Mi-e dor de ea

Mai ţine minte cineva că am omorât un personaj feminin ca să nu mă trăsnească în occiput complexul lui Pygmallion? Mi-e dor de ea, pentru că am visat-o. Am nevoie de cineva nou, de un "corp aberant bizantin" pe care să fac experimente literare şi nu numai. Aceasta este povestea lui Gandamaktoniu, omul al cărui ficat este atât de eficient încât nu se poate îmbăta decât dacă-şi injectează vodcă în jugulară.

Gandamaktoniu a evoluat atât de mult în comparaţie cu specia lui, pe care nu o poate urî din moment ce nu împărtăşeşte din ea decât aproximativ numărul membrelor, încât a decis să-şi deschidă o mânăstire cu acoperiş verde. Problema era că nicio instituţie nu voia să se lege de mănăstirea aproximativ verde a lui Gandamaktoniu, pentru că ea era plină cu cărţi. Cărţi aproximative, scrise de el în vremurile bune, când călătorea cu un rucsac plin de branule şi un geamantan de sticle de vodcă rusească, notând în nişte caiete pe care numai el ştia de unde le scoate cuvinte aleatorii, adunate de pe te miri unde. De fapt, el crease. Gandamaktoniu poate fi considerat aproximativ Dumnezeu, nu doar pentru că încurcate-i sunt căile, dar pentru că aparenţa lui grotescă este atât de aberantă, că e aproape metafizică. În plus, are un ficat de robot şi respiră suprarealism prin fiecare por, mai ales că opera lui e de neînţeles chiar şi pentru el. De aproximativ zece ori a dorit să facă un rug aprins cu vodcă şi să-şi ardă cărţile ciudate, dar jugulara începea de fiecare dată să-i tremure incontrolabil, ca o râmă bolnavă de Parkinson. Atunci dezgropa, conştiincios, un ac pe care şi-l îndesa pofticios în vena beţivă, îl lega cu un furtunoi negru direct de gura sticlei, saluta nazist şi-şi agăţa trăscăul de trei degete ale mâinii suspendate. Mergea în pas de gâscă pe străzile aproximativ drepte ale oraşului cu nume ciudat, atât de ciudat încât devenise titlul următoarei cărţi a lui Gandamaktoniu. De la ferestre, oamenii i se închinau. Superioritatea lui nu trebuia exprimată decât de aerul pe care-l emana. 

Ideea de bază a acestui Quijote deformat, foarte beţiv şi uşor alunecat la dreapta este că are un penis asemănător unei limbi de cameleon pe care, în urmă cu câteva zeci de ani, l-a întins fără ţintă. A nimerit în vaginul descompus al Carinei şi de atunci Gandamaktoniu este omul aproximativ perfect şi, dacă nu i-ar puţi capul pulii a pizdă putredă, ar fi cu adevărat un Dumnezeu printre noi. Drept urmare, şi-a smuls din cel de-al treilea picior, mult mai scurt decât celelalte două şi cu un singur deget, un snop de nervi. Treaba aceasta duru foarte tare, dar durerea şi-o curmă cu o perfuzie de vodcă, în timp ce, spânzurat cu nervul, atârna deasupra unei străzi înguste a oraşului-carte pe care-l supusese în ciuda duhorii pe care i-o emana membrul viril. 

Kamelot - March of Mephisto