Legea inumană văzută de un oaspete bărbos

Victimele propriilor noastre constrângeri este tot ce-am ajuns după miliarde de ani de evoluţie. Ne-am creat reguli pe care, ca să ne umflăm în pene, le respectăm sau, tot ca să ne umflăm în pene, le călcăm în picioare. Oameni suntem, nu? A greşi e omeneşte.
Legea contravine naturii. Să nu ucizi. Omul este singurul animal care are crima în sânge. Aşa ne e instinctul. Suntem condamnaţi la moartea altora. Condamnaţi să semănăm moarte. Un copil torturează un animal pentru că e doar un copil. Nu i-a înfipt nimeni legile în cap cu biciul. Ucide din plăcerea de a ucide. Orice alt animal îşi mănâncă victima sau îi cucereşte haremul, teritoriul, sfera de influenţă. Omul ucide şi lasă cadavrul acolo. Apoi vine legea... Să nu ucizi. Şi omul nu mai ucide. Cel puţin, nu la fel de mult. Iar povestea poate continua. Ştii că mult prea puţine animale sunt monogame, iar omul nu este, biologic vorbind, nici pe departe unul dintre ele? Ştii că abilitatea de a fura face parte din selecţia naturală şi din lupta pentru supravieţuire? Ştii că râvna este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla, pentru că, punând mâna pe ceea ce-ţi doreşti, îţi îmbunătăţeşti patrimoniul şi moştenirea pe care o laşi generaţiei următoare sau, pur şi simplu, mileniilor? Ştii că minciuna este dovada incontestabilă a inteligenţei? Da, este unul dintre lucrurile care ne separă de celelalte animale. Alături de crimă. Ştii că legea care te umanizează nu face decât să-ţi îngrădească umanitatea? Să te transforme în cel mai vulnerabil animal? Suntem la baza lanţului trofic din cauza legii. Din cauza oricărei legi. Nu legea te omoară, dar legea te împinge în faţa călăului şi îţi dezgoleşte gâtul asupra căruia lama toporului va cădea cu o mai mare precizie. Pentru că legea fundamentală a umanităţii este ipocrizia mărginită doar de aspiraţie.

Pana mea, aveam chef de filosofie. Oricum nu am mai băşit de multă vreme prostii de genul ăsta, aşa că iertată fie-mi somnifera operă. Oricum nu am chef de nimic. Nu mai crapă nimeni cunoscut, ca să-l pun faţă în faţă cu Sfântul Petru. De politică nu mă ocup decât dacă mă fute rău de tot. Da, Băsescu e un dictator nenorocit, dar toată lumea ştie asta. Ce sens are să mă chinui eu să dezvolt teoria chibritului, când fiecare cetăţean o are conturată perfect în minte, în termeni inteligibili pentru el şi numai pentru el. Mi-e o scârbă de ţara asta... Mă gândeam să îl pun pe Sfântul Petru să coboare puţin aici, fără să fute babe. De data asta. Libidoul lui se activează destul de rar. Dat fiind că are vreo două mii de ani, numai de timp nu duce lipsă. Chiar... Of, fiziologia meaaaaaa... În fine. Cred că încep să conturez o vizită.

E marţi. De fapt nu e marţi, dar muşchiul meu cardiac vrea să fie marţi. Să tot fie vreo cin'şpe aprilie. Şi nu e Paştele, nici Sfântul Petru. Aşa că Sfântul Petru se gândeşte să-şi mai facă apariţia pe acest minunat Pământ, adică să-şi inspecteze fabrica furnizoare de hoituri. Asta suntem, v-aţi prins. După o labă memorabilă, ca să îşi mai ia gândul de la băbăciunile provocatoare dintre noi, a luat liftul spre Terra. Straşnic loc! Cum iese din lift, Nea Petrică (doar nu o coborî sub numele real) rămâne mască. Un Q7 trece la două palme de el. "Lasă că vezi tu, fraiere, când intri pe mâna mea", îşi spune tataia. Merge mai departe şi se gândeşte să intre într-o crâşmă. Acolo, a auzit el, zace crema cremei oamenilor.
Toată lumea bea la crâşmă. Rockeri, manelişti, cerşetori, corporatişti, cercetători, preoţi, satanişti, atei. (Chiar, de ce toată lumea crede că ateii sunt satanişti?) Doi vorbesc despre fotbal. Doi se pupă. Doi vorbesc despre mecanica cuantică. Doi sunt prea muci ca să se înţeleagă despre ce vorbesc. Doi se dau unul la altul. Asta ar fi OK, dar sunt bărbaţi amândoi. Băsescu e muci. Unul se chinuie să folosească un laptop. E muci. De fapt, sunt. Şi el, şi laptopul. Barmaniţa e bună cu draci. Dar e muci. Petrică poartă rochie, aşa că toţi au lasă berea pentru o clipă şi-l huiduie din străfundurile plămânilor. Unul dă o băşină şi tot poporul iese afară.
Iese şi Petrică. Pe stradă, dileala e la ea acasă. Ferrari. Dacia. Ford. BMW. Dacia. Dacia. Dacia. Audi. Dacia. Dacia. Dacia. Trei politicieni la opt pulifrici. Unul e om de afaceri. Petru dă ochii peste cap. În rai, e un singur politician, iar ăla dictează dintotdeauna şi va dicta mereu. În iad, la fel.
Printr-o fereastră luminată a unui bloc dărăpănat, se zăresc doi oameni care, să zicem, doar, că vor să facă un copil şi nu le iese din cauza prezervativului. În rai, nu e rost de sex. Dumnezeu îi fute pe toţi, dar plăcere nu prea e decât pentru pupincurişti. În iad, e orgie. Nu ştii ce nimereşti. Sifilis, sculament, SIDA... Pe alese, cam la fel ca pe Terra. Dar acolo este mai uşor. Iar Satana îi fute pe toţi şi lor le place.
Petrică se teleportează în altă ţară. Oamenii sunt mici şi galbeni, dictatorul e unul singur, sexul e interzis. Cam ca în rai, dar oamenii sunt mici şi galbeni, nu au aripioare, arată la fel şi nu e semnal la telefon. La televizor, e doar dictatorul. În rai, nu e televizor. În iad, nu e nevoie. Toată lumea se fute, deci nu are timp de uitat la filme.
Babalâcului i s-a cam luat de Pământ. Deja este prea mult. Toţi vor bate la poarta lui. Toţi vor crede că, acolo, sus sau jos, viaţa va fi ori perfectă, ori grotescă. Toţi vor avea rânjetul acela cretinoid al speranţei fundamentate pe nimic. Toţi vor să treacă de Petru. Petru va fi sub asediu. Un asediu lent, al unor soldaţi care dau năvală cu o disciplină de fier ce nu le permite să se calce în picioare sau să se înghesuie. Toţi se vor lepăda de metehnele pământeşti pentru a impresiona pe ultima sută de metri, la coadă. Toţi vor respecta legea. La fel cum au respectat-o şi pe Pământ. Numai că legea îşi va pierde toate excepţiile odată ce trupul va înceta să mai existe. De ce nu-şi bagă toţi scârbavnicul mădular în lege încă de la început? Pentru că ei, toţi, cred că e vreun dumnezeu căruia-i pasă. Dacă vreun dumnezeu se uită la noi, din lipsă de ocupaţie, se uită doar ca să se asigure că suntem ceea ce a vrut el să fim. Oameni, adică. Legea ne-a fraierit pe toţi. Dumnezeii, adunaţi la sfat, la o bere, şi-au spus că aglomeraţia e naşpa în raiuri, aşa că au trimis legi. Legi identice, formulate cu alte cuvinte, pentru fiecare categorie de oameni în parte. Oamenii au muşcat. Aşa că, sus, aglomeraţia e doar la poarta Sfântului Petru, care-şi dă palme de draci. Oamenii nu mai sunt oameni de mii de ani. Păcat. Am fi dus o viaţă foarte bună acolo, sus, în rai, unde un singur dictator ne-ar fi putut fute pe toţi, iar noi nu am fi avut nici măcar curajul de a simţi plăcere sau ură. Dictatura relativă a unui om ar fi fost înlocuită de dictatura perfectă, divină. Mare pierdere pentru noi... Mare dilemă pentru mine. A respecta legea întru răsplata plăcerilor infernale, sau a fi om întru eternul sex anal divin? A fi un simplu robot obedient sau a mă revolta?
Răspunsul e simplu. Aşa mi-aş băga ştremeleagul învârtoşat într-un vagon de dogme... Ia mai lăsaţi-mă, frate, în pace, să trăiesc aşa cum vrea muşchiul meu şi nu mă mai frecaţi la icre cu legea compensaţiei şi cu Judecata de Apoi! Pe Sfântul Petru oricum îl doare capul de atâtea câte a văzut pe Pământ, aşa că nu-l mai frichineşte pe el grija de mine, muritorul unic dintr-un univers plin de copii fidele ale mele. Ca să nu mai vorbim de celelalte fiinţe, însoţite de miliardele lor de copii. Ia-ţi vacanţă, tataie, şi ia şi toate divinităţile după tine! Pa şi pu, la gară, că am o viaţă de trăit.

Apropo. Îmi lipseşte nişte singurătate. Îmi lipseşte intimitatea. Îmi lipseşte independenţa. Îmi lipseşte dezmăţul. Îmi lipseşte plăcerea de a fi propriul meu stăpân. Îmi lipseşte evadarea. Îmi lipseşte ruperea rutinei. Îmi lipseşte ruperea de pulă. Îmi lipseşte siguranţa. Îmi lipseşte o doză zdravănă de prostie, ca să nu mă mai gândesc la toate astea. Şi mă-ndrept spre o fracţiune din rutină. Munca duminicală. Îmi lipseşte o fractură într-un univers prea obsedat de legi. O fractură în care să mă strecor înainte de a se vindeca. Îmi lipseşte infracţiunea. Mă apuc de muncă.

Kataklysm - The last effort

Nici moartea nu e în stare să şi-o trăiască...

O ţine cineva minte pe Carina? Fata care a murit prea devreme pentru moarte, dar prea târziu pentru viaţă? Cea care nu a trăit, deşi a avut tot timpul? Dacă nu, beleşte ochii mai jos şi după aia lecturează. A trecut un an de când a fost repartizată în Cazanul 3. Aici, pe Pământ, nu s-a întâmplat nimic. Iulian nu are pe nimeni, Apocalipsa nu a venit, nici Al III-lea Război Mondial, iar Boc tot prim ministru e. Dar important este ce se întâmplă acolo jos. Mult mai jos. În Infern...

......................................................................................................

Întunericul îşi sfâşie structura impenetrabilă cu un bubuit oribil, iar tot ce se simţea, se auzea, mirosea, exista acolo, jos, dispăru. Şi a fost lumină şi un cazan cu o fată. Fata era slabă şi fierbea. Nu avea păr. Pe lumină, o siluetă cunoscută începu să coboare. Cu o barbă albă şi lungă şi ochi albaştri, îmbătrâniţi şi ei, păşea, oarecum timid, Sfântul Petru. Când, deodată...

Petru: Băga-mi-aş să-mi bag în barba mă-sii, iar călcai pe ea!
Carina: Petre? Tu eşti? Ai venit să mă scoţi de aici?
P: Taci din gură. Am venit să vorbesc cu tine. Mai vedem dacă ieşi sau nu.
C: Ce mai vrei de la viaţa mea?
P: Mă enervezi! Care viaţă?
C: Căcat, mereu uit.
P: Să trecem la subiect. Cum ţi se pare aici? Vreau o descriere cât mai detaliată.
C: Cum dracu' să fie? Întuneric. Când am ajuns aici, mă aştepta un nene mititel, chilug şi cu o voce ciudată. M-a întrebat dacă sunt Carina, i-am spus că da şi m-a condus aici, la cazan. Când am intrat, am crezut că visez. După care mi-am adus aminte că asta e lumea ailaltă, aşa că orice e posibil. Înăuntru, e ca o casă. Nici măcar nu e rotundă, dacă-ţi vine să crezi.
P: Mă laşi cu bullshităreala? Eu am proiectat cazanele, ştiu cum arată. Spune-mi ce este înăuntru, cum te simţi...
C: Sadici mai sunteţi voi, ăştia sfinţi... În fine. Cazanul e plin cu dulapuri. În dulapuri, sertare la greu. Câte o sută în fiecare dulap. Nu am apucat să le deschid pe toate. Dar, în fiecare sertar este câte o altă lume. Ţi-o zic pe cea pe care n-o s-o uit niciodată. Cum am deschis sertarul, m-am trezit pe o stradă goală. Toate casele erau la fel. În poartă, stătea câte un om. Unii erau tineri, unii bătrâni... M-am dus la unul care părea să aibă vreo douăzeci de ani. L-am întrebat unde sunt, mi-a zis că în iad. De parcă nu ştiam... M-a întrebat dacă vreau să intru să bem un pahar de vin. Îmi place vinul, ştii asta. Dar l-am refuzat. Îmi era frică. Am plecat de acolo şi am întrebat alt om, la vreo patruzeci de ani. Ăsta, la fel. Cică tot în iad sunt. Şi, la fel ca primul, mi-a oferit un pahar de vin. Şi pe ăsta l-am refuzat, mai ales că avea moacă de violator în serie. În fine, i-am luat la rând pe toţi şi toată treaba a fost la fel, zici că proiectantul era beat.
P: Adică ce vrei să spui?
C: Nimic. Scuze. Cert este că, dând să mă întorc, în spatele meu era Iulian. M-a sărutat. A fost singurul meu sărut de când sunt în văgăuna asta. M-a pus să fac o alegere. Dacă vreau să rămân cu el, în iad, sau să nu îl mai văd niciodată, dar să ajung în rai. Am stat puţin pe gânduri. Până să răspund, a dispărut din faţa mea şi eu m-am trezit înapoi în cazan, lângă dulapuri. Am plâns mult de tot.
P: Păi, bine, bă! De ce eşti tu aici, la cazan?
C: Pentru că mi-ai spus că nu am fost în stare să-mi trăiesc viaţa.
P: Şi tu ce faci? Îţi zic eu ce trebuia să faci acolo. Trebuia să bei vin cu ăla tânăr. N-avea tupeu să-ţi facă nimic. Beai un pahar de vin şi mureai. Era otrăvit. Ajungeai pe lumea ailaltă, adică... de unde ai plecat. Ştii că, pe Pământ, trecuseră doar cinci minute. Încă puteai să îţi revii, pentru că erau unii lângă tine care te resuscitau la greu. De-asta nu au reuşit. În fine, pe asta ai ratat-o. Dacă rămâneai cu Iulian, ăla era raiul pentru tine. Aşa, cine ştie dacă ajungi sus. Şi dacă ajungi, ce primeşti. Ai fi trecut peste anii de pe Pământ şi ai fi nimerit în rai, lângă el, peste timp. Dar tu, ca vita, ai stat să te caci pe tine, că ce-o fi. Respins.
C: Ce respins?
P: Ăsta a fost un test. Voiam să văd dacă te-ai învăţat minte. Văd că nu, pentru tine clipa durează prea mult. Şi de riscat, nu rişti nici de-a dracului. Metaforic vorbind. Pa pa.
C: Petre, vino înapoi! Eşti bulangiu?
P: Nu. Tu îţi faci singură pedeapsa. Te transfer la Cazanul 18. Acolo e de tine. Ne vedem peste un an.
C: Asshole!
Şi Petru, pe lumina pe care coborâse, plecă bombănind ceva în barbă. Şi porţile Întunericului se ferecară în urma sa, iar Infernul se reumplu de gemete şi urlete. Mirosul fetid reveni, iar moartea îşi arăta faţa întunecată din nou.

......................................................................................................

Chiar şi când moartea îţi este pedeapsă, mai poţi scăpa din ghearele propriei tale sinucideri interioare. Orice îţi apare în cale este doar un test. În orice alegere pe care o faci, se ascunde o lume întreagă. Lumea ta pe care tu singur ţi-o construieşti aşa cum vrei. Dacă nu vezi asta, rămâi condamnat sau, mai rău, ajungi să confirmi ceea ce eşti şi să-ţi primeşti o sentinţă mai groaznică decât cea de care voiai să scapi. Tot ce dedicaseşi propriei tale eliberări se pierde, odată cu tine. Şi te pierzi...

Nightwish - Fantasmic

O moartă care nu bea, nu fumează, nu se f**e, la poarta raiului

Da, este vorba despre o moartă. Moare o fată, ca orice altă fată. Are 18 ani. O cheamă Carina. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta şi îmi place, aşa că am ales să-mi botez aşa moarta, pentru că nu e o moartă cunoscută de mine. Ajunge la Sfântul Petru, echivalentul creştinesc al Cerberului, dar multispecializat, pentru că joacă şi rol de dispecer şi secretar. E un fel de manager de resurse umane. Are şi nume de manager, aşa că nu îl botez altfel.
Carina: Unde dracu' am ajuns?
Petru: Sus. Ai murit, nu îţi aduci aminte?
C: Îmi aduc aminte că era furtună şi m-a lovit fulgerul.
P: Vezi că ştii? Hai, bagă raport, că nu am timp. Vine un camion plin din Afghanistan.
C: Apăi, ce oi vrea să-ţi raportez?
P: Of, oamenii ăştia, nu aveţi pic de imaginaţie. Când te-ai născut?
C: Păi, pe 23 septembrie 1990.
P: Unde?
C: Contează? În Brăila. Asta e în România.
P: Ştiu geografie, nu mă lua de fraier. Mai departe. Ai crezut în Dumnezeu?
C: Păi cred că da. Greu de zis. La biserică nu prea mergeam, dar am fost de părere că cineva există acolo... adică aici, sus.
P: Şi te rugai regulat?
C: Nu mă rugam. Dumnezeu le ştie pe toate, aşa că ştie bine şi ce voiam eu sau ce nu voiam.
P: Smart ass! Bine, bine, hai că te trec OK la capitolul ăsta, că măcar aveai încredere în şefu'.
C: Vai, eşti un dulce.
P: Gura! Ia mai spune-mi tu mie, ce muzică ascultai?
C: De la death la Beethoven.
P: DEATH??? Taci din gură că dacă te aude cineva ajungi la ceaun! Ăştia îs cam închişi la minte pe aici, dacă aud nişte tobe şi o chitară cică e muzică satanică. Eu zic că n-are treabă. Dar, în fine... O să trebuiască să-ţi dau un minus aici. Deci, eşti pe zero momentan.
C: Parcă eşti prof, frate!
P: Evaluez. Asta fac eu. Menigiment... Spune-mi dacă înjurai.
C: Pula mea...
P: Deci nu.
C: Păi doar ce am înjurat...
P: Ba nu, că nu ai jignit sau blestemat pe nimeni. Nici măcar n-ai. Un plus mic.
C: Sunt şi plusuri mari? Sper că nu e şi aici ca la mine în oraş, să dai oleacă de şpagă şi să treci de orice poartă!
P: Nu e pe şpagă, e pe bază de viaţa ta. Prieten ai avut?
C: Da. De un an, aproape. Oare ce face acum? La el mă duceam când...
P: Mi se rupe mie. Tu zi-mi dacă...
C: Dacă ce?
P: Ştii tu... chestia aia... voi doi...
C: Adică dacă am făcut dragoste?
P: Da, aia, aşa. Nu se obişnuieşte pe la noi, dar văd că pe Pământ toată lumea e pusă pe treabă.
C: Nu. Dacă m-ar fi părăsit după aia?
P: Las-o dracului de treabă, că mai mint şi eu, dar nici chiar aşa. Vrei o ţigară?
C: Nu fumez.
P: Sper că nu te superi dacă îmi aprind eu una. Aşa. Să ne întoarcem. Observ că nu te pricepi la firea masculină. Dar nu e frumos să minţi aici.
C: Bă, Petre, ţi-am zis că nu.
P: Bine, bine. O să aflu eu. Nu trec nimic aici, pentru că e ciudat. Cum îl cheamă pe băiatul ăsta?
C: Iulian
P: Hai că are un plus pentru când o veni. Maratonist băiatu', rezistă bine. Mai departe. De fumat, văd că nu fumezi. De băut bei?
C: Vin şi atât. Rar.
P: Slăbuţ. Dar e bun, pentru că este sănătos. Plus. Droguri nu, că nu intri la tipar... Hmm... Mâncai bine?
C: Tu faci mişto de mine? Ce-are sula cu prefectura? Da, mâncam... ca tot omu', nu prea mult, dar nici puţin.
P: Lasă că vezi tu de ce are. Plus. Ultima întrebare: ţi-au plăcut banii?
C: Nu. Pe bune, numai fiţele se leagă de bani. E mişto şi fără.
P: Carina, Carina... Ce mă fac eu cu tine? Numai plusuri, aparent. Dar e naşpa rău.
C: De ce? Ce mai vrei de la viaţa mea?
P: Care viaţă?
C: Căcat...
P: Exact. Mult căcat. Te repartizez la cazanul 3. Nu eşti de rai.
C: Frate, tu eşti rumân? Ce nu-ţi convine? De ce mă trimiţi la dracu'?
P: Provizoriu. Nu ţi-a plăcut viaţa. Ai judecat prea mult înainte de a-ţi urma instinctul. Viaţa e un cadou de ziua ta. Prima zi. Aia pentru care meriţi cel mai frumos cadou. Tu nu ai trăit, ţi-ai pus întrebări fără răspuns. De ce să fumezi? Pentru că poţi. De ce să îţi placă banii? Pentru că ai nevoie de ei şi pentru că te poţi distra copios. De ce să bei? Pentru că este şi asta o plăcere, până la un punct. De ce să faci dragoste cu Iulian? Pentru că-l iubeşti şi pentru că ţi-a demonstrat că merită. Şi pentru că e al dracului (metaforic vorbind) de plăcut. În schimb, tu ţi-ai tot făcut griji şi, în 18 ani în care ţi s-au dat atâtea şanse, le-ai ratat pe toate. Şi asta e cea mai nasoală parte. Nu ai meritat viaţa pentru că nu ai ştiut să profiţi de ea. De-asta ţi s-a luat. De-asta te trimit la cazan. Nu ţi-ai dat voie să greşeşti când ai avut ocazia şi, acum, ţi-a trecut vremea. Dacă ai fi început să greşeşti, ar fi fost prea târziu. Eşti în urmă, Carina... Ţi-a trecut timpul. Îmi pare rău. Pe bune.
C: Bag cracii...
P: Nu am ce să-ţi fac. Ne vedem după sfârşitul lumii, poate te califici. Sper ca, în iad, să înveţi să trăieşti. Altfel, acolo înţepeneşti.
C: Moş nebun... Bine, cum spui tu... Nu am ce să-ţi mai spun. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Eu am avut grijă de mine.
P: Ba nu, nu ai avut. Te-ai ţinut singură într-un borcan, nu ai simţit răul şi binele pentru că ţi-a fost frică. Hai, valea că vine camionul din Afghanistan şi ăştia sunt vorbăreţi rău de tot de obicei. Pa pa. Şi nu te duce la departamentul de reîncarnări, că Buddha e în Ibiza şi nu te poate ajuta. Ghinionul tău... Nu am ce evalua, pentru că nu ai avut din ce să înveţi sau nu. Eşti tabula rasa! Tufă de Veneţia! Nu ai experienţă, deşi, în 18 ani, ar fi trebuit să aduni căcălău. Legile sunt de sanchi, tu trebuie să le respecţi doar după ce-ţi dai seama singură că e mai bine dacă le respecţi. Dacă ajungi la concluzia că e bine dacă le încalci, şi mai bine. Înseamnă că ai un caracter puternic şi că ştii şi singură unde să te opreşti. Dar, ca să te opreşti, trebuie să porneşti. Tu nu ai făcut-o. Şedere plăcută. URMĂTORU'!

Cea mai bună metodă de a-ţi rata viaţa este să o iei prea în serios. De ce să nu rişti, când cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să suferi? Cazanul e mai rău. Iar, când ajungi să fii obligat să-ţi iei viaţa în serios, nu ştii ce să iei în serios pentru că nu ai trăit când ai avut ocazia. Ca să nu mai vorbim că se poate să nu ai şansa asta vreodată... Ce se va întâmpla peste zece minute? Acelaşi lucru, indiferent dacă dai pe alături sau dacă pierzi timpul întrebându-te dacă e bine. Afli încercând.

Evanescence - My immortal