R.I.P.

Odihnească-se în pace. Uite o expresie dintre cele mai cretine inventate vreodată. De asemenea, este şi foarte exclusivistă. Adicătelea, mă-nţelegi, numai mortăciunile au dreptul să se odihnească în pace. Culmea este că o mortăciune nu are cum să se odihnească. În primul rând, morţii nu sunt obosiţi. Sunt cele mai relaxate chestii. OK, pietrele poate sunt mai relaxate decât ei, dar asta nu e o scuză. În plus, pe un hoit îl doare în coccis (curu' a putrezit) dacă este pace, război, linişte sau gălăgie. Nu-i pasă nici de câinii care se cacă pe mormântul lui şi nici de sataniştii care-i întorc crucea şi-l fac la buzunare. Aşa că de ce i-ai face unui mort o asemenea urare? Nici măcar n-o aude! Mai degrabă le spui asta rudelor. Odihniţi-vă în pace! Da, oamenii lăsaţi în urmă de refugiat au mai multă nevoie de pace interioară decât defunctul. Ăştia vii trebuie să treacă peste evenimentul mai mult sau mai puţin fericit şi să poată dormi noaptea.
Pe de altă parte, îi poţi spune să se odihnească în pace unui om obosit care se duce să se culce. După ce ai umblat, ai muncit sau te-ai futut o zi întreagă, chiar ai nevoie să fii lăsat în pace. Nu vrei să te frece vecinii la creier cu bormaşina, cu barosul, cu ciocanul rotopercutor sau cu Guţă. Dar, cum pe sub occiputul românului colcăie prejudecăţile, apucă-te să-i urezi unuia "orihneşte-te în pace" dacă vrei să-ţi zguduie medulla oblongata cu o scatoalcă bine plasată şi bine dozată.
Mie mi-ar plăcea să mă odihnesc în pace până crăp. În fiecare noapte, cu excepţia unora mai sălbatice. După aia, puţin îmi pasă dacă mi se ascunde hoitul în motorul cu reacţie al unui avion. Să mă facă pilaf sau ciorbă şi să mă dea de haleală unui oraş întreg! Hai să vedem cui îi pasă, mai ales dacă pulimea habar nu are ce bagă în ea. Oricum nu aş mai avea percepţia liniştii şi a păcii.
Deci, cum spuneam, e o expresie de căcat. Sau, cel puţin, e folosită într-un context de căcat. Cam ca orice lucru funerar legat, mai mult sau mai puţin, de religie, Biserică şi alte aberaţii manipulative. Oare chiar crede vreun calic de-ăla de popă că îi intră mai mult caşcaval în pungă dacă debitează expresii de-astea metaforice în faţa unora care nu mai pot decât să plângă?
Primul popă pe care o să-l plătesc o să fie ăla care, după ce îmi crapă cineva, o să îmi spună mie să mă odihnesc în pace, nu hoitului. Ce a făcut ăla să merite pacea taman după moarte? E de un sadism bolnav chestia asta. Omul şi-a petrecut toată viaţa în zgomote de bormaşini, iar, acum, primeşte, în sfârşit, ceea ce a căutat, după ce nu mai vrea asta. Culmea ironiei ar fi să fi murit în război.
Odihneşte-te în pace, dacă mai poţi! Na! Batjocură curată. Şi cu mine cum rămâne, bulangiule? Mă aştepţi şi pe mine să mă duc dracului ca să arăţi puţină bunăvoinţă faţă de mine? Până atunci, muie. Ai nevoie de oameni ca mine (biologic) şi opuşi mie (ca mentalitate) ca să haleşti icre negre şi trufe. Tu să nu te odihneşti în pace! Poate după ce crăpi ţi-oi spune, de sub nişte degete fluturate, să te odihneşti. Nu în pace, că oricum nu pot beneficia de pe urma suferinţei tale post mortem. Măcar dacă aş putea să mă bucur de şederea ta în infern... Aş putea să îţi urez "opăreşte-te în profunzime". Nici măcar atât.
Pana calului... Pute limba română de vorbe de-astea de duh sau de falsă politeţe, care, în cel mai fericit caz, nu fac niciun bine. La ce dracu' să fii politicos, dacă, oricum, ăluia căruia-i arăţi că eşti un domn (în pula ta) oricum nu îi faci niciun bine? Hai odihniţi-vă în pace, că parcă aş pleca niţel în cucuruz.

Giuseppe Verdi - Corul ţiganilor (Trubadurul)