Un film bun, ceva? Nope. OK.

Ultimele filme apărute mă calcă pe nervi. Sunt ani de zile de când nu a mai apărut unul bun de ceva. De altceva decât de spânzurat ţigani cu el. Vine câte un regizor cu un sac de coaie păroase, îl deşartă pe masă şi spune că voma lui cinematografică este exact ceea ce vrea pulimea plătitoare de bilete la cinematograf. Pulimea, lipsită de creier fiind, în virtutea principiului "capu' la pulă creier n-are", cotizează. Dacă treaba e cam împuţită, regizorul se mai scobeşte prin buzunare şi prin cur şi mai aruncă vreo cinci coaie. Că actorii au fost obligaţi să nu facă labă timp de trei luni de zile. Că, pentru film, s-au folosit nu ştiu ce măciuci a visat el azi noapte. Şi mai vin puleţi la cinema. Într-o săptămână, borala aia de film adună bani de-i întorci cu lopata, iar regizorul bagă-n sac mai multe coaie păroase decât a scos la început. Este şi cazul filmului "Avatar", în regia miticului, incontestabilului, fâs-genialului James Cameron. Nu, n-am plâns la "Titanic", când s-a înecat poponarul în ocean. M-am bucurat că a crăpat dracului. Din păcate, regizorul mai trăieşte şi se mai cacă pelicule.
La fel ca filmul cu nume de vapor scufundat de un cub de gheaţă, "Avatar" e clasic. Somnifer de clasic. Atât de clasic, încât până şi Charlie Chaplin zice că e clasic. N-o să mă apuc să povestesc toată aberaţia. Filmul e bunicel, dacă n-ai ce face, eşti obosit şi ai vreo cinci beri la bord. Merită să-ţi pierzi cinci minute descărcându-l (dacă n-ai viteză la net, ai timp să te şi caci) şi trei ore şi două ţigări uitându-te la el. Măcar pentru că ştrumfii supradimensionaţi cu conectare USB la cai şi păsări(ci) sunt simpatici. Tuturor ne plac ştrumfii. De fapt, ştrumfii ăia mi se par cea mai originală chestie din toată producţia. Cine dracu' s-ar fi gândit să pună mufe USB în animale şi în pletele omuleţilor albăstrui? În rest, chestia e ecologistă până la paroxism, binili învinge răul, pădurea nu este tăiată, iar omul... hehe! Omul este ăla cu cinci puli terentiene, pentru că numai datorită lui reuşesc ştrumfii 2.0 să căpăcească armata colonelului afurisit. Şi se termină filmul. Bineînţeles, în film este şi o pizducă. Albastră. Dacă nu era pizduca albastră, păduricea belea cucul. Trăiască pizduca albastră care-l învaţă pe om să se-ntoarcă la origini! Totul este o poveste clasică, încheiată oribil de previzibil. Totul este copiat, inclusiv limba ştrumfilor USB, care, cică, e un amestec de limbi ale nativilor americani. Iar James Cameron îşi face datoria, iese pe piaţă cu un film despre care se vorbeşte mult, trage banul ghebos şi trece la următoarea borâtură.
Culmea este că oamenilor le plac chestiile răsuflate. Nu se mai satură de happy ending-uri, nu se mai satură de preaslăvirea speciei, nu se mai satură de limbi aplicate în găozul colcăind de viermi verzi al umanităţii. Se simt toţi importanţi şi buni, dacă văd că ăia buni câştigă cu 3-0 orice înfruntare. Vreau şi eu un film bun, realist, în care tabăra cu mai multe şanse câştigă, chiar dacă este cea rea! Vreau să vină Cameron să îmi ceară personal scuze pentru că mă jigneşte cu poveşti de căcat ambalate frumos, după care să se apuce de un film în care omul să primească foarte multă muie. Şi nu, fraiere, nu te apuca de pornografie! Fă ceva care să mă facă să vreau să-mi trag un glonţ în coaie. Pe mine, nu pe pipiţele hippie care, zice-se, s-ar fi sinucis după ce au văzut Avatar. Poate s-au sinucis când au văzut în ce hal fâsâie, că alt motiv nu găsesc. Vreau o ficţiune bazată pe ceva, ca "Inglourious Basterds", sau un "what if" fără acţiune, dar care să mă pună pe gânduri, ca "The man from Earth"! Cer prea mult? Se pare că da. Apropo, "2012" este un căcat de urs. Măcar "Avatar" e frumuşel ca prezentare. "2012" este varză de sus şi până jos. Ţi-a plăcut? Muie! Du-te şi citeşte-l pe Zoso şi lasă-mă-n pula mea în pace. Sictir, din nou!

Rhapsody of Fire - Il canto del vento