Moartea: De futut sau de temut?

Când vine vorba de moarte, românii îi bat la cur şi pe egiptenii antici. Cu ţelina udă. Aşa de răi de groapă suntem, că egiptenii s-au lăsat de sportul ăsta şi au ajuns să-şi lase mortăciunile să putrezească pe marginea drumurilor. Am fi făcut şi noi asta, din spirit competiţional, dar nu avem drumuri pe marginea cărora să lăsăm hoiturile. La ce mă refer? Pula mea, nici eu nu ştiu. Egiptenii aveau mare grijă de morţii lor şi ai mamelor din dotare. Le scoteau organele pentru drob, le scoteau creierul pe nas, îi conservau pentru consum ulterior şi le ridicau piramide. Noi nu profanăm trupurile decedate. Nu le conservăm decât pentru vreo trei zile, cât le ţinem pe masă, şi asta pentru că pe aceeaşi masă tăiem porcul, mâncăm şi ne futem (cine ar vrea să se murdărească la cur cu suc de cadavru în timp ce procreează?). Nu le suim în piramide, ci le coborâm în pământ.
Dar popa care le cântă death metal primitiv primeşte bani din leafa noastră diminuată. Goparul care sapă mormântul primeşte răchie din răchia noastră cea de toate zilele sau, chiar, spirt, din cel cu care ne ungem pe pulă ca să moară ciupercile contractate, ca bonus, de la ultima curvă răscrăcănată pe masa acum ocupată cu defunctul. Spălătorii de cadavre sunt plătiţi regeşte. Egiptenii aveau un singur om care spăla cadavru, cânta manele şi punea măruntaiele la borcan, deci pe altarul eficienţei se sacrifica piaţa locurilor de muncă în industria putregaiului. Pentru morminte, se foloseau sute de mii de oameni, remuneraţi cu pâine şi bere, nu cu trei sortimente de ţuică de pufoaică. Erau mai mulţi, dar mai desconsideraţi. În schimb, noi cotizăm la medicul care constată decesul, de parcă duhoarea din jur, muştele şi chestiile care se scurg din curul mortului au nevoie de un medic care să le ateste. Cotizăm la fridgekeeperul de la morgă, mai ceva ca la hotel, pentru şederea la răcoare a stafiditului. Iar, la sfârşit, chemăm cohorte de neamuri acasă, le înghesuim în apartamentul de patruzeci de metri pătraţi, le hrănim, le îmbătăm, le pupăm în cur ca să ne invite şi pe noi la următoarea nuntă sau pomană şi, după ce se cară, le aducem ofranda supremă: le bârfim modul în care arată sau se îmbracă, le dezbatem situaţia materială şi ne informăm cu privire la numărul de persoane care s-au futut pe masa pe care sperăm să le întindem după ce crapă.
Nu în ultimul rând, egiptenii scriau şi vorbeau despre moarte la fel cum vorbim noi despre fotbal. Morţii erau, pur şi simplu, oameni. Pentru noi, sunt chestii sfinte. Numele unui mort are nevoie de sintagma "Dumnezeu să-l ierte", de parcă Dumnezeu e atât de prost încât nu ştie ce are de făcut. Cât despre moarte, ne sperie, ne scârbeşte, ne face serioşi. Este un subiect tabu. Dacă te interesează moartea, din punct de vedere filosofic, eşti un nebun şi ai nevoie de asistenţă medicală. Cum să te intereseze ceva aşa oribil? Dar vin eu şi întreb: crezi că dacă te prefaci că moartea nu există, scapi de ea? Nu! Tot călcat de o Dacie galbenă şi prăfuită o să te duci, iar oamenii o să-i spună lui Dumnezeu să te ierte, că ai fost un păcătos nenorocit toată viaţa şi te-a lovit remuşcarea taman în ultima clipă dinainte să ajungi în pompa de benzină a rablei. Sper să crăp în timp ce fut beat, fumând iarbă, ca să nu ajung şi eu să mă căiesc la spartul târgului, ca ultimul precăcut.

*** - Shiver my timbers