Cum să omori un fluture de noapte

Partea a treia

Doctorul Adrian Morgenstern citea dintr-o carte neagră când pendula impunătoare îi zdrăngăni în urechi de şase ori. Se uită la ea, apoi la fereastră. Soarele tocmai apunea, prăbuşindu-se, îndepărtat şi lent, într-un hău invizibil din pavajul care făcea ca Strada Alizeului să pară făcută din aramă. Îşi aduse aminte de pacienta de luni. Era ora la care Alice ar fi început ceea ce oamenii normali numesc "visul de dimineaţă".
Se crede că lumina roşiatică a răsăritului, percepută, inconştient, de noi, ne face să avem cele mai vii vise. În fond, asfinţitul aruncă aceeaşi lumină purpurie. Acesta este gândul care-l convinse pe bătrânul doctor să mai facă o noapte albă, concentrându-şi atenţia asupra celei mai ciudate paciente pe care a văzut-o în cei cincizeci de ani de când sondează minţile oamenilor tulburaţi. Se duse la patefonul secular, dar excelent lustruit, se uită la platanul gol şi luă de pe masa de lângă aparat un disc cu muzică de Brahms. Compozitorul german încă mai linişteşte apele din capetele celor care vor să cugete în linşte. Apoi, deschise un dulap ornat, scoase un teang gros de coli albe, un stilou cu peniţă de aur şi o călimară mare de cerneală. Se aşeză la birou şi începu să scrie.

***

Pacienta Alice. Nu-i voi da un număr, pentru că ea nu este la fel ca ceilalţi. Mintea ei este înfricoşător de sănătoasă. Orice problemă i-aş pune, o rezolvă dinainte de a termina eu de expus datele. Latura artistică a Alicei rivalizează cu cea a maeştrilor clasici. În prima şi singura şedinţă de până acum, am rugat-o să deseneze, în creion, un copac. După cinci minute, aveam în faţă cel mai frumos stejar pe care mi-a fost dat să-l văd. Din câteva mişcări rapide, a reprezentat, perfect, acel copac. Îi voi cere acelaşi lucru după ce voi fi terminat de risipit ceaţa care nu mă lasă să-i scrutez abisul minţii. Lingvistic vorbind, Alice dispune de un vocabular enorm. Într-adins am făcut să folosesc unele cuvinte dificile şi elevate. Am folosit, în discuţia cu ea, termeni medicali pe care numai un student în ultimul an la medicină ar putea să-i desluşească. Ea a înţeles perfect tot ce i-am spus, ba, mai mult, s-a avântat într-o dezbatere pe tema schizofreniei pe care bănuiam, atunci, că o are. Nu numai că lumea ei este mai înfiptă în realitate decât a oricui, dar s-a psihanalizat suficient de bine încât să-şi fi dat seama că ceasul ei biologic este, pur şi simplu, inversat. Atunci, am întrebat-o de ce a venit la mine. A plâns şi mi-a spus că vrea să ştie motivul pentru care este diferită. Mărturisesc că nu am nici cea mai vagă idee.
Ceea ce mă intrigă este patologia Alicei. Prezintă porniri ucigaşe îndreptate împotriva părinţilor ei. Mi-a spus că i-ar ucide şi că, în fiecare noapte, le-o şopteşte, în timp ce ei dorm. Totuşi, în momentul în care i-am expus, verbal, cazurile unor criminali în serie, s-a arătat scârbită. Sociopatia ei este indusă de o ură misterioasă îndreptată strict împotriva celor doi. Încă nu are încredere în mine. Nu mi-a spus de ce, însă bănuiesc că au izolat-o de lume. De aceea, Carina s-a refugiat în lumea cărţilor. A citit fantastic de mult, nu doar pentru o adolescentă. Are cultura generală a unui intelectual în etate. Acum un an, mi-a spus ea, s-a săturat de creaţia altora şi s-a apucat de pictură. Tot atunci, a început să doarmă ziua şi să lucreze numai noaptea. Mai ţinea legătura cu părinţii ei, dar, cu timpul, a început să-i evite. Acum, a atins măiestria. Îi mai priveşte doar când trece prin faţa camerei lor şi le spune că i-ar ucide. Se încuie în dormitorul transformat în atelier. În final, mi-a spus că noaptea a devenit singurul moment în care poate să se cunoască pe sine şi să îşi elibereze demonii acumulaţi pe timpul visului diurn. Nu pot s-o înţeleg. Am nevoie de foarte multă muncă şi mă gândesc să renunţ la unul sau doi dintre pacienţii mei pentru a-i acorda Carinei mai mult timp şi mai multă atenţie. Îmi dă certitudinea că pot învăţa totul de la ea...

***

În câteva ore, doctorul umplu cinci pagini, mare parte dintre ele fiind tăieturi, scheme şi definiţii de boli psihice. Nu reuşi să-i pună Alicei un diagnostic. Deşi n-o mai auzise, pendula din camera alăturată biroului bătu de foarte multe ori. Era ora patru dimineaţa. Văzând una ca asta, Adrian Morgenstern căscă prelung şi-şi spuse că "fata asta nu merită să-mi irosesc sănătatea. Şi mâine e o zi". Ieşi din birou, pătrunse în sufrageria în care Brahms tăcea de multă vreme, aşeză discul la locul său şi porni spre un hol larg. Îl aşteptau scările pe care, în fiecare noapte, trebuia să le urce, anevoios, ca să ajungă în dormitorul său. Nu se obosi să aprindă vreo lumină. Nu se obosi nici măcar să se dezbrace de hainele de casă. Se tolăni într-un pat enorm şi adormi imediat. Era prea obosit ca să-şi continue analiza şi prea obosit ca să aştepte răsăritul calm de peste două ore.

***

Şevaletul Alicei susţinea o pânză pe jumătate goală. Un cer negru, un pământ violet şi câteva stele erau tot ce zugrăvise ea. În cameră, nu era nimeni, iar patul era aranjat fără cusur. Uşa dată de perete se legăna în vântul invitat înăuntru de fereastra larg deschisă. Părinţii ei dormeau, neştiutori, dar fiica lipsea. Visul ei rămase neterminat, de parcă ceva ar fi trezit-o când era mai palpitant. Pânza arăta la fel de posac şi de inexpresiv ca omul trezit în mijlocul visării. Iar Alice era de negăsit...

Va urma.
Nightwish - Beauty and the Beast