Istoria românilor aşa cum n-a mai fost scrisă

Partea I: De la Burebista la Marea Vomă

N-am văzut domeniu pe care să-l sufere mai puţini decât istoria. Şi înţeleg de ce. Dacă ar fi însemnat şi pentru mine ţinut minte ani şi agăţat evenimente de ei, ca la biletele cu papagal din bâlci, m-ar fi enervat mai ceva ca fizica. Dar, din fericire pentru tagma barmanilor de pretutindeni, mi-am petrecut mai multe ore de istorie prin crâşme decât pe la şcoală, aşa că am înţeles mai bine esenţa istoriei neamului nostru care cu Traian a început şi cu Traian o să se termine.

Dacia, 1100 sau ceva de genul, înainte de Hristos (din fericire pentru ei).
Poporul dac era atât de păros, încât, după actul sexual, oamenii rămâneau lipiţi unul de altul, câineşte, ca să-şi descurce podoaba capilară dimprejurul părţilor futătoare, că, altfel, de s-ar fi depărtat, ar fi-nceput să urle ca din gură de şarpe. Chestia asta s-a şi întâmplat. De câte ori urlau doi daci în călduri, se speria tot satul şi fugea în pivniţele cu vin, unde se pilea epic. Asta a dat naştere la două măsuri de o importanţă istorică deosebită. Burebista, cel mai păros dintre păroşi, a decretat ca drapelul de luptă al Daciei (nici măcar Solenza, că nu se inventaseră benzinării pe vremea aia) să fie un lup care să urle ca dacii când încearcă să se despartă fără să se deznoade. A doua măsură, cam naşpa pentru daci, dar, viezurele berzei mă-sii, asta-i viaţa, a fost să ardă toate viile, ca să nu mai aibă dacii din ce să-şi facă pileala cea de toate zilele.
În consecinţă, poporul dac s-a dat pe după vişin, prun, păr, măr, dud, gutui, cocotier şi palmier adus de Agathon şi a folosit poamele acestor arbori întru producţia de răchie mai aprigă decât vinul, de săracul Burebista n-a mai avut ce face şi s-a mucificat, şi el, cot la cot cu bărboşii lui conaţionali, până au crăpat toţi.
Toţi? E, pe dracu', a mai rămas un copilaş tembel, virgin, care nu se atingea de beutură, ci doar de caltaboşi, şi pe care-l chema Decebal. Nu ştiu de ce bal şi nu spital, dar copilaşul căruia abia începuseră să-i dea tuleele de barbă, pe la vârsta de trei ani, a stârnit atenţia vecinilor perverşi de sorginte romană, în special a unuia mic, chel şi şpanchiu de i se spunea prin popor Traian. Norocul lui Traian a fost că toţi dacii crăpaseră de-atâta pileală, că altfel nu punea el viu piciorul la nord de Dunăre. Chiar şi-aşa, când a-nceput Ultimul Dac să arunce corcoduşe în legiuni, Traian a pierdut mult din avânt şi din oştire, de i-au trebuit două reprize a câte doi ani ca să-l lege de un copac pe micuţul Decebal şi să înceapă a i-o da la nămol.
Numai că un miracol s-a petrecut, căci nămolul Ultimului Dac nu de la cur venea, ci de la o mândreţe de găuroaică femeiască, aşa cum nici în vis nu mai visase Traian să futizeze. Iar din împreunarea cea nefirească a lui Traian cu Decebal cel de copac legat s-a născut un cârd de plozi, fără număr, de unde şi imnul nostru naţional, care a început a se pripăşi prin peşterile, colibele şi scorburile lăsate vacante de înaintaşii cheflii.
Decebal a murit futut, că de ce împingea Traian măciuca în el, de-aia se mai dădea loaza cu sfecla de copac până n-a mai rămas nimic din scăfârlia semipăroasă a copilului teribil al Daciei. Traian şi-a luat calul între picioare şi a plecat, iar, printre păduri, Carpaţi, Dunăre şi mare, au rămas doar copilaşii blonzi şi mai puţin păroşi ai săi. Şi s-au numit "români", pentru că le venea să spună că-s romani, dar, când să spună ultima silabă, începeau să borască de la băutura proastă şi făceau un "îîîîîî" grotesc, din grumaz, aşa de tare, că şi Herodot i-a auzit şi-a crezut că ăsta le e numele.
Despre măreţele lor fapte veţi putea citi, stimabili şi rafinaţi urmaşi ai lui Traian, în episodul următor.

Truda - La oaste