Cum să omori un fluture de noapte

Partea a doua

Perechi de mâini încleştate defilau, lipsite de trup, prin faţa unui cer de-un galben ireal. Sub orizontul mult prea bine conturat, zeci de copaci negri, fără frunze, foşneau inexplicabil. Sunetul se vedea, la fel de inexplicabil, plutind deasupra singurului element firesc al decorului: iarba verde şi înaltă. Atât de înaltă, încât, privind în jos, Alice abia-şi putea vedea genunchii. Observă, însă, altceva şi, bineînţeles, descoperirea nu-şi avea locul. Era complet goală, iar părul negru, despletit şi ondulat, îi acoperea doar gâtul şi umerii.
Foşnetele şi mâinile ciudate continuară să bântuie lumea ciudată de dincolo de fruntea încreţită a lui Alice. Iar ea îşi strânse pieptul în braţe. Mai bine zis, în ce mai rămăsese din ele, căci mâinile lipseau. Se multiplicaseră pentru a deveni înlănţuirea nefirească din faţa cerului gălbui. Printre copaci, se deschise, încet, foarte încet, o fereastră destul de mare încât mâinile să dispară prin ea. Carina încercă să le urmeze, stânjenită de goliciunea ei, însă, pe măsură ce se apropia de ferestră, ea devenea din ce în ce mai luminoasă. Nu trecu mult până când lumina insuportabilă se transformă în dogoare şi, apoi, în fierbinţeală. Capetele firelor ei de păr începură să se înroşească, apoi să ardă, apoi...
Deschise ochii. Şi o beznă calmă o învălui. Se simţea în siguranţă, acum. Nici hainele nu-i mai lipseau, iar mâinile erau la locul lor. Singura lumină din încăpere venea dinspre un ceas electronic, care arăta ora unsprezece. Din spatele uşii ferecate a camerei, Alice auzi un sforăit sacadat, bărbătesc, şi o respiraţie grea, de femeie. Se simţi într-o siguranţă destul de certă încât să răsucească, grijulie, cheia în broască, să deschidă uşa şi să păşească, încet, pe hol. Îl traversă cu paşi uşori şi se uită în camera în care părinţii ei dormeau, aşa cum făcuse şi ea până la acea oră nocturnă. Le scrâşni un "v-aş ucide" printre dinţi, apoi se duse în bucătăria din celălalt capăt al apartamentului, ca să-şi ia ceva de mâncare. După un sfert de oră, sătulă, încuie, din nou, uşa dormitorului, lăsând cheia în broască, şi aprinse un bec doar atât de puternic încât să nu se împiedice de lucrurile împrăştiate prin cameră. Se aşeză pe taburetul din faţa şevaletului cu pânză albă şi începu să zugrăvească, pe fondul ireal de galben al unui cer îndepărtat, perechi de mâini înlănţuite şi crengi negre, aplecate de un vânt imaginar. Un nou vis prindea contur, ca să se alăture teancului gros de pânze pictate cu fel de fel de fantezii la fel de ireale ca ultima escapadă nepământeană a Alicei, ascunse, toate, într-un dulap enorm şi încuiat.
Mâna ei dreaptă se mişca frenetic, însă fără a da greş. Se grăbea. Mai avea timp doar până la răsărit. Nu putea permite unui vis urât să o expună în faţa părinţilor ei. Nu putea să-i lase să-i vorbească şi nu-şi putea permite să le spună vreun cuvânt. Fluturii de noapte nu vorbesc. Se bucură de libertatea lor limitată, învăluită în tenebre, după care mor. De ce nu poate şi Alice să moară la sfârşitul nopţii? De ce un fluture primeşte uşurarea supremă, pe când ea se vede nevoită a se mulţumi numai cu un simulacru insuficient? Nedreptatea o făcu să-şi elibereze un tremur involuntar, ce transformă un deget de pe cer în trompă. Cu toate acestea, compoziţia nu se strică. Fluturele de noapte clipi de două ori, iar, când prima rază a soarelui străpunse fereastra camerei, Alice încuie dulapul cu picturi, se întinse pe canapea şi se abandonă celui mai bun înlocuitor al morţii, în căutarea sfârşitului sau a începutului unui nou tablou.

Va urma.
Johann Sebastian Bach - Toccată şi fugă în re minor