Cum să omori un fluture de noapte

Partea a cincea

Trenul Alicei opri la fel cum plecase, cu şase ore în urmă, adică mai mult gol decât plin, într-un loc ce semăna a gară cu sat, în loc să fie un sat cu gară. Părea a fi acelaşi loc, numai că edificiul era mult mai dărăpănat, mult mai vechi şi mult mai mare decât ceea ce lăsase în urma sa în oraşul pe care-l numise, cu scârbă, "acasă". Era ziuă şi era soare. Alice nu putea rămâne în tren, dar nu avea nici de ce să se ascundă. Nu mai avea aşa mare nevoie de noapte. Cine putea s-o recunoască sau s-o caute, acolo, între necunoscuţi? Cu toate acestea, inima ei bătea sacadat, puternic şi neregulat. Trecuse mai mult de un an de la ultima ei escapadă diurnă, iar gândul de a-şi vedea umbra proiectată pe asfalt, de a-şi privi mâinile şi de a le vedea culoarea naturală, de a-şi urmări părul unduindu-se într-un vânt călduţ o speria teribil. Nu avea de ales. Cu paşi tremurânzi, coborî pe scara metalică a vagonului. Pe măsură ce cubora, ochii verzi, însufleţiţi de lumina zilei, se micşorau tot mai mult. Reuşi să atingă peronul. undeva, în stânga ei, un bărbat cu salopetă albastră o urmărea.

-Domnişoară, v-aţi rătăcit? Vreţi să vă ajut? întrebă el, pe un ton ce trăda politeţea sinceră a impiegatului.
-Nu, mersi. Mă descurc, îngăimă ea, fără a fi, măcar, curioasă în legătură cu numele localităţii în care se afla.

Nu o interesau asemenea detalii. Mai important ar fi fost, pentru Alice, să găsească un loc în care să stea, în care să mănânce în care să se adăpostească de ploaie, de soare sau de noapte... Clădirea părăginită, cu geamuri sparte şi cărămizi lipsă îşi ţinea foarte bine secretele. Nimic nu trăda vreun amănunt despre satul din faţa ei. Se vedea numai că unele cărămizi purtau marca alburie a ceea ce, cândva, fusese o plăcuţă. În rest, Alice ştia doar că nu părăsise ţara şi că ajunsese la munte. Care munte? Pe cine interesa? Era doar un munte împădurit care-i dădea străinei fiori reci. Nici nu voia să-şi imagineze ce se ascundea în desiş.

Gândurile treceau prin spatele frunţii albe şi transpirate, pietrele de râu cu care era pavat drumul se scurgeau pe sub picioarele deja obosite, iar ochii, acum obişnuiţi cu toată acea lumină, priveau fiecare casă, fiecare gard, fiecare copac şi fiecare om. Iar oamenii chiar erau diferiţi de ceea ce văzuse Aliceîn oraşul ei. Nimeni nu era tânăr, dar nici bătrâni nu prea vedeai pe stradă. Toţi purtau, parcă, aceleaşi haine, vechi de ani de zile, lipsite de culoare şi de textură. Nici un obraz nu era bărbierit, iar femeile-şi purtau părul slinos strâns în cocuri mari, lipite de ceafă. Copii nu erau pe acolo. Toate acele fiinţe difuze, diforme, slute, priveau în direcţia Alicei şi întorceau capul după ea. Nu erau obişnuiţi cu blugii, cu tricourile curate, cu părul spălat şi liber, cu tinereţea şi cu frumuseţea rară a fetei. Se simţea stingheră, dar în siguranţă. Cumva, toată atenţia pe care o primea din partea ciudaţilor localnici o mulţumea. Nimeni nu se bucurase, vreodată, de frumuseţea ei, pentru că nimeni nu avusese ocazia de a o vedea foarte multă vreme. Nimeni nu o apreciase, pentru că toată lumea o ignora. Acum, lucrurile stăteau altfel. Nu era om care să n-o observe. Chiar dacă nu puteau bănui ce se ascunde dincolo de aparenţa aproape dumnezeiască a Alicei, sătenii erau fascinaţi de o fată care nici măcar nu încercase, vreodată, să fie graţioasă. Însă, ceva îi ţinea departe de ea. Parcă le-ar fi fost frică, sau parcă ar fi bănuit că ea nu aparţine locului, timpului sau zilei. Ceva din admiraţia pe care o afişau fără inhibiţie se datora unor temeri ce păreau a fi ancestrale, săpate adânc în codurile lor genetice.

Alice încetă să mai ia în seamă toţi ochii ce se ţineau după ea. Îi era foame. Foarte foame. Căută o casă unde să stea, poate, contra unor munci mărunte. Bătu la o poartă de lemn, foarte îngrijită, în spatele căreia se putea zări, prin gard, o grădină enormă, sălbatică, în fundul căreia odihnea casa cu pereţi albi, nu foarte drepţi, şi ferestre mici. Prin uşa scundă, o femeie la fel ca celelalte din sat îşi arătă silueta rotofeie şi fizionomia buhăită. Începu să meargă, încet, printre buruieni. Din când în când, se oprea. Voia să ştie dacă oaspetele mai este la poartă. Când vedea asta, Alice mai bătea, uşor, de trei ori, doar pentru a da de ştire că n-a plecat...

Va urma.
Cargo - Ielele