Cum să omori un fluture de noapte

Partea întâi


-De ce numai noaptea?
-Pentru că, noaptea, nu pot vedea decât vintrele propriei raţiuni. Este singurul moment când mintea mea face asupră-şi autopsia unui pacient a cărui inimă nu s-a oprit, ci, doar odată cu apusul soarelui, începe să ticăie. Pe măsură ce orele trec, ciocăneşte, duduie, se cutremură... După care...
-Linişteşte-te. Nu e nevoie să-mi spui...

Metronomul vechi de pe masa bătrânului doctor se opri sub degetele sale scurte şi groase, terminate abrupt cu nişte unghii chirurgical tăiate şi îngrijite. Printre jaluzelele albastre din biroul căptuşit cu lemn de nuc, câteva zâmbete roşiatice ucideau bezna aproape desăvârşită.
Pe canapeaua construită după moda veacului al nouăsprezecelea, o fată brunetă îşi lăsă pleoapele să cadă peste ochii ireal de verzi. Pieptul înveşmântat în negru pulsa din ce în ce mai rar, frizând imperceptibilul. O mână albă, lungă, cu degete de pianistă, se întinse, leneşă, lângă trupul slab al tinerei de şaisprezece ani. Alice adormi, liniştită.

Doctorul Morgenstern, din spatele plăcuţei aurite care-l prezenta, formă un număr la telefonul cu disc de pe biroul din lemn masiv, frumos ornamentat, şi chemă un taxi pe Strada Alizeului, numărul cinci. Apoi, cu mişcări lente şi uniforme, îşi adună hârtiile pe care scrisese tot ce-i spunea Alice şi le aşeză, grijuliu, într-o servietă din piele neagră. Luă din cuier un pardesiu gri, îl puse pe braţ şi începu să privească strada pietruită prin geam. Când auzi motorul inconfundabil al taximetrului rablagit, acelaşi care venea de fiecare dată, o săltă pe Alice pe braţele sale şi, năduşind, o duse afară, pe scările din faţa casei vechi.

-Ştii deja unde să o duci, îi spuse taximetristului, în timp ce o aşeza pe bancheta din spatele Volkswagen-ului vechi. Îi întinse şoferului câteva bancnote, atent împăturite, şi se întoarse în casă.
Se aşeză pe un fotoliu roşu, aflat într-o sufragerie generoasă, aprinse o ţigară şi se cufundă într-un moment de linişte, ţinându-şi, cu toate acestea, pardesiul şi servieta burduşită în poală. Privi înspre un ceas mare, cu pendulă, care intona, solemn, prima dintre cele şase bătăi ale răsăritului de soare.

-De ce nu pot şi eu să dorm toată ziua, iar, noaptea, să-mi eliberez pe o pânză toţi demonii de prin străfundurile minţii mele? întrebă el fotografia unei femei de vreo treizeci şi cinci de ani, care îl privea de pe măsuţa din dreapta fotoliului în care doctorul Morgenstern se tolănea tot mai comod.
Începu să sforăie sacadat. Servieta îi alunecă de pe picioare şi, lovindu-se de covor, se deschise, eliberând toate foile de hârtie din ea. Când ceasul bătu o dată, doctorul se rostogoli pe o parte, încrucişându-şi picioarele butucănoase. Apoi, vechea pendulă îşi începu cântecul prelung al orei şapte. Doctorul Morgenstern tresări din fotoliu. Ţigara i se stinsese între degetele care nu-i dăduseră drumul nici măcar în somn. O puse în scrumieră, după care începu, frenetic, să adune hârtiile de pe jos, înjurându-şi pacienta care-l ţinuse treaz toată noaptea. Se uită într-un carnet cât o Biblie. Pe pagina asupra căreia privirea cenuşie a psihiatrului se opri, scria, cu roşu, "7.20 - Robert". Mai erau douăzeci de minute până la sosirea primului pacient al zilei de luni. Cu părul ridicat în jurul calviţiei avansate, doctorul se grăbi spre cabinet, fără să mai traverseze strada până la cafeneaua unde obişnuia să-şi administreze doza zilnică de cofeină.

* * *

Taxiul opri în faţa unui bloc vechi de la marginea oraşului. Jos, în faţa scării, aştepta un bărbat de patruzeci de ani. Solid, înalt şi uşor cărunt, fuma uitându-se, prelung, în josul străzii cu asfalt prost. Îi întinse şoferului mâna cât o lopată şi luă, grijuliu, fata care dormea pe bancheta din spate, fiind atent să-i protejeze capul. În timp ce maşina demara, tatăl dispăru în casa scărilor şi începu să urce, anevoios, treptele clădirii cu patru etaje. Miresmele de mâncare gătită, aer închis şi igrasie îi deranjau nările, dar făcea eforturi să le ignore. Sus, la ultimul etaj, o uşă din lemn gălbui stătea deschisă pe jumătate. O împinse cu piciorul. Bărbatul îşi făcu drum prin apartamentul minuscul şi îşi lăsă fiica încă adormită pe canapeaua din dormitorul ei. La ieşire, avu grijă să nu se împiedice de o stivă de pânze pictate, de şevalet şi de tubuleţele colorate împrăştiate pe un covor a cărui culoare nu se mai putea distinge din cauza petelor de vopsea. Închise uşa dormitorului şi pe cea a apartamentului. Se duse în sufrageria foarte mică şi se aşeză pe fotoliul din faţa unui televizor vechi. Pe o măsuţă din partea dreaptă, o ceaşcă de cafea îl ademenea cu aburii ei aromaţi. Sorbi din ea, se tolăni şi închise ochii.

-Cu ce mama lui Dumnezeu am greşit? gândi el, cu voce tare, suficient de tare încât soţia lui să-l audă prin somnul pe care şi-l dormea, liniştită, pe canapeaua din aceeaşi cameră.
Se trezi. Doi ochi negri începură să mijească din spatele pleoapelor îngreunate de vise. Îşi dădu părul lung, drept şi negru după urechi şi-l privi pe Mircea, parcă puţin enervată.
-Şi crezi că rezolvi ceva dacă trezeşti pe toată lumea? Fata aia tot un cadavru rămâne pentru noi. Doar pentru că o iei din faţa blocului în fiecare sâmbătă crezi că faci cine ştie ce? Eu nici atât nu o văd, se revoltă ea, pe un ton din ce în ce mai ascuţit.
Cuvintele Mariei îl dureau pe omul care, între timp, îşi aprinse o ţigară.
-Cine te orpeşte să te duci acum să o vezi? Este aceeaşi privelişte de care am şi eu parte. Când e trează, încuie uşa şi lasă cheia în broască. Nu te mai gândi la asta, iubito. Ţi-am mai spus. Nu sunt cu nimic mai apropiat de Alice decât eşti tu. Ce rost are să ne certăm din cauza ei? încercă Mircea să-şi mai calmeze soţia. O iubea prea mult ca să îndure supărarea ei.
-Poate că, dacă o lăsai să iasă-n lume la timpul potrivit, să iubească, să cunoască oameni, nu ajungea un fluture de noapte, se plânse Maria. Însă îşi dădu repede seama că vorbele ei nu schimbau nimic şi se ridică din pat. Se cuibări lângă soţul ei şi-l sărută pe gât. Tăcură amândoi. Nu avea sens să se certe, atâta timp cât nici măcar doctorul Morgenstern nu era în stare s-p aducă pe Alice cu picioarele pe pământ. Oricum, era târziu şi amândoi trebuia să plece. Un lucrător de pe şantier şi o profesoară de arte plastice nu-şi puteau permite nici să piardă nopţi, nici să plece nervoşi la munca lor.
Cu un alt sărut, cele două trupuri se despărţiră unul de celălalt. Plecară împreună, nu înainte de a-şi strecura capetele prin uşa închisă a dormitorului ei, pentru a-şi lua rămas bun de la un fluture de noapte...

Va urma.
Nightwish - The Carpenter