O zi la dilimaci

Aventurile unui om care vrea, şi el, ca omul, să dea la facultate îl poartă prin locuri de nebănuit. Pentru un singur document din cârnatul care trebuie pus la dosar (ăla alb, plic, musai), am bătut Brăila două zile de-a-m pulea. Şi, întrucât facultatea de istorie este cuibuşor de nebunii (doar căminele sunt mixte, cică), mi-a trebuit examinare psihiatrică. Când am văzut una ca asta, penisul era, deja, până la cotor belit. Cămaşa cu mâneci lungi şi camera futelniţă cu pereţi moi mă aştepta. Ceea ce e trist. Cum să te bage într-un loc de futut cu mâinile legate? Cu ce dezbraci fata? Asta e, m-am pregătit sufleteşte şi trupeşte şi am pornit către ceea ce credeam că e cel mai apropiat cabinet de psihiatrie. Adică, acolo unde sunt cabinete medicale: la policlinică, logic. Pula, că la policlinică nu am găsit decât dentişti şi vraci de fofoloance, de parcă tot universul este o pulă care numai de pizde şi gingii se loveşte! Am fost îndrumat către spital. Cum care spital? Ăla de specialitate, unde se păstrează spre conservare neamul lui Hannibal Lecter. Trecu o zi, trecu o noapte, veni ziua de azi. Nu ştiu de ce am folosit perfectul simplu, dar sună mai bine. În fine. Ajung la glumeţi. La poartă, un portar serios. Sau Napoleon, nu ştiu ce voia să fie, oricum, nu Iker Casillas. Îl întreb pe omuleţ unde trebuie să mă duc să mă controlez la creierii capului. Cică în stânga, la etajul unu. În stânga, nu exista nici parter, darămite etaj unu. De fapt, ca să ajungi la parter trebuia să urci. Etajul unu era şi mai sus, dar era dezafectat. Dedesubt, era secţia de femei psihotice. Ineficientă, la câte femei psihotice umblă în libertate pe străzi. Ajung la o femeie care nu părea foarte psihotică. Îmi spune că nu am ajuns bine, că trebuie să intru pe altă poartă. Normal, ocolesc toată curtea. Trec pe lângă portar. Îmi bat un pic pula de el. Nu se prinde. E şi spital de proşti, nu doar de nebuni. Intru în clădire. Jos era subsolul, unde sunt adevăraţii glumeţi. Normal, urc. Dau de altă femeie, mai psihotică decât prima. Temerile mele erau fondate. M-a trimis la subsol. Cobor. Deja mă simt ca o pulă, de mult ce urc, cobor, intru şi ies. La subsol găsesc ceva gen oameni. Adică babe, poliţai şi un criminal sau ceva, că avea cătuşe. Bat la prima uşă. Acolo zăcea o tanti cu moacă de spălătoreasă naşpa şi o bunăciune. Cum bunăciunea părea mai asistentă decât spălătoreasa, îi pun, a nu ştiu câta oară, aceeaşi întrebare idioată: "unde pot să-mi fac un examen psihiatric?", pentru că, la nebuni, nu scrie nimic pe uşi. Tipa, sociabilă, se uită la mine, se uită la hârţoagele din mâna mea, mă uit şi eu la ea, se întoarce, mă uit şi eu la curul ei, se duce la vecina doctoriţă, lasă maculatura, iese, mă uit şi la mutra ei, mi se scoală pula, îmi spune să intru după pacientul dinăuntru, îmi dau drumul, mă aşez pe un scaun... Deja sunt în cucuruz şi, dacă rândurilor acestora li se va da crezare, mi se va tăia pula şi mi se va îndesa pe gât. Aştept să iasă dilimacul de la doctor. Iese dilimacul, se îndeasă miliţia cu criminalul. Bag pula în miliţie şi aştept. Îmi caut o victimă, ca să fiu şi eu criminal şi să am prioritate. Numai oameni care, oricum, merită să moară, deci nu aş fi făcut nimic rău. Aştept. Şi aştept. Iar apare bunăciunea, iar mă lovesc cu paru' peste nas. Iar nu trebuie crezute cele scrise mai înainte. Iese criminalul, se bagă un moş infect. Duhnea. Bine că am scăpat de el. Intră şi bunăciunea. Iese. Se uită la mine. Se ridică. Îmi spune să intru după moş. Mă duc la uşă. Iese moşul, intru eu. O babă mă înjură. Este destul de imprudent să te iei de un om care stă la coadă la psihiatru. Nu ştii de ce a venit... Doctorul e doctoriţă. Pare de treabă. Scrie hieroglife pe nişte foi, cere banii, dau banii, iau foile, plec. S-a dus pe pulă o oră din viaţa mea, asistenta nu am coclit-o, deci sunt un îngeraş inocent. La nebuni e ca la nebuni, iar compunerea mea de clasa a patra s-a terminat, că trebuie să vină o asistentă să-mi aducă bombonicile şi o cămaşă curată.

Therion - Crowning of Atlantis