Simplitatea mă provoacă la gândire complexă...

Astăzi dorm din nou, în sfârşit. Nu că nu aş fi dormit şi până acum, dar nu am fost destul de treaz încât să îmi conştientizez somnul. Acum cîteva minute m-am întors de afară. Am fumat o ţigară la colţul străzii, în cea mai veche zonă a oraşului meu. Priveam piatra cubică de pe cele două străzi şi am început să visez. Soarele mai are puţin şi apune, iar pavajul vechi avea o strălucire deosebită. Nu ştiu cine mai observă asta. Cândva, era o privelişte atât de comună încât nici măcar un adormit ca mine nu i-ar fi dat atenţie. Acum, însă, ne-am obişnuit atât de mult cu asfaltul mat şi monoton încât un drum vechi, plin de imperfecţiuni şi strălucind în lumina apusului capătă o frumuseţe aparte. Poate de aceea mulţi dintre noi au ca loc preferat de plimbare sau meditaţie centrul vechi al oraşului.

Bineînţeles că priveliştea asta m-a făcut să divaghez. De ce lucrurile care, atunci când au fost făcute, erau banale şi lipsite de farmec, au acum cu totul alte sensuri şi devin dintr-o dată frumoase? Preferăm să ne tocim tălpile pe drumuri vechi, decât să ne plimbăm liniştiţi pe trotuarele late şi confortabile. Ne plac fotografiile alb-negru, oarecum misterioase, care ne incită să ne imaginăm singuri ceea ce conţin, în loc să fim atraşi de fidelitatea celor colorate care chiar sunt ferestre către subiect. Citim cărţi vechi, pline de expresii complicate şi metaforice, în loc de nuvelele scurte şi scatologice ale autorilor moderni. Ne contrazicem singuri. Creăm lucruri simple, practice până la monotonie, dar ne plac cele complexe, supuse imperfecţiunii, pline de sensuri care abia aşteaptă să fie descoperite. Totuşi, ne încăpăţânăm să ne simplificăm vieţile atât de mult, încât ne încărcăm de timp şi spaţiu pe care nu avem cu ce să le umplem. Adormim intelectual, eşuăm într-un univers doar al nostru, care, ironic, are doar străzi înguste şi întortocheate, felinare care pâlpâie, copaci pe marginea trotuarelor, imagini pline de un detaliu care, de fapt, ne zăpăceşte şi ne face să căutăm mesajul real.

Ce are un impact mai mare? O reclamă simplă, cu un text scurt pe fond alb, care ne răpeşte maxim o secundă care se condamnă singură uitării, sau un adevărat tablou bruegelesc, încărcat de simboluri şi detalii care ne solicită, ne intrigă, ne fac să ne concentrăm asupra lui câteva minute bune devenind o experienţă în sine? Simplitatea se pierde, pe când complexul rămâne sub formă de amintire sau dilemă. Ne face să ne dorim mai mult, nici noi nu ştim ce, şi tocmai asta ne intrigă atât de mult. În definitiv, meditaţia aceasta ne ţine departe de adormirea raţiunii.

Deocamdată, lumea din jurul meu e încă prea simplă ca să mă ţină trez. Mă adoarme de fiecare dată când mă uit la ea. Până când îmi va ţine mintea trează şi mă va face să mă gândesc concret la ea, rămân pe aici să explorez abstractul care ar putea fi real, dar ne încăpăţînăm să-l mumificăm cu bandaje onirice inspirate doar dintr-o realitate care, cândva, a fost somniferă, iar acum este mai eficientă şi decât cafeaua de dimineaţă. Sunt intrigat. Am terminat aici.

Blackmore's Night - Loreley