Iraţional născut din iraţional

Cum se fce că mereu când mintea mea adoarme de tot, ar trebui să fie trează? De câte ori ar trebui să lucrez la ceva, o umbră parcă se lasă asupra gândirii mele. Lipsa de activitate poate să mă transforme în cadavru sau în artist. De ce nu poate un cadavru să creeze artă? Ce simplu ar fi! De câte ori vreau să scriu ceva, să mă duc într-un cimitir, să pun mâna pe o lopată zdravănă şi să rog un locatar să mă ajute sau să facă munca în locul meu. Ăsta da vis. Poate acum chiar aş lucra, în loc să stau şi să scriu rânduri interminabile despre cum mă obligă pe mine starea de fapt în care mă găsesc să o descriu. Şi am ajuns la subiect.

Lenea este megalomană. Îşi cere tributul zilnic, plătit în acte legate de cultul personalităţii. Stalin, Hitler, Ceausescu, Castro... Toţi au ceva în comun cu lenea. Au ucis şi au impus oamenilor să le acorde gândurile lor, operele lor, personalităţile lor. Lenea mea este stăpânul meu. Devin propria mea lene. Mă doare că, deşi e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult, acum nu râd, ci vorbesc mult prea serios. Sunt un scriitor pus în slujba lenei. Când tot ceea ce trebuie să fac îmi provoacă silă, mă apuc de scris. Orice. Poezie, proză şi, mai nou, posturi pe blog.

Lenea e un kamikaze. Lucrând la textele mele, o ucid. Ea însăşi îmi cere să o ucid, se roagă de mine. E unul din acele sentimente care parcă vorbesc cu tine şi îţi spun ce să faci. Totuşi, este sinurul sentiment care îţi cere să îl execuţi în cel mai barbar mod cu putinţă. Poate de aceea toată lumea desconsideră lenea. Este un lucru iraţional. În fond, e un copil al somnului raţiunii. Cui îi plac asemenea creaţii abjecte? Nic măcar un leneş nu este mândru de propria sa lene. Prin urmare, creaţia iraţională e condamnată la autodistrugere. De aici ajung şi mai departe, sap şi mai adânc în mormântul conceptelor sinucigaşe.

Am ajuns la lucrările mele. Dezbat de unul singur, parcă pentru mine însumi, probleme care nu interesează pe nimeni. Instinctiv, adun totul sub numele de "Copiii somnului raţiunii". Bănuiesc că nici nu trebuie să mai explic ce înseamnă asta. Tot ce scriu se autoexecută, se încuie singură într-un cavou mai negru decât toate cele pe care le-am descris până acum: uitarea. Uitarea este un mormânt plin până la refuz. Dă pe afară. E plin de lucruri care nu interesează sau nu au interesat vreodată pe nimeni. Tragic este că eu îmi condamn din naştere toate creaţiile. Cine le citeşte? Atunci de ce le scriu? Mă simt ciudat în încercarea mea de a raţionaliza iraţionalul. Ceea ce fac eu este la fel de iraţional ca şi lenea, cea care mă îndeamnă, pentru că lenea e atât de iraţională, încât mă anulează. Raţiunea mea nulă dă naştere unor creaturi oribile şi damnate care, ironic, damnează lenea. E un cerc vicios tot ce fac eu. Nici nu ştiu de ce mă mai învârt în jurul cozii.

Iar mi s-a făcut scârbă. Am terminat pe ziua de azi.

Haggard - Eppur si muove.