Confesiunile unui ţăran eşuat în oraş

Episodul 1. Aterizarea ţăranului

Hai, noroace! Iaca, habar n-am ce le apucă pe picioarele mele de mă duseră tocmai la Bucureşti, dar spărietură mai mare nici c-am mai tras vreodată de ce-am văzut acolo! Dar să vă povestesc pe îndelete, ca să fiu şi eu, ca orăşenii, aşa... cum îi zice? Exhaustiv. Se făcea că mă luă un dor de ducă, după ce am tras la coasă două zile şi-a venit apa mare peste fâneţe de mi-a luat ce hrană adunasem şi eu pentru calul meu, să nu crape, dracului, peste iarnă. Mai rău de draci mă luară picioarele de-acolo, dar nu înainte de a mă poposi la cârciuma din deal, unde am îndesat vreo trei răchii pe gât, aşa, să-mi fac curaj. De-acolo, până pe tren nu m-am oprit. Şi acolo m-a lovit prima surpriză, că-mi zice şeful de post din tren că cică nu pe tren merg, că nu suntem în India, ci în tren! Adică o cam făcu el pe mămuca proastă, că ea se îngrijea să am ce mânca, zicea ea, pe tren, dar, treacă, cu şeful de post nu te pui! În fine, abia dacă am apucat să mănânc trei cepe că am şi ajuns la Bucureşti. Cred că sunt un norocos, că tot la Bucureşti ziceau că se duc şi trei oameni din vagon, dar au dispărut pe drum. O fi ceva cu alea extraterestre sau ce Doamne iartă-mă tot zice Diaconescu la televizor!
Cum mă dau eu jos din tren, ce să văd? Pământul din Bucureşti e tare şi când e ud. Fătucile umblă în costum de baie prin casă, ca nesimţitele, dar parcă nu tot oameni ca noi sunt, că ăstora nu le creşte nici mustaţa, nici părul pe picioare, ca la ale noastre! Îmi fac curaj şi mă duc la o pocitanie din astea netede s-o-ntreb ce e pe jos. Îmi zice că piatră, la care am rămas tablou. Adică ăştia pun pe jos pereţii? Şi cu pământul ce fac? N-am apucat s-o mai întreb pe arătare, că a şi plecat. Dar ce fund straşnic avea! Poate măcar ăla o fi fost păros. Aşa că mă uit în jur. Pământul, nicăieri! Te pomeneşti că ăştia îl urcă pe casă, să nu spună lumea că la capitală e ca la ţară! Scot din traistă umbrela, o deschid să nu mă murdăresc când o cădea pământul de sus, că doar nu am stricat degeaba o sticlă de oţet ca să mă spăl şi purced afară din gară. Să mă crucesc afară! Nu numai că fătucile bucureştenilor n-au păr, dar şi bărbaţii au feţele de parcă-s copilaşi de-o şchioapă! Iar pe jos, parcă e numai şosea de cele dintre comune, că e tot din pereţi făcută. Inconştienţi, ce să le faci! Unde se mai îmbibă apa de la ploaie şi bălegarul de la vaci şi cai? Dar n-apuc eu să-mi termin gândul, că văd numai drăcovenii de-alea cum numai primarul şi cu fiu-său au, maşini de teren sau cum le-o zice, de te gândeşti că la oraş sunt mai mulţi primari decât oameni de rând. Şi mai văd niscaiva scări de coboară în pământ. Să fie porţile iadului? Că doar, deh, poate oi fi trecut de capătul pământului fără să-mi dau seama, că-mi zicea şi mama că la oraş e lucrarea diavolului. Dar cum din gropile astea grozave mai şi ieşeau oameni, mi-am dat eu repede seama că aşa sunt casele la ei, mai ales că, sus, pe pământ, sunt numai primari şi primării. Aşa că am coborât... Şi vă mai zic şi mâine ce-am găsit şi ce-am făcut acolo, că sunt la un hotel şi am chemat Room Service să-mi aducă un Cabernet Sauvignon cum nici popa la-mpărtăşanie nu-mi dă!

Artrosis - Lisa