Cum să omori un fluture de noapte

Partea a patra

Ultimele minute ale nopţii suflau în ceafa transpirată a Alicei.
"Mai bine mă loveşte soarele decât să mai rezist o zi în cocina aia..."
Soarele nu o lovi, pentru că reuşi să urce în primul tren pe care-l găsi în gara mult prea monumentală pentru oraşul pe care-l deservea. În scurt timp, clădirea vişinie care aducea a castel fanariot începu să se facă mică în spatele ultimului vagon. Alice trase perdelele compartimentului în care stătea, deocamdată, singură. Stătu trează destul de mult încât să audă, de pe culoar, că "mai sunt şase ore până ajungem", dar destul de puţin încât să capituleze somnului sub prima rază de soare.
Nu ştia unde se ducea şi nu ştia unde voia să ajungă. Pentru Alice, tot ce conta era să plece din oraşul infect care îi transformase orice urmă de iubire în obsesia nopţii. În noaptea dinaintea plecării, Alice se apucase de lucru. Ca de obicei, visul ei despre tărâmuri neumblate îşi făcea loc, tuşă după tuşă, pe o pânză menită să devină parte din catastiful împrăştiat prin dormitorul mic. Când i se făcu foame, însă, Alice nu mai găsi nimic de mâncat. Flămândă, le scrise părinţilor ceea ce le spunea mereu, în surdină. Biletul scris pe hârtie gălbuie, ruptă neglijent, nu avea mai mult de zece rânduri:
"V-aş ucide pentru tot ce aţi făcut şi n-aţi făcut. M-aţi ţinut încuiată în casa asta timp de şaisprezece ani. Când am iubit, aţi smuls din mine tot ce era mai frumos. Când am început să urăsc, nu v-a păsat. M-aţi considerat nebună, iar luni, m-am trezit în cabinetul unui moşuleţ cretin. Nici măcar nu ştiţi cum arăt, animalelor! Nici măcar să mănânc nu mai am dreptul. Mi-e din ce în ce mai clar că nu am ce căuta lângă voi. Am plecat... la dracu' să vă ia. Sper că sunteţi fericiţi acum, naziştilor! Cândva a voastră, acum a nopţii, Alice".
Nimic n-o mai lega de lumea pe care chiar ea şi-o construise în jurul ei. Orice fluture trebuie să zboare, iar momentul ei a venit. Alice continuă să zboare şi să viseze. În compartimentul îngust al trenului fără destinaţie, îşi făcură apariţia un băiat şi o fată, ambii de vârsta ei.
-Bună dimineaţa, salutară ei ocupanta, fără să-şi dea seama că doarme
-Ce mai vrei? tresări Alice.
-Scuză-ne, nu am observat că dormi...
-Nici nu mă miră, de parcă i-ar păsa cuiva... Lăsaţi-mă în pace. La noapte, scăpaţi de mine.
-Scapi tu de noi mai devreme. Coborâm la Iaşi... Tu unde mergi? se arătă băiatul curios.
-Habar nu am. Cobor când mă va trage noaptea de mânecă. Sau când vine controlorul.
-Stai liniştită, că sunt în grevă. Unde ai trăit până acum? De o lună te zile nu mai sunt controlori în trenuri, spre fericirea noastră.
Răspunsul nu mai veni. Alice nu mai dorea să-şi aducă aminte unde trăis până acum. Era un om nou, fără ţintă, fără motive şi, cel mai important pentru ea, fără autoritate căreia să-i dea raportul şi, spera ea, fără intruşi care să-i sondete mintea cu întrebări ascuţite. Adormi.

***

În cabinetul doctorului Morgenstern, Mircea şi Maria îi cereau socoteală bătrânului psihiatru.
-Ce i-aţi spus fetei mele? Scrie că noi am considerat-o nebună pentru că am adus-o aici. Ce i-aţi făcut? întrebă tatăl, străduindu-se să-şi păstreze ultimele rămăşiţe ale calmului său.
-Vă jur, domnule... Nu i-am spus nimic. Am încercat doar să aflu de ce se rupe de lume şi de realitate. Nici eu nu am reuşit să obţin ceva inteligibil. Vă rog să mă credeţi că, de patru zile, încerc să descifrez răspunsurile ei aproape poetice. Nu simte nimic, dar nu este sociopată. Nu se încadrează nicăieri, este de neînţeles...
-Nici noi nu o înţelegem, omule! Nici ea nu se înţelege! Vrea să ne omoare şi ne acuză că n-o mai iubim. Noaptea trecută am rămas fără mâncare. Dacă ar fi fost un om normal, ar fi vorbit cu noi. Ar fi ştiut că nu ne-am luat salariile de două luni de zile şi că nici noi nu am avut ce mânca! În schimb, uite ce ne face. Şi... uite ce pictează. De unde se inspiră? Ce sunt astea? Ia-le şi spune-ne ce se întâmplă cu Alice, pentru că noi ne-am săturat! Nici nu ştim unde să o căutăm. Ne ducem la Poliţie după ce plecăm de aici, se dezlănţui Maria.
-Nu faceţi asta. Sub nicio formă nu o încolţiţi pe Alice. Este obsedată de libertatea absolută, pe care, din câte văd, nu aţi reuşit să i-o oferiţi. Nu vă învinuiesc pentru asta, dar ea o face. Dacă trimiteţi pe cineva să o caute, se va simţi vânată şi va fugi şi mai departe. Este foarte inteligentă. Se inspiră din vise, asta mi-a spus. Se psihanalizează. Se cunoaşte atât de bine, încât se teme de ceea ce ştie. Nu are nevoie de încă cineva de care să se teamă. Se va descurca. Oamenii asemeni ei ajung să se întoarcă după ani...
-Ani? Adică o pierdem?
-A fost pierdută încă de când s-a refugiat în lumea asta a ei. Măcar acum daţi-i libertatea după care tânjeşte. Dacă nu se va da cu pragul de sus, nu va înţelege ce vreţi să-i spuneţi voi. Eu vă promit că mă voi uita la tablourile Alice. Încerc să aflu mai multe despre ea. Dar, vă implor, nu trimiteţi pe nimeni în căutarea ei. Va fi distrusă.
Părinţii Alicei lăsară vraful imens de pânze şi plecară. Maria plângea. Mircea făcea eforturi să-şi ţină lacrimile pentru el. Morgenstern îşi puse mâinile pe creştetul capului. Nu-i venea să creadă cele întâmplate. Se simţi şi mai atras de cazul fluturelui de noapte pe care nu-l văzuse decât o singură dată. Multe nopţi vor fi sacrificate de medic pentru a descifra mintea încâlcită a unei fete mult prea tinere pentru cele pe care le ştia, le intuia, le visa şi le gândea. Iar în tot acest timp, Alice îşi vedea de zborul ei tăcut printre vise şi traverse de cale ferată, zborul către nicăieri sau, poate, către noapte...

Va urma.
Amon Amarth - Twilight of the Thunder God