţărână. Ar fi păcat să fac asemenea greşeli de amator. Eu, care am mângâiat-o aşa frumos pe Elodia aia sau cum o chema...

joi, 15 iulie 2010

A fost prea tristă...

Moartea Mădălinei Manole a strâns în jurul unui trup livid ceea ce viaţa care l-a părăsit n-a reuşit să strângă: apreciere, fani, dezbateri mai mult sau mai puţin aiurite şi, nu în ultimul rând, controverse care nu fac decât să păteze numele ultimei cântăreţe adevărate a României. Însă, poate cea mai populară întrebare din jurul unui nume care ar fi fost uitat dacă ziua de ieri n-ar fi venit este "de ce?".
De ce ar bea Mădălina jumătate de litru de otravă? De ce ar renunţa la viaţa care doar ce-i oferise copilul pe care şi-l dorise aproape obsesiv? De ce ar părăsi lumea în aceeaşi zi în care s-a născut?
Pentru că Mădălina Manole a fost o artistă, iar moartea unui artist este capodopera sa întunecată. Nu foarte mulţi au reuşit să facă ceea ce a făcut Mădălina, adică să frizeze, atât de strâns, perfecţiunea artistică, prin încărcătura simbolică de neînchipuit dintr-un gest infim.
Primul indiciu îl oferă tocmai Petru, fiul cântăreţei. Din tinereţe, încercase, din răsputeri, să aibă un copil. Încercările fără succes au transformat dorinţa în obsesie şi obsesia în ultim scop pentru ea. Apoi, ziua aleasă de Mădălina Manole pentru ultimul ei gest nu mai are nevoie de comentarii. "Astăzi m-am născut, astăzi mor", ar fi subtitlul acestei părţi din monstruoasa operă. În subtext, începutul vieţii poate marca şi sfârşitul ei, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit, după cum urmează. Însă, până atunci, un ultim detaliu reuşeşte să disocieze irevocabil sinuciderea cântăreţei de vreo componentă a vieţii profesionale: chiar înainte de a se otrăvi, a participat la repetiţia pentru lansarea ultimului ei album, la Brăila.
Toate aceste piese ale unui puzzle ce pare fără soluţie mă duc cu gândul la bătrânul pescar al lui Hemingway care, după ce a trudit o viaţă întreagă pentru prinderea legendarului "peşte cel mare", a pendulat din extrema disperării, la vederea rechinilor ce dădeau târcoale capturii, în cea a liniştii depline dinaintea morţii. Mădălina Manole trecuse mare parte din viaţa ei pe pilot automat, pentru că singurul ţel pentru care lupta era naşterea, tardivă, a unui copil. O dată atins scopul ultim al existenţei sale, ea nu a reuşit să găsească un ideal mai înalt, rămânând fără un vis care s-o ţină în viaţă şi putând să sfârşească, aşa cum a şi început, într-o zi de 14 iulie. Cât despre frustrările de natură profesională, s-avem pardon, dar dacă n-a cântat manele sau house, cine s-o promoveze la vreun post de radio? Indirect, nivelul cultural al publicului român au făcut ca muzica să nu mai merite eforturile unei Mădăline împlinite doar în plan familial.
Atingerea, în plină criză a vârstei mijlocii, a scopului pe care, de tânăr, ţi l-ai atins nu poate să facă altceva pentru tine decât să te destabilizeze în ultimul hal, să te împingă într-o prăpastie din care numai dacă eşti suficient de puternic mai poţi ieşi. Mădălina Manole nu a fost, din cât se vede, puternică. Nu destul de puternică încât să găsească alte motive pentru a trăi, iar hăul goliciunii unei inimi de războinic a învins bucuria, teoretic fără margini, a maternităţii. Tocmai cea care spunea...

Mădălina Manole - Fată dragă, nu fi tristă

joi, 11 martie 2010

Top zece lucruri pe care le-ai vrea scrise pe certificatul tău de deces

Dacă tot vrei să mori, indicat este să crăpi, dracului, cu stil, ca să aibă mă-ta ce povesti la pomana când s-o îndopa până la apoplexie cu propria ta colivă, la buza sicriului tău pe jumătate deschis din care se iveşte figura ta grotescă, schimonosită de o moarte genială! Uite nişte sfaturi, ca să nu zici că ţin celebritatea numai pentru mine. Ai aici cele mai geniale zece căi spre o moarte cu ştaif.

10. Top 300 "Capital", post mortem. Îţi petreci viaţa lipsită de valoare aruncând câte 10 lei pe săptămână pe bilete de loterie. Pe la 80 de ani, se îndură sorţii şi iei un căcat de premiu la categoria a treia, că n-ai faţă de zece milioane de coco. Oricum, ce pizda mă-tii să faci cu atâţia bani, când tu mai ai de trăit maxim şase luni, în cel mai fericit caz? Când vezi ce numere au ieşit, te bucuri aşa tare, că începi să ţopăi prin casă. Te îndrepţi spre fereastră şi... dispari din cadru. Ca o alternativă, poţi juca toată viaţa aceleaşi numere şi, când nu ai chef să mai dai banii pe bilet, să iasă taman numerele alea. Alegerea e a ta. Ori te arunci în spatele autobuzului, să te calce un Logan, ori faci infarct. Este singura situaţie în care infarctul este un mod stilat de a te duce dracului.

9. Kama Sutra. Nu, nu te fuţi bine şi apăsat la cioc până-ţi dai duhul, şi nu mă refer la ăla sfânt. Ăsta este, deja, un mod comun de a ne scuti de existenţa ta. Iei tu, frumuşel, Kama Sutra, o citeşti din scoarţă în scoarţă, după care îţi iei partenera de sex de mână şi te duci cu ea în baie. E mişto să te sexezi când faci duş. Aşa că încerci cea mai contorsionistă poziţie din manual. Soto, o să aluneci pe cada udă şi o să-ţi spargi sfecla plină de perversiuni. Bonus: S-ar putea să-şi crape şi ea dovleacul, deci poţi să continui în drum spre Sfântul Petru.

8. Răceala. Străduieşte-te din răsputeri să răceşti. Nu foarte tare, că e de căcat să mori în timp ce-ţi întinzi mucii pe geam. E de ajuns să strănuţi de cinci ori pe zi. Du-te la un medic român. Diagnosticul va fi ceva gen ciroză, cancer şi sarcină toxică, dacă eşti bărbat, sau chist testicular, dacă eşti femeie. Tratamentul o să-ţi provoace cancer, cancerul o să-ţi provoace sinuciderea, iar sinucidera o să-ţi provoace moartea.

7. Căcarea Troiei. Construieşte un cal de lemn suficient de mare cât să încapi tu în el, împreună cu un sul de Kurpapier. Dacă eşti prea prost ca să-ţi faci un cal, fă, dracu', o ladă, că e bună şi aia şi e mai uşor de construit. De câte ori îţi vine a te căca, eliberează-ţi zăgazurile în cal sau în ladă. Când calul este plin, pune-l pe preşul socrului sau şefului tău. Nu uita să-ţi scrii numele pe ambalaj. Domnul se va ocupa de restul pentru tine. Simplu, eficient şi deosebit de satisfăcător pentru tine.

6. Hai Dinamo! Da, dar strigă asta în Ghencea. Eventual, chiar pe stadion.

5. Taxi! Condus de o femeie. Ce poate fi mai letal decât combinaţia dintre taximetrie şi abilitatea feminină de a conduce maşina către primul stâlp? Dacă taximetriştii bărbaţi te înfig în primul stâlp, o femeie te va face poster electoral pe Stâlpul 1 radical din -i. Descifrează asta!

4. Brăila. Mută-te în Brăila şi o să-ţi vină de hac plictiseala. Dacă eşti brăilean, mută-te în Municipiul Tecuci. E un fel de Brăila, next level. Minus piţipoancele date cu Palux, Kober şi înveşmântate-n tapiţeria coşgiugului în care o să ţi se odihnească oasele.

3. Ţăranul de Bucureşti. Suie-te în tren. A nu se confunda cu tramvaiul. Trenul este mai lung, mai infect şi mai scump. Coboară în Bucureşti. Din Bucureşti, coboară şi mai jos, la metrou. Da, ştiu, e departe. Dă-mă în judecată că nu ţi-am făcut metrou la Suplacu de Barcău. Lasă că, dacă-ţi face Boc autostradă, îţi face şi Berceanu metrou. Vezi pe unde se plimbă metroul? Pişă-te pe şina roşie, ca un ţăran care nu ştie care-i diferenţa între staţia de metrou şi hazna, şi ai să vezi ce ţi se întâmplă. Dacă nu-ţi iese, te pun eu la curent mai târziu.

2. Quetzalcoatl. Adică Şarpele cu Pene, zeitatea aztecă a Soarelui. Te duci la grădina zoologică. Nu, nu aia în care locuieşti tu, ca un iobag ce te afli. Aia unde găseşti animale mai inteligente ca tine. Caută şarpele cu clopoţei. Îl recunoşti după apucătura ciudată de a cânta Pluguşorul pe timp de vară. Ia nişte pene şi gâdilă-l. Numără până la zece. Pe la 5,(92) ar trebui să-ţi numeri deja cuiele din coşciug.

1. Înecat cu propria vomă. Nu e cine ştie ce. E de ajuns să te întinzi pe spate şi să te gândeşti la Sexy Brăileanca dezbrăcată sau să fii suficient de cre(ş)tin încât să nu dai şpagă anestezistului, când te operezi de hernie de disc sau când îţi faci lobotomia anuală. Când i se face shaormei dor de tine, nu te întorci. Rămâi cu gura în sus şi strângi din dinţi. Repet, nu e cine ştie ce metodă, dar era s-o păţesc şi eu şi mi-ar plăcea să văd chestia asta pe un certificat de deces. Acum, dilemă: De la ce mi s-a tras? Că nici şpagă n-am dat, iar pe Sexy Brăileana o cunosc personal.

Crăpaţi de creier ars încercând s-o desluşiţi pe-asta şi aţi găsit cel mai tare-n coaie mod de a mă scăpa pe mine de cititori!

Haggard - Hijo de la Luna

vineri, 26 februarie 2010

Curs practic de sinucidere. Episodul 2

Împuşacarea şi spânzurarea sunt metode clasice, istorice, relativ simple şi foarte răspândite printre adepţii extremişti ai curentului "viaţa-i greu". Dar sunt unii care vor să iasă din scenă într-un mod în care să fie ţinuţi minte. Ei nu se sinucid neapărat pentru că viaţa e de căcat. Doar că nu sunt în stare să se facă remarcaţi în timpul vieţii, drept pentru care speră ca măcar moartea lor complet lipsită de importanţă să facă oarece valuri. Cum oamenii ăştia sunt născuţi incompetenţi, deci proşti, trebuie să fie foarte atenţi să nu o dea în bară. Hai să vedem nişte metode infailibile de a te duce dracului în stil grande, fără a te face de căcat. În fond, trebuie să fii văzut ca un erou, nu ca un luzăr cu patalama.

Lecţia nr. 3:
Dansul ploii

Titlul nu e sugestiv, dar e sadic. Aşa de sadic, încât mi s-a sculat măciuca gândindu-mă la el. E simplu. Se ia o macara înaltă, adică psihologul cel mai de încredere al românului. Se calculează traiectoria pe care o va lua următorul idiot care vrea să se arunce de acolo şi se stă în punctul în care va ateriza. Dacă tristul din vârf migrează, migrezi şi tu, uitându-te la el, ca un şaman beat care invocă o ploaie de mortăciuni. Iar mi s-a sculat scârbavnicul mădular. Ideea este să-ţi cadă ţie în cap atentatorul la propria viaţă. Avantajul este dublu, mai ales dacă zburătorul este obez. Tu mori sigur, el scapă şi se face de căcat. Eşti potent prin juxtapunere. Adică, uite, bă, ăsta a reuşit să se omoare stând pe pământ şi prostul ăla a ratat lamentabil, deşi s-a aruncat de la 50 de metri. Pe lângă un asemenea eşec răsunător, orice luzăr e erou. Să fim drepţi, câţi se pot lăuda, pe lumea cealaltă, că au murit din cauză că le-a căzut un sinucigaş obez în cap? Şi, culmea, ăla a scăpat?

Lecţia nr. 4:
Ţiganca împuţită

Metoda asta este infailibilă şi te va face nu doar vedeta ştirilor de la ora cinci. Însăşi Esca îţi va pomeni, cu augusta-i gură, numele pe care nici mă-ta nu-l ştie. E simplu, te duci la cel mai gros în ceafă cocalar pe care-l găseşti, pui mâna pe bucile paraşutei de lângă el şi strigi, în gura mare: "Uite, bă, ce ţigancă împuţită şi-a găsit ăsta! Şi mâna-mi borăşte după ce-a atins-o!". În secunda următoare, vei face cunoştinţă cu Sfântul Petru, ţiganul va intra la bulău iar curva nu va mai ieşi din casă, de ruşine. Scapi lumea de un ţigan, de o zdreanţă şi, cel mai important, de tine. Adică nu-ţi mai răspândeşti materialul genetic infect şi ţi se stinge neamul pe care nici cartea de telefoane nu-l consideră vrednic de a-l consemna. De altfel, ncii la Evidenţa Populaţiei nu exişti, că au şi poliţaii demnitatea lor!

Lecţia nr.5:
Auschwitz artizanal

Dacă vrei să crăpi şi să iei după tine şi toţi vecinii din cauza cărora ai ajuns la concluzia perfect adevărată potrivit căreia viaţa ta nu are niciun sens şi eşti cel mai mare fraier de pe toată scara, închide geamurile. După aia, acoperă-le cu ceva negru, preferabil cremă de ghete. Lumina nu a greşit cu nimic ca să te întâlnească pe tine. În plus, întunericul te ajută la răzbunare. O să vezi. Dă drumul la aragaz, dar nu-i da flacără violet. Lasă-l să fâsâie în gol. Cacă-te, că e naşpa să mori fără să fi lăsat urmaşi asemeni ţie. Scoate din priză toate aparatele electrice. Nu te atinge de siguranţe. O să fie nevoie de întrerupătoare! Ţi se rupe filmul. În două ore, nu eşti istorie. Eşti un găinaţ pe parbrizul istoriei. După trei săptămâni, cineva va simţi că din casa ta iese un damf de gaz metan şi gaz rezultat din putrefacţia ta. Nu că n-ai fi fost în stare de putrefacţie şi înainte de a crăpa, dar nici chiar aşa nu duhneai. Va sparge uşa şi va aprinde lumina. Felicitări. Scara ta este prima care va păşi pe Marte. Puţin carbonizată, dar nu-i nimic. Stratul de carne arsă din care se scurg diverse zoaie fetide te protejează de radiaţiile cosmice. Împuşti vreo 30 de iepuri dintr-un foc. Te extermini pe tine, lucru pentru care îţi mulţumesc anticipat, şi te şi răzbuni pe nenorociţii care te ignorau şi trăgeau băşini în lift înainte să urci tu. Şi e şi foarte greu să dai pe lângă. dacă, totuşi o faci, o să mori din cauze naturale în curând. Eşti prea prost ca să te lase natura să exişti, aşa că nu-ţi mai da silinţa. Te vei infecta în spital.

Hai că m-am cam întins la poveşti, nu vreau să moară cineva de bătrâneţe înainte de a putea alege, în deplină cunoştinţă de cauză, o metodă prin care să ne uşureze pe toţi de existenţa lui. Sincer să fiu, m-aş plictisi enorm dacă nu aş râde câte puţin la fiecare buletin de ştiri în care se vorbeşte despre oameni care s-au sinucis din cauza profului de mate, a pisicii vecinei sau a lipsei de futai. Chiuliţi, ucideţi pisici şi faceţi labă! Ovăr and out.

Within Temptation - Say my name

miercuri, 24 februarie 2010

Curs practic de sinucidere. Episodul 1

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am tot văzut şi citit relatări despre oameni care au încercat să se sinucidă. Cum adică au încercat? Aşa bine, nu le-a ieşit şi s-au trezit ologi sau, dacă aşa ceva se poate, mai proşti decât erau înainte de a atenta la propria lor viaţă lipsită de valoare. Viaţa proştilor nu valorează nimic. Acţiunile lor? Nepreţuite. Şi mai sunt şi mulţi, drept pentru care le adresez un mic serial pe tema sinuciderii. Lor şi celor care mă vor acuza de "instigare la sinucidere", de parcă e vina mea că dobitocul căruia-i spun "împuşcă-te" se-mpuşcă şi mai şi crapă după aia. Să trecem, deci, la activitatea didactică.

Lecţia nr. 1:
Spânzurarea

Spânzurarea este atârnarea de tavan întru veşnica nefolosinţă a propriei vieţi. Teoretic. Mulţi dobitoci au avut surpriza de a le ieşi cuiul din tavan, de graşi ce sunt. Alţii, şi mai plini de creier ca pula de estrogen, au folosit funii putrede şi... li s-au rupt. Funiile, nu altceva. Pentru prevenirea eşecului lamentabil care are drept consecinţă premiul "Râsu' curului", se recomandă o serie de măsuri de precauţie. Funia nu e bună. Se rupe, se deznoadă sau se întinte prea mult. Sârma e baza. Şi nu se agaţă de un cui, pentru că are şi cuiul o demnitate, nu suportă orice cretin şi iese din zid sau din tavan. Se leagă sârma de rama de la geam, iar sinucigaşul sare pe geam. Atenţe, dacă eşti la parter, sugi pula, nu încerca, pentru că ajungi cu cracii la pământ şi nu rezolvi nimic. Aşa, dacă se rupe sârma, cazi şi te loveşti de scurgerile de la balcoanele vecinilor. La autopsie, n-o să-şi dea tăietorul de mortăciuni seama de ce ai murit. O să creadă că te-a omorât nevastă-ta în bătaie şi o s-o bagi şi pe ea la bulău, că doar din cauza ei ai decis să atârni. Cel mai mişto lucru care ţi se poate întâmpla este ca sârma să fie atât de subţire, încât să te decapiteze. Aşa, produci un corp inert şi o minge de basket. Şi te duci şi dracului, că, în afară de Băsescu, toţi avem nevoie de cap.

Lecţia nr.2:
Împuşcarea

Unii sunt atât de rupţi în medulla oblongata, că nu sunt în stare să-şi nimerească propriul cap cu un pistol. Sau au creierul atât de mic, încât glonţul trece pe deasupra lui. Aşa că, dacă vrei să faci treabă şi să nu se cace audienţa pe ea de râs la ştirile de la ora cinci, sugi ţeava. Da, o iei în gură şi apeşi pe trăgaci. Glonţul îţi atinge partea importantă a creierului şi sigur scapi lumea de prezenţa ta inutilă. Atenţie, pistoalele cu bile de cauciuc nu sunt bune. Nu faci decât să te îneci cu biluţa aia sau să te caci pneuri Michelin, ceea ce e OK dacă ai maşină. Dar, dacă ai maşină, o duci destul de bine şi nu ai nevoie să te sinucizi, chiar dacă viaţa ta nu face doi bani. Poţi să vii la mine şi te ajut eu cu un topor prost ascuţit, bine plasat, în stil medieval.

Va urma, pentru că nu pot să-mi dezvălui toate secretele dintr-o singură lovitură. În fond, sinuciderea este o artă şi trebuie învăţată în timp. Nu oricine poate s-o facă, după cum au demonstrat atâţia deştepţi care s-au băgat singuri în spital, unde nu au reuşit recât să se infecteze cu ciuperci, paraziţi şi găini mistreţe la genunchi. În loc să moară, au ajuns să trăiască toată viaţa cu dureri cumplite. Pe lângă asta, nu au mai futut niciodată nimic, pentru că nimeni nu se fute cu un om care seamănă cu o bară de Dacie după un sărut franţuzesc cu TIR-u'. Până mai am eu chef de propagat înţelepciunea-mi nemărginită, odihniţi-vă în pace şi luaţi-vă măsurile pentru coşciug.

Carl Orff - Carmina Burana

luni, 1 februarie 2010

Un film bun, ceva? Nope. OK.

Ultimele filme apărute mă calcă pe nervi. Sunt ani de zile de când nu a mai apărut unul bun de ceva. De altceva decât de spânzurat ţigani cu el. Vine câte un regizor cu un sac de coaie păroase, îl deşartă pe masă şi spune că voma lui cinematografică este exact ceea ce vrea pulimea plătitoare de bilete la cinematograf. Pulimea, lipsită de creier fiind, în virtutea principiului "capu' la pulă creier n-are", cotizează. Dacă treaba e cam împuţită, regizorul se mai scobeşte prin buzunare şi prin cur şi mai aruncă vreo cinci coaie. Că actorii au fost obligaţi să nu facă labă timp de trei luni de zile. Că, pentru film, s-au folosit nu ştiu ce măciuci a visat el azi noapte. Şi mai vin puleţi la cinema. Într-o săptămână, borala aia de film adună bani de-i întorci cu lopata, iar regizorul bagă-n sac mai multe coaie păroase decât a scos la început. Este şi cazul filmului "Avatar", în regia miticului, incontestabilului, fâs-genialului James Cameron. Nu, n-am plâns la "Titanic", când s-a înecat poponarul în ocean. M-am bucurat că a crăpat dracului. Din păcate, regizorul mai trăieşte şi se mai cacă pelicule.
La fel ca filmul cu nume de vapor scufundat de un cub de gheaţă, "Avatar" e clasic. Somnifer de clasic. Atât de clasic, încât până şi Charlie Chaplin zice că e clasic. N-o să mă apuc să povestesc toată aberaţia. Filmul e bunicel, dacă n-ai ce face, eşti obosit şi ai vreo cinci beri la bord. Merită să-ţi pierzi cinci minute descărcându-l (dacă n-ai viteză la net, ai timp să te şi caci) şi trei ore şi două ţigări uitându-te la el. Măcar pentru că ştrumfii supradimensionaţi cu conectare USB la cai şi păsări(ci) sunt simpatici. Tuturor ne plac ştrumfii. De fapt, ştrumfii ăia mi se par cea mai originală chestie din toată producţia. Cine dracu' s-ar fi gândit să pună mufe USB în animale şi în pletele omuleţilor albăstrui? În rest, chestia e ecologistă până la paroxism, binili învinge răul, pădurea nu este tăiată, iar omul... hehe! Omul este ăla cu cinci puli terentiene, pentru că numai datorită lui reuşesc ştrumfii 2.0 să căpăcească armata colonelului afurisit. Şi se termină filmul. Bineînţeles, în film este şi o pizducă. Albastră. Dacă nu era pizduca albastră, păduricea belea cucul. Trăiască pizduca albastră care-l învaţă pe om să se-ntoarcă la origini! Totul este o poveste clasică, încheiată oribil de previzibil. Totul este copiat, inclusiv limba ştrumfilor USB, care, cică, e un amestec de limbi ale nativilor americani. Iar James Cameron îşi face datoria, iese pe piaţă cu un film despre care se vorbeşte mult, trage banul ghebos şi trece la următoarea borâtură.
Culmea este că oamenilor le plac chestiile răsuflate. Nu se mai satură de happy ending-uri, nu se mai satură de preaslăvirea speciei, nu se mai satură de limbi aplicate în găozul colcăind de viermi verzi al umanităţii. Se simt toţi importanţi şi buni, dacă văd că ăia buni câştigă cu 3-0 orice înfruntare. Vreau şi eu un film bun, realist, în care tabăra cu mai multe şanse câştigă, chiar dacă este cea rea! Vreau să vină Cameron să îmi ceară personal scuze pentru că mă jigneşte cu poveşti de căcat ambalate frumos, după care să se apuce de un film în care omul să primească foarte multă muie. Şi nu, fraiere, nu te apuca de pornografie! Fă ceva care să mă facă să vreau să-mi trag un glonţ în coaie. Pe mine, nu pe pipiţele hippie care, zice-se, s-ar fi sinucis după ce au văzut Avatar. Poate s-au sinucis când au văzut în ce hal fâsâie, că alt motiv nu găsesc. Vreau o ficţiune bazată pe ceva, ca "Inglourious Basterds", sau un "what if" fără acţiune, dar care să mă pună pe gânduri, ca "The man from Earth"! Cer prea mult? Se pare că da. Apropo, "2012" este un căcat de urs. Măcar "Avatar" e frumuşel ca prezentare. "2012" este varză de sus şi până jos. Ţi-a plăcut? Muie! Du-te şi citeşte-l pe Zoso şi lasă-mă-n pula mea în pace. Sictir, din nou!

Rhapsody of Fire - Il canto del vento

luni, 25 ianuarie 2010

Satana, faţă în faţă cu Sfântul Petru

Apăi m-am întors oripilat. Oripilat că n-am fost plecat nicăieri, dar m-am întors. N-am avut eu chef să scriu şi chestia asta mă oripilează. Dar, să vă spun, dragii moşului (că tot a fost Crăciunul, printre altele, unde fusăi). Nu, n-am fost în Oltenia, pentru că postul ăsta ar fi duhnit a praz şi, sincer să fiu, aş fi vomitat la fiecare trei cuvinte. Prezenţa mea a fost solicitată de însuşi portarul ăla enervant de la ruginitura Raiului, Sfântul Petru. Când am văzut scrisorica de amor în cutia mea poştală, să cad sus, nu alta (că jos cad babele intervievate de Cătălin Radu Tănase). Cred că a fost prima oară când poştaşul şi-a mişcat organismul până în scara mea de bloc. Fericit de eveniment, stând în cur pe bec, am citit porcăria. Am văzut că m-a chemat Petrică la el. M-am înarmat cu două beri şi am luat liftul, în sus. Da, ştiu, avizaţii vor spune că scara mea nu are lift. Pula mea, avizaţii nu m-au văzut stând pe tavan, aşa că ciocu' mic! Am urcat ce-am urcat, oraşul s-a făcut hartă, harta s-a făcut mică, iar liftul s-a oprit cu sughiţuri. În faţa mea, zăcea Ruginitura. Din spatele ei, se auzeau zgomote orgasmice. Viaţă bună, acolo, Sus, n-am ce zice. Cum copulează ocupanţii raiului, nu mă întrebaţi, că nu ştiu, mai ales că femeile nu prea au ce căuta acolo. Singura care a ajuns Sus e Maica Tereza, dar aia e babă. În faţa porţii, mă aştepta, stând la o masă şi trosnindu-şi degetele noduroase de la picioare, un bătrân atât de simplu... dar asta e altă operă literară.

Petru: Coaie, ai belit belinderu'. Cică ai scris nasoale despre mine.
Eu: Bună ziua. Dat fiind vocabularul pe care-l folosiţi, cele scrise de mine vă fac reclamă, nu glumă.
Petru: Da, mă, ştiu, dar, acolo, pe pământ, fraierii spun că... Coaie, aia e bere?
Eu: Da. Vrei?
Petru: Dă-o. Aşa. Oamenii cred că sunt un sfinţişor liniştit şi că viaţa de aici este de o puritate, bla, bla, bla...
Eu: Eu ce? Am băut juma' de bere, că mi s-a făcut sete de atâta urcat. Aşa. Revenim.
Eu: Da, dar ştim amândoi că nu prea e aşa treaba. Uite şi tu, se aude de aici cum se fute lumea pe acolo. Hai să punem coaiele pe masă. Ce dai?
Petru: Ce ceri?
Eu trag o râgâială.
Petru: Porcule!
Eu: Mă-ta.
Petru: Suge-o!
Eu: Mori!
Petru: Sunt mort!
Eu: Şi ce? Mai mori o dată!
Petru: Asta vrei? Bine! Şi scoate o sabie japoneză de tăiat intestine.
Eu: Lasă, frate, sabia, că nu vreau să mori. Eu despre ce prost mai scriu?
Petru: Bine. Deci, ce vrei să-ţi dau?
Eu: Permis.
Petru: Ce să faci cu el? N-ai maşină.
Eu: Lasă maşina, vreau permis de trecere prin Ruginitură.
Petru: Vorbeşte, în pula calului, frumos de Poarta Împărăţiei Cerurilor. Na permisu' şi şterge-o. Să le spui tuturor că eşti primul om care se întoarce viu de la poarta raiului!
Eu: Şi Geoană?
Petru: Am zis om, nu floc violet.

Şi m-am întors. Fraierul n-a spus de ce îmi dă permisul. Mi l-a dat şi m-a trimis înapoi. Chestia sadică este alta. Liftul ăla mergea cam repede. Aşa de repede, că s-a distorsionat timpul. Mie mi s-a părut că toată lăbăreala a durat cinci minute, dar, ţeapă, a trecut o lună şi ceva, ceea ce e chiar de căcat.
OK, unde vreau să ajung cu toată chestia asta? Personajele biblice sunt de căcat. Cu Petru în frunte, pentru că petru este primul personaj biblic peste care dăm noi. De exemplu, prima poruncă (e, şi dacă nu e prima, ce? Dă-mă în judecată! Habotnicule!) spune ceva de genul "să nu ai alţi dumnezei în afară de mine", că ai belit-o până la cotor. Unul dintre cele şapte păcate ale lu' peşte e gelozia. Păi cine e cel mai gelos? Ăla de nu vrea alţi dumnezei în afară de el, de parcă poate el să-mi spună pe cine votez! Şi ar mai fi exemple, dar, observ, chestiile astea cultural-artistice nu prea udă pe nimeni în tenebroasele hăuri vaginale sau în neatinsele vârfuri de sulă, scuzată fie-mi expresia mahalagească. Petru, că despre el e vorba, e atât de prost, că nu mi-a spus pentru ce mă mituieşte. Eu mă simt mituit să-l fac de căcat în continuare. Permisul e permis şi nu mi-l ia nimeni.
A, da. Mai există undeva, în creierii mei făcuţi terci, o tipă, Carina. Aia, pizda mamei ei, încă mai stă la poarta babei. Nu am abandonat-o, dar mai alternez, ca să vă satisfac vouă gusturile bolnave, că văd că numai la Biblie vă stă gândul. Apropo, vă spun un secret: Biblia mea e Kama Sutra. Nu de alta, dar, altfel, aţi crede că sunt vreun popă calic care aplică psihologia inversă şi, pe la spate, capre stând voi, cei ce citiţi aceste rânduri, vă fut energetic, că aşa-i moda. Sictir!

Rammstein - Stirb nicht vor mir

miercuri, 25 noiembrie 2009

Dumnezeu, faţă în faţă cu Sfântul Petru

Se mai întâmplă să crape şi câte o zeitate parşivă cu tendinţe dictatoriale. În fond, nimeni nu e perfect...

Sus

Petru: Ce pana mea cauţi, şefu', aici? Cine ţi-a făcut-o?
Dumnezeu: Taci în pizda mă-tii şi lasă-mă să trec, că abat Apocalipsa peste bulangiul ăla!
Petru: Ho, tataie, că, aici, toţi sunteţi egali. Ce, crezi că dictatura ta merge peste tot? Bagă adânc. Cum ai ajuns aici?
Dumnezeu: Frate, ai auzit de Nietzsche?
Petru: Cine, mă???
Dumnezeu: E un polonez. Cică e filozof. Ţăranul şi-a vândut sufletul principalului meu concurent de pe piaţa veneraţiei pupincuriste. A băgat ăla o promoţie tare de tot, cică dai un suflet, primeşti puteri nesfârşite. Aşa că Nietzsche ăsta s-a apucat să scrie o carte închinată concurentului şi, acuma, că a primit puteri, cică "Dumnezeu este mort". Pac pac... şi m-am trezit mort.
Petru: Cum să te trezeşti mort, şefu'?
Dumnezeu: Uite aşa, bine, nu te mai hlizi şi lasă-mă să trec! Am treabă, trebuie să mă chinui să-i iau ăluia puterile înainte să mai facă cine ştie ce mizerii.
Petru: După cum spuneam, aici, toţi sunteţi egali. Nu ţin cont de provenienţă, nume sau funcţie. Spune-mi, suflet rătăcit, ce păcate ai comis tu? Ţine minte că le am pe toate la ceaslov, aşa că este indicat să le recunoşti tu.
Dumnezeu: Căca-m-aş pe el de egalitarism! Ţi-a băgat Geoană ăla idei de căcat în cap. Lasă că am eu grijă de el când ajunge pe aici.
Petru: Ai de aşteptat. Hai, zi cu păcatele alea, că n-am timp de toţi pulifricii cu ambiţii divine!
Dumnezeu: Bă, eşti paliu? Ce păcate să am? Eu am creat totul, nu am păcate. De fapt, sunt singurul care nu are păcate. Mai e şi fi-miu, dar ăla şi-o cam trăgea, pe jos, pe-acolo ,cu cine apuca.
Petru: Deci, nu prea mai ai coaie în faţa porţii. Hai să-ţi spun eu de ce te faci vinovat. Ai minţit când ai promis că nu mai abaţi Apocalipsa asupra oamenilor. Noe îţi spune ceva? Cum poţi să promiţi asta, când se ştie din moşi strămoşi că va veni un sfârşit şi se vor face un cer nou şi un pământ nou? După aia, când cu izbăvirea păcatelor şi eliberarea permiselor de trecere în Rai, când ai instituit funcţia pe care eu o deţin în acest moment, nu ai avut cojones să te duci tu printre oameni. L-ai trimis pe fi-tu la moarte sigură. Ştiai că o să şi-o ia. Nu ţi-ai prea iubit aproapele. Eşti demagog. Ai tendinţe dictatoriale. Eşti cea mai invidioasă fiinţă pe care o ştiu. Pedepseşti pe cine are alţi dumnezei afară de tine. Asta e concurenţă neloială. Eşti incredibil de nedrept faţă de ceilalţi dumnezei de pe acolo. Vorbeşti ca un birjar. Te dai perfect, dar creaţia ta este mai mult decât imperfectă. Este fundamental defectă! Cum se face că o fiinţă desăvârşită nu e în stare să creeze o lume după chipul şi asemănarea sa? Ai făcut omul nepupincurist şi revoluţionar. În momentul în care şi-a folosit dreptul pe care chiar tu i l-ai dat, ai început jihadul împotriva celor care îţi ies din cuvânt, disperat fiind să îţi impui controlul total asupra unor fiinţe care nu pot fi total controlate, pentru că aşa a vrut cariciul tău când ai creat-o! Eşti mai rău decât Satana! Nietzsche va ajunge în Rai, pentru că a ales un dumnezeu mult mai OK decât tine. În Iad mergi tu vreo trei eterntăţi jumate, arzi acolo şi curăţă buda Antichristului! Să te întorci când îţi revizuieşti comportamentul şi modul de gândire.
Dumnezeu: Nu numai că Nietzsche este mort, dar tu eşti şi mai mort. Eu te-am făcut, eu te omor!

Şi a căzut Dumnezeu acolo unde merită, în cel mai întunecat cotlon al propriei sale creaţii. Fază la care Antichristul, de jos, de foarte jos, a urlat spre Petru: "Mersi, coaie, ai depăşit aşteptările! Ai puterile pe care ţi le-am promis. Tu şi cu Nietzsche o să faceţi casă bună, acolo, sus. Cât despre tataia ăsta, stai tu liniştit, că îl pun la punct cum nu am mai pus pe nimeni. Îl trimit în cel mai mişto bordel de aici, cu cele mai mişto fătuci din tot iadul, cu bani căcălău, dar, şi asta rămâne între noi, îi tai sula. Vezi prăpădul dracului. Adică al meu. Mwahahahahahaha!"
Iar Petru şi-a luat o bere, după care s-a dus să se culce. A emis un decret care prevede că, două zile, nimeni nu va mai crăpa. Ăia care mor de gripa porcului nu se pun, pentru că oricum nu de gripa porcului mor. Am plecat să mă sinucid, ca să prind şi eu alea două zile în care nu crapă nimeni.

Wolfgang Amadeus Mozart - Requiem

sâmbătă, 23 mai 2009

Nici moartea nu e în stare să şi-o trăiască...

O ţine cineva minte pe Carina? Fata care a murit prea devreme pentru moarte, dar prea târziu pentru viaţă? Cea care nu a trăit, deşi a avut tot timpul? Dacă nu, beleşte ochii mai jos şi după aia lecturează. A trecut un an de când a fost repartizată în Cazanul 3. Aici, pe Pământ, nu s-a întâmplat nimic. Iulian nu are pe nimeni, Apocalipsa nu a venit, nici Al III-lea Război Mondial, iar Boc tot prim ministru e. Dar important este ce se întâmplă acolo jos. Mult mai jos. În Infern...

......................................................................................................

Întunericul îşi sfâşie structura impenetrabilă cu un bubuit oribil, iar tot ce se simţea, se auzea, mirosea, exista acolo, jos, dispăru. Şi a fost lumină şi un cazan cu o fată. Fata era slabă şi fierbea. Nu avea păr. Pe lumină, o siluetă cunoscută începu să coboare. Cu o barbă albă şi lungă şi ochi albaştri, îmbătrâniţi şi ei, păşea, oarecum timid, Sfântul Petru. Când, deodată...

Petru: Băga-mi-aş să-mi bag în barba mă-sii, iar călcai pe ea!
Carina: Petre? Tu eşti? Ai venit să mă scoţi de aici?
P: Taci din gură. Am venit să vorbesc cu tine. Mai vedem dacă ieşi sau nu.
C: Ce mai vrei de la viaţa mea?
P: Mă enervezi! Care viaţă?
C: Căcat, mereu uit.
P: Să trecem la subiect. Cum ţi se pare aici? Vreau o descriere cât mai detaliată.
C: Cum dracu' să fie? Întuneric. Când am ajuns aici, mă aştepta un nene mititel, chilug şi cu o voce ciudată. M-a întrebat dacă sunt Carina, i-am spus că da şi m-a condus aici, la cazan. Când am intrat, am crezut că visez. După care mi-am adus aminte că asta e lumea ailaltă, aşa că orice e posibil. Înăuntru, e ca o casă. Nici măcar nu e rotundă, dacă-ţi vine să crezi.
P: Mă laşi cu bullshităreala? Eu am proiectat cazanele, ştiu cum arată. Spune-mi ce este înăuntru, cum te simţi...
C: Sadici mai sunteţi voi, ăştia sfinţi... În fine. Cazanul e plin cu dulapuri. În dulapuri, sertare la greu. Câte o sută în fiecare dulap. Nu am apucat să le deschid pe toate. Dar, în fiecare sertar este câte o altă lume. Ţi-o zic pe cea pe care n-o s-o uit niciodată. Cum am deschis sertarul, m-am trezit pe o stradă goală. Toate casele erau la fel. În poartă, stătea câte un om. Unii erau tineri, unii bătrâni... M-am dus la unul care părea să aibă vreo douăzeci de ani. L-am întrebat unde sunt, mi-a zis că în iad. De parcă nu ştiam... M-a întrebat dacă vreau să intru să bem un pahar de vin. Îmi place vinul, ştii asta. Dar l-am refuzat. Îmi era frică. Am plecat de acolo şi am întrebat alt om, la vreo patruzeci de ani. Ăsta, la fel. Cică tot în iad sunt. Şi, la fel ca primul, mi-a oferit un pahar de vin. Şi pe ăsta l-am refuzat, mai ales că avea moacă de violator în serie. În fine, i-am luat la rând pe toţi şi toată treaba a fost la fel, zici că proiectantul era beat.
P: Adică ce vrei să spui?
C: Nimic. Scuze. Cert este că, dând să mă întorc, în spatele meu era Iulian. M-a sărutat. A fost singurul meu sărut de când sunt în văgăuna asta. M-a pus să fac o alegere. Dacă vreau să rămân cu el, în iad, sau să nu îl mai văd niciodată, dar să ajung în rai. Am stat puţin pe gânduri. Până să răspund, a dispărut din faţa mea şi eu m-am trezit înapoi în cazan, lângă dulapuri. Am plâns mult de tot.
P: Păi, bine, bă! De ce eşti tu aici, la cazan?
C: Pentru că mi-ai spus că nu am fost în stare să-mi trăiesc viaţa.
P: Şi tu ce faci? Îţi zic eu ce trebuia să faci acolo. Trebuia să bei vin cu ăla tânăr. N-avea tupeu să-ţi facă nimic. Beai un pahar de vin şi mureai. Era otrăvit. Ajungeai pe lumea ailaltă, adică... de unde ai plecat. Ştii că, pe Pământ, trecuseră doar cinci minute. Încă puteai să îţi revii, pentru că erau unii lângă tine care te resuscitau la greu. De-asta nu au reuşit. În fine, pe asta ai ratat-o. Dacă rămâneai cu Iulian, ăla era raiul pentru tine. Aşa, cine ştie dacă ajungi sus. Şi dacă ajungi, ce primeşti. Ai fi trecut peste anii de pe Pământ şi ai fi nimerit în rai, lângă el, peste timp. Dar tu, ca vita, ai stat să te caci pe tine, că ce-o fi. Respins.
C: Ce respins?
P: Ăsta a fost un test. Voiam să văd dacă te-ai învăţat minte. Văd că nu, pentru tine clipa durează prea mult. Şi de riscat, nu rişti nici de-a dracului. Metaforic vorbind. Pa pa.
C: Petre, vino înapoi! Eşti bulangiu?
P: Nu. Tu îţi faci singură pedeapsa. Te transfer la Cazanul 18. Acolo e de tine. Ne vedem peste un an.
C: Asshole!
Şi Petru, pe lumina pe care coborâse, plecă bombănind ceva în barbă. Şi porţile Întunericului se ferecară în urma sa, iar Infernul se reumplu de gemete şi urlete. Mirosul fetid reveni, iar moartea îşi arăta faţa întunecată din nou.

......................................................................................................

Chiar şi când moartea îţi este pedeapsă, mai poţi scăpa din ghearele propriei tale sinucideri interioare. Orice îţi apare în cale este doar un test. În orice alegere pe care o faci, se ascunde o lume întreagă. Lumea ta pe care tu singur ţi-o construieşti aşa cum vrei. Dacă nu vezi asta, rămâi condamnat sau, mai rău, ajungi să confirmi ceea ce eşti şi să-ţi primeşti o sentinţă mai groaznică decât cea de care voiai să scapi. Tot ce dedicaseşi propriei tale eliberări se pierde, odată cu tine. Şi te pierzi...

Nightwish - Fantasmic

joi, 23 octombrie 2008

Iraţional născut din iraţional

Cum se fce că mereu când mintea mea adoarme de tot, ar trebui să fie trează? De câte ori ar trebui să lucrez la ceva, o umbră parcă se lasă asupra gândirii mele. Lipsa de activitate poate să mă transforme în cadavru sau în artist. De ce nu poate un cadavru să creeze artă? Ce simplu ar fi! De câte ori vreau să scriu ceva, să mă duc într-un cimitir, să pun mâna pe o lopată zdravănă şi să rog un locatar să mă ajute sau să facă munca în locul meu. Ăsta da vis. Poate acum chiar aş lucra, în loc să stau şi să scriu rânduri interminabile despre cum mă obligă pe mine starea de fapt în care mă găsesc să o descriu. Şi am ajuns la subiect.
Lenea este megalomană. Îşi cere tributul zilnic, plătit în acte legate de cultul personalităţii. Stalin, Hitler, Ceausescu, Castro... Toţi au ceva în comun cu lenea. Au ucis şi au impus oamenilor să le acorde gândurile lor, operele lor, personalităţile lor. Lenea mea este stăpânul meu. Devin propria mea lene. Mă doare că, deşi e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult, acum nu râd, ci vorbesc mult prea serios. Sunt un scriitor pus în slujba lenei. Când tot ceea ce trebuie să fac îmi provoacă silă, mă apuc de scris. Orice. Poezie, proză şi, mai nou, posturi pe blog.
Lenea e un kamikaze. Lucrând la textele mele, o ucid. Ea însăşi îmi cere să o ucid, se roagă de mine. E unul din acele sentimente care parcă vorbesc cu tine şi îţi spun ce să faci. Totuşi, este sinurul sentiment care îţi cere să îl execuţi în cel mai barbar mod cu putinţă. Poate de aceea toată lumea desconsideră lenea. Este un lucru iraţional. În fond, e un copil al somnului raţiunii. Cui îi plac asemenea creaţii abjecte? Nic măcar un leneş nu este mândru de propria sa lene. Prin urmare, creaţia iraţională e condamnată la autodistrugere. De aici ajung şi mai departe, sap şi mai adânc în mormântul conceptelor sinucigaşe.
Am ajuns la lucrările mele. Dezbat de unul singur, parcă pentru mine însumi, probleme care nu interesează pe nimeni. Instinctiv, adun totul sub numele de "Copiii somnului raţiunii". Bănuiesc că nici nu trebuie să mai explic ce înseamnă asta. Tot ce scriu se autoexecută, se încuie singură într-un cavou mai negru decât toate cele pe care le-am descris până acum: uitarea. Uitarea este un mormânt plin până la refuz. Dă pe afară. E plin de lucruri care nu interesează sau nu au interesat vreodată pe nimeni. Tragic este că eu îmi condamn din naştere toate creaţiile. Cine le citeşte? Atunci de ce le scriu? Mă simt ciudat în încercarea mea de a raţionaliza iraţionalul. Ceea ce fac eu este la fel de iraţional ca şi lenea, cea care mă îndeamnă, pentru că lenea e atât de iraţională, încât mă anulează. Raţiunea mea nulă dă naştere unor creaturi oribile şi damnate care, ironic, damnează lenea. E un cerc vicios tot ce fac eu. Nici nu ştiu de ce mă mai învârt în jurul cozii.
Iar mi s-a făcut scârbă. Am terminat pe ziua de azi.
Haggard - Eppur si muove.