joi, 27 august 2009

Land of căcat

A cântat Madonna şi a primit muie cu căcat de la public atunci când a dat-o pe ţigănească. Muie şi din partea mea. Ţiganilor, că din cauza lor credea biata femeie că a venit în Ţara Ciocolatei. În rest, mi se rupe. Mă lasă rece.

Şefa de la Asociaţia Surdo-Muţilor din Brăila a primit o sticlă de şampanie în cap. A fost găsită cu creierii împrăştiaţi în toată camera, iar Organul are senzaţia că un căcat de sticlă a reuşit să-i facă sfecla salată de cerier pane. Pe ce lume trăiesc ăştia?

Criza economică mondială ne afectează. Cică. Şi pe mine, că n-am bani să mă cac în centru acolo unde e gratis. Singurii care se bucură de criză sunt antreprenorii de pompe funebre. Pompează hoituri în pământ la 50 de herţi. Aşa de multe mortăciuni pompează, încât o firmă s-a apucat să facă reduceri pentru pensionari la coşciuge şi crucioace de lemn. Transportul e din partea casei. Oare cum se simte un om care vine să-şi cumpere sicriu, iar vânzătorul îi face oferte promoţionale ca la biscuiţi? Ăştia îşi bat joc de muribunzi. E OK să faci reducere, dar să-i faci şi reclamă? La un sicriu cumpărat, primeşti unul gratis şi un lighean de colivă. Căcat!

Vreau permis de conducere, că de-o Dacie 1300 din herghelia lui Menumorut oi aduna vreo trei parale. Şcoala de şoferi costă mai mult decât o Dacie nouă, iar şpaga poliţaiului nu se mai rezumă la bani. Trebuie să ai şi decolteu condimentat cu ţâţe. O operaţie de schimbare de sex: nepreţuită. Besides, I love my cock. Caut bicicletă cu ataş.

Ludovic Orban, mare om politic, vicepreşedinte de peneleu, a ajuns Ludovic Organ. Udrea ştie. Da, paraşuta blondă care-i lustruieşte catargul Preşedintelui. Se pare că Udrea e marinar pe o corabie cu multe, multe, multe catarge, iar cel mai înalt şi mai gros e Ludovic, zis şi Organ. Şi eu o numesc târfă pe Udrea, dar de la a fi de părere că ministrul Turismului e petardă şi până la a scrie, într-o scrisoare oficială, "Dragă petardo, cât ceri, fă?" e drum lung. Nici Organ şi nici Udrea nu ştiu ce e ăla drum lung. Pe ei îi interesează grosimea.

Concluzie: Îmi bag organu' în ţara asta şi cer colivă, că mi-e foame. Pa pa.

Aesma Daeva - Lysander

sâmbătă, 27 iunie 2009

Unde a dispărut boşorogul?

A crăpat Michael Jackson. Şi am epuizat subiectul. De ce am început cu asta? Pentru că se pare că dacă nu ai o părere despre asta şi nu dedici un post pe blog decesului legendei lu' peşte nu exişti. Nu am nicio părere. A murit. Deci, nu exist.

Aşa, acum, că demersul meu de captatio benevolentiae a dat, sper, rezultate, să trecem la lucruri serioase. Un mărăcine din cei mari, rotunzi şi ţepoşi împotriva naturii (a se consulta filmele western de mâna a şaişpea pentru referinţe) se rostogolea, împins din spate de un vânt rece, prin faţa porţii de fier forjat. S-a oprit, întâlnind un birou mare din nori masivi. În spatele biroului, spaţiul dintre imensa piesă de mobilier divin şi scaunul vechi făcea vântul să şuiere, pentru că nici picioare nu erau jos, nici cap nu era sus. În faţa biroului, coada se lungea ca la Luvru sâmbăta. În spate, poarta începea să ruginească. Doi îngeri, zdrahoni şi nebărbieriţi, moţăiau, sforăind încet. Lângă ei, trei pachete de Chesterfield, goale, şi două scrumiere, pline. Oamenii de la coadă înjurau lipsa înaltului funcţionar bărbos. "Unde e, bă, ăsta, că murim până apare!", urla unul. "Eşti deja mort, boule!" îi aducea altul aminte. Un îngeraş mic, cu aripioare albastre şi cur de maimuţă nota de zor ceva, plimbându-se printre sufletele alea. "Morţii nu îşi dau seama că au murit". Mare geniu...

PĂMÂNT

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, (mersi de citat, Mişule!), stătea în cur pe-o bancă din parc. Citea ziarul. Se foia de pe o bucă pe alta, se mai uita la oameni şi tot mormăia ceva în barbă. O bătrână, la fel de simplă, cu ochii la fel de cenuşii şi o paporniţă verde plină cu praz, trecu prin faţa băncii cu moşneagul devorator de presă. Ochii şobolănii ai lui se ridicară. Se făcură mari. Pupilele se dilatară. Pielea albă deveni roz. Rochiţa albă şi gay începu să se umfle, undeva, sub buric. Bătrâna trecu. "Pisi, ce curuleţ ai!", îşi făcu bătrânul curaj. Băbuţa nu ştia ce să facă. Oare el strigase? După ea? Se pipăi singură... Ciuciu curuleţ, doar oase găsi. "Ăsta e nebun", gândi ea, plecând în treaba ei. Moşulică să se lase? Nu, mai dădu un fluierat de se desfrunziră copacii. Baba horcăi de două ori şi căzu, palancă, la pământ. "Fricoasa dracului, iar ard mortăciuni", se enervă bătrânelul. Zis şi făcut, luă băbuţa, o băgă într-un boschet şi ieşi satisfăcut după trei ore. Asta e, la vârsta lui merge mai greu.

SUS

Îngerii păzitori ai porţii de fier forjat a raiului sunt treji. Trag un Chesterfield şi lustruiesc uriaşa operă de artă. Biroul din nori masivi este acoperit cu hârtii, sub el se bălăbănesc două picioare subţiri şi păroase, iar, deasupra, capul pletos şi bărbos al Sfântului Petru se mişcă asemeni unui piston de Dacie. Lecturează, liniştit şi uşor obosit, fişele morţilor din faţa lui. Ajunge băbuţa violată post mortem de babalâcul semipotent. Se uită la Petru, se uită la al ei posterior făcut harcea-parcea, se uită la fişă... "Maică, tu îmi pari cunoscut", se răţoieşte ea. Petrică începe să transpire. Abundent. Se îmbujorează. Îi trece repede şi spune: "De la biserică, mamaie, că stă poza mea-n biserici ca a lui Buricea la miliţie". Băbuţei nu îi prea venea să creadă, că ea nu prea merge la biserică, dar, în fine, măcar la nuntă a ajuns acolo şi i-o fi rămas minte mutra moşuleţului bărbos.
În schimb, Petrică o ştia bine pe babă, pentru că doar de-aia a lipsit de la muncă. A făcut o vizită pe pământ, că îl cam mânca undeva şi avea nevoie să se descarce. Aşa că a agăţat băbuţa. Păcat că murise, dar ce mai contează? I-a plăcut. "În rai cu tine. Treci la departamentul de repartizat norişori", spuse el, cu o voce caldă.

Morala: Mort, copt, te fut sfinţii, dar, măcar, ajungi în rai, fie şi prin favoruri sexuale involuntare.

Epica - Trois Vierges

duminică, 14 iunie 2009

Cine este Sfântul Petru, ăsta?

Sfântul Petru... Am scris despre el de vreo două ori. Pare un băiat destul de simpatic, dacă îl prinzi în toane bune. Dar NUMAI dacă îl prinzi în toane bune. Şi are dreptate omul. Sau sfântul. Pune-te tu în situaţia unui nene care numără o bilă din doi în doi la poarta raiului, unde ajung tot felul de ciudaţi, începând cu cei care nu sunt în stare nici să trăiască, nici să moară şi terminând cu teroriştii internaţionali, ajunşi pastă de mici prin cine ştie ce avion prăbuşit, cică, prin Pentagon sau prin vreun bloc. Numai uşor nu poate fi.
Dar, cine este sau a fost Sfântul Petru? Lăsăm la o parte toate povestirile din Biblie, pe care unii le consideră adevărate, alţii false. Lăsăm la o parte şi ceea ce spun preoţii, care au interpretări originale, caracterizabile printr-o gamă de adjective, cuprinsă între "realiste" şi "de-a dreptul tâmpite". Eu îl cunosc pe Petru, ăsta. Am făcut armata cu el. Băiatul era paliu, pe româneşte. Mai mult la dilibau stătea. După o viaţă de săpat şanţuri şi de curăţat budele cu periuţa de dinţi (a generalului, şutită pe şest), a murit. L-a călcat un vapor. Sau ceva asemănător. A ajuns sus, la departamentul de triere din cadrul Autorităţii Permanente a Lumii de Dincolo, unde era debandată totală. Iniţial, au vrut să-l trimită în iad, dar şi-au dat seama că omul nu prea putea să vadă nimic nou acolo. Ce poate fi mai rău decât viaţa pe care a dus-o, terminată în asemenea hal? Aşa că, pentru că tot duceau lipsă de personal, cei de la departamentul de triere a sufletelor i-au dat cea mai împuţită muncă: să stea la poarta raiului, afară, nu înăuntru, să vadă toate plăcerile din Eden, dar să nu le poată gusta şi să trimită el sufleţelele amărâte unde o crede de cuviinţă. Pentru că, nu încape vorbă, Petru era băiat deştept şi se pricepea la păzit chestii, din armată. Şi nici nu era genul care să vândă poarta la fier vechi. Aşa a început cariera de sfânt a lui Petru. În prima zi de planton, a stat şi s-a uitat în rai. Ce-a văzut acolo, numai el ştie. Bucurii mai mari decât îşi poate cineva imagina. Berea curgeea la robinet. Bere neagră, desigur, pentru că Redds curge doar în iad. Femei, tutun, iarbă legală, tot ce vrei. Şi s-a ofticat. Dar mai mare i-a fost uimirea când a văzut ce coadă era în faţa biroului lui, din norişori masivi. Mai începuse şi un război. Din fericire pentru el, războiul era în Irak, iar morţii erau, toţi, arabi. Aşa că s-a ridicat Petrică în picioare şi a urlat: "Bă! Ăştia cu prosoape în cap! Marş la Talpa Iadului şi aveţi grijă să nu vă muşte Cerberu' de coaie, că io răspund! Doi câte doi, luaţi-vă de mânuţă şi stânga împrejur!" Şi la fel de mare i-a fost mirarea când a văzut că toţi arăbeţii, fără să comenteze, s-au încolonat şi au pornit-o spre iad. Bineînţeles, i-a făcut cuţu cu trei capete franjuri, dar ce mai contează? În iad îi aştepta chinul suprem: Gheorghe Bunea Stancu le predica din Biblie. Aia creştină. Ultima oară când am auzit de unul din ei, Ahmed, se chinuia să facă rost de un carnet roşu de sufleţel nebun.
Acuma, problema lui Petrică e alta. Şefu', ştiţi care... Dumnezeu... a cam pus ochii pe el. Nu-i place abordarea neortodoxă (şi nici prea catolică) a paznicului porţii de rai. În plus, faptul că fumează trabucuri cubaneze l-a scos din minţi pe Doamne-Doamne. Aşa că, timp de o mie de ani de acum încolo, toţi cei care mor vor fi oameni care nu au ştiut să trăiască sau care fac pe şmecherii în faţa lui Petru. Adică, de-ăştia, gen Carina, care gândesc prea mult şi fac prea puţin. Plin de... draci, portarul de sus s-a apucat să facă Facultatea Divină de Arhitectură şi Design şi lucrarea lui de licenţă este despre cazane. Îi trimite pe toţi la cazan, iar cazanul este opera lui. Şi, la ce minte creaţă are soldică, să te ţii! A, şi a creat şi trei botniţe pentru Cerber, că prea-şi dădea figuri pe jos, pe acolo, şi trebuia să vadă că Ministerul de Sus este baza. Şi prezervative de fier pentru Dracu', că prea ne fute pe toţi. Aşa, doar ne rupe unde reuşeşte. Asta e, mai bine rupt decât gravid cu un drac. Dar am deviat. Cert este că Doamne-Doamne a dat dispoziţie ca, în următorii o mie de ani, să mai moară şi zece oameni care merită să ajungă în rai, care fac ce spune Petru şi nu-i sunt după chip şi asemănare. Aşa, ca să-i testeze atenţia. Aşa a ajuns nea Petrică să testeze poporul, de cum ajunge la biroul său. Săracul, nu ştie care sunt oamenii buni de ceva, aşa că este vigilent, până şi pe arabi şi pe unguri îi testează...

Cannibal Corpse - I cum blood

sâmbătă, 23 mai 2009

Nici moartea nu e în stare să şi-o trăiască...

O ţine cineva minte pe Carina? Fata care a murit prea devreme pentru moarte, dar prea târziu pentru viaţă? Cea care nu a trăit, deşi a avut tot timpul? Dacă nu, beleşte ochii mai jos şi după aia lecturează. A trecut un an de când a fost repartizată în Cazanul 3. Aici, pe Pământ, nu s-a întâmplat nimic. Iulian nu are pe nimeni, Apocalipsa nu a venit, nici Al III-lea Război Mondial, iar Boc tot prim ministru e. Dar important este ce se întâmplă acolo jos. Mult mai jos. În Infern...

......................................................................................................

Întunericul îşi sfâşie structura impenetrabilă cu un bubuit oribil, iar tot ce se simţea, se auzea, mirosea, exista acolo, jos, dispăru. Şi a fost lumină şi un cazan cu o fată. Fata era slabă şi fierbea. Nu avea păr. Pe lumină, o siluetă cunoscută începu să coboare. Cu o barbă albă şi lungă şi ochi albaştri, îmbătrâniţi şi ei, păşea, oarecum timid, Sfântul Petru. Când, deodată...

Petru: Băga-mi-aş să-mi bag în barba mă-sii, iar călcai pe ea!
Carina: Petre? Tu eşti? Ai venit să mă scoţi de aici?
P: Taci din gură. Am venit să vorbesc cu tine. Mai vedem dacă ieşi sau nu.
C: Ce mai vrei de la viaţa mea?
P: Mă enervezi! Care viaţă?
C: Căcat, mereu uit.
P: Să trecem la subiect. Cum ţi se pare aici? Vreau o descriere cât mai detaliată.
C: Cum dracu' să fie? Întuneric. Când am ajuns aici, mă aştepta un nene mititel, chilug şi cu o voce ciudată. M-a întrebat dacă sunt Carina, i-am spus că da şi m-a condus aici, la cazan. Când am intrat, am crezut că visez. După care mi-am adus aminte că asta e lumea ailaltă, aşa că orice e posibil. Înăuntru, e ca o casă. Nici măcar nu e rotundă, dacă-ţi vine să crezi.
P: Mă laşi cu bullshităreala? Eu am proiectat cazanele, ştiu cum arată. Spune-mi ce este înăuntru, cum te simţi...
C: Sadici mai sunteţi voi, ăştia sfinţi... În fine. Cazanul e plin cu dulapuri. În dulapuri, sertare la greu. Câte o sută în fiecare dulap. Nu am apucat să le deschid pe toate. Dar, în fiecare sertar este câte o altă lume. Ţi-o zic pe cea pe care n-o s-o uit niciodată. Cum am deschis sertarul, m-am trezit pe o stradă goală. Toate casele erau la fel. În poartă, stătea câte un om. Unii erau tineri, unii bătrâni... M-am dus la unul care părea să aibă vreo douăzeci de ani. L-am întrebat unde sunt, mi-a zis că în iad. De parcă nu ştiam... M-a întrebat dacă vreau să intru să bem un pahar de vin. Îmi place vinul, ştii asta. Dar l-am refuzat. Îmi era frică. Am plecat de acolo şi am întrebat alt om, la vreo patruzeci de ani. Ăsta, la fel. Cică tot în iad sunt. Şi, la fel ca primul, mi-a oferit un pahar de vin. Şi pe ăsta l-am refuzat, mai ales că avea moacă de violator în serie. În fine, i-am luat la rând pe toţi şi toată treaba a fost la fel, zici că proiectantul era beat.
P: Adică ce vrei să spui?
C: Nimic. Scuze. Cert este că, dând să mă întorc, în spatele meu era Iulian. M-a sărutat. A fost singurul meu sărut de când sunt în văgăuna asta. M-a pus să fac o alegere. Dacă vreau să rămân cu el, în iad, sau să nu îl mai văd niciodată, dar să ajung în rai. Am stat puţin pe gânduri. Până să răspund, a dispărut din faţa mea şi eu m-am trezit înapoi în cazan, lângă dulapuri. Am plâns mult de tot.
P: Păi, bine, bă! De ce eşti tu aici, la cazan?
C: Pentru că mi-ai spus că nu am fost în stare să-mi trăiesc viaţa.
P: Şi tu ce faci? Îţi zic eu ce trebuia să faci acolo. Trebuia să bei vin cu ăla tânăr. N-avea tupeu să-ţi facă nimic. Beai un pahar de vin şi mureai. Era otrăvit. Ajungeai pe lumea ailaltă, adică... de unde ai plecat. Ştii că, pe Pământ, trecuseră doar cinci minute. Încă puteai să îţi revii, pentru că erau unii lângă tine care te resuscitau la greu. De-asta nu au reuşit. În fine, pe asta ai ratat-o. Dacă rămâneai cu Iulian, ăla era raiul pentru tine. Aşa, cine ştie dacă ajungi sus. Şi dacă ajungi, ce primeşti. Ai fi trecut peste anii de pe Pământ şi ai fi nimerit în rai, lângă el, peste timp. Dar tu, ca vita, ai stat să te caci pe tine, că ce-o fi. Respins.
C: Ce respins?
P: Ăsta a fost un test. Voiam să văd dacă te-ai învăţat minte. Văd că nu, pentru tine clipa durează prea mult. Şi de riscat, nu rişti nici de-a dracului. Metaforic vorbind. Pa pa.
C: Petre, vino înapoi! Eşti bulangiu?
P: Nu. Tu îţi faci singură pedeapsa. Te transfer la Cazanul 18. Acolo e de tine. Ne vedem peste un an.
C: Asshole!
Şi Petru, pe lumina pe care coborâse, plecă bombănind ceva în barbă. Şi porţile Întunericului se ferecară în urma sa, iar Infernul se reumplu de gemete şi urlete. Mirosul fetid reveni, iar moartea îşi arăta faţa întunecată din nou.

......................................................................................................

Chiar şi când moartea îţi este pedeapsă, mai poţi scăpa din ghearele propriei tale sinucideri interioare. Orice îţi apare în cale este doar un test. În orice alegere pe care o faci, se ascunde o lume întreagă. Lumea ta pe care tu singur ţi-o construieşti aşa cum vrei. Dacă nu vezi asta, rămâi condamnat sau, mai rău, ajungi să confirmi ceea ce eşti şi să-ţi primeşti o sentinţă mai groaznică decât cea de care voiai să scapi. Tot ce dedicaseşi propriei tale eliberări se pierde, odată cu tine. Şi te pierzi...

Nightwish - Fantasmic

luni, 20 aprilie 2009

O moartă care nu bea, nu fumează, nu se f**e, la poarta raiului

Da, este vorba despre o moartă. Moare o fată, ca orice altă fată. Are 18 ani. O cheamă Carina. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta şi îmi place, aşa că am ales să-mi botez aşa moarta, pentru că nu e o moartă cunoscută de mine. Ajunge la Sfântul Petru, echivalentul creştinesc al Cerberului, dar multispecializat, pentru că joacă şi rol de dispecer şi secretar. E un fel de manager de resurse umane. Are şi nume de manager, aşa că nu îl botez altfel.
Carina: Unde dracu' am ajuns?
Petru: Sus. Ai murit, nu îţi aduci aminte?
C: Îmi aduc aminte că era furtună şi m-a lovit fulgerul.
P: Vezi că ştii? Hai, bagă raport, că nu am timp. Vine un camion plin din Afghanistan.
C: Apăi, ce oi vrea să-ţi raportez?
P: Of, oamenii ăştia, nu aveţi pic de imaginaţie. Când te-ai născut?
C: Păi, pe 23 septembrie 1990.
P: Unde?
C: Contează? În Brăila. Asta e în România.
P: Ştiu geografie, nu mă lua de fraier. Mai departe. Ai crezut în Dumnezeu?
C: Păi cred că da. Greu de zis. La biserică nu prea mergeam, dar am fost de părere că cineva există acolo... adică aici, sus.
P: Şi te rugai regulat?
C: Nu mă rugam. Dumnezeu le ştie pe toate, aşa că ştie bine şi ce voiam eu sau ce nu voiam.
P: Smart ass! Bine, bine, hai că te trec OK la capitolul ăsta, că măcar aveai încredere în şefu'.
C: Vai, eşti un dulce.
P: Gura! Ia mai spune-mi tu mie, ce muzică ascultai?
C: De la death la Beethoven.
P: DEATH??? Taci din gură că dacă te aude cineva ajungi la ceaun! Ăştia îs cam închişi la minte pe aici, dacă aud nişte tobe şi o chitară cică e muzică satanică. Eu zic că n-are treabă. Dar, în fine... O să trebuiască să-ţi dau un minus aici. Deci, eşti pe zero momentan.
C: Parcă eşti prof, frate!
P: Evaluez. Asta fac eu. Menigiment... Spune-mi dacă înjurai.
C: Pula mea...
P: Deci nu.
C: Păi doar ce am înjurat...
P: Ba nu, că nu ai jignit sau blestemat pe nimeni. Nici măcar n-ai. Un plus mic.
C: Sunt şi plusuri mari? Sper că nu e şi aici ca la mine în oraş, să dai oleacă de şpagă şi să treci de orice poartă!
P: Nu e pe şpagă, e pe bază de viaţa ta. Prieten ai avut?
C: Da. De un an, aproape. Oare ce face acum? La el mă duceam când...
P: Mi se rupe mie. Tu zi-mi dacă...
C: Dacă ce?
P: Ştii tu... chestia aia... voi doi...
C: Adică dacă am făcut dragoste?
P: Da, aia, aşa. Nu se obişnuieşte pe la noi, dar văd că pe Pământ toată lumea e pusă pe treabă.
C: Nu. Dacă m-ar fi părăsit după aia?
P: Las-o dracului de treabă, că mai mint şi eu, dar nici chiar aşa. Vrei o ţigară?
C: Nu fumez.
P: Sper că nu te superi dacă îmi aprind eu una. Aşa. Să ne întoarcem. Observ că nu te pricepi la firea masculină. Dar nu e frumos să minţi aici.
C: Bă, Petre, ţi-am zis că nu.
P: Bine, bine. O să aflu eu. Nu trec nimic aici, pentru că e ciudat. Cum îl cheamă pe băiatul ăsta?
C: Iulian
P: Hai că are un plus pentru când o veni. Maratonist băiatu', rezistă bine. Mai departe. De fumat, văd că nu fumezi. De băut bei?
C: Vin şi atât. Rar.
P: Slăbuţ. Dar e bun, pentru că este sănătos. Plus. Droguri nu, că nu intri la tipar... Hmm... Mâncai bine?
C: Tu faci mişto de mine? Ce-are sula cu prefectura? Da, mâncam... ca tot omu', nu prea mult, dar nici puţin.
P: Lasă că vezi tu de ce are. Plus. Ultima întrebare: ţi-au plăcut banii?
C: Nu. Pe bune, numai fiţele se leagă de bani. E mişto şi fără.
P: Carina, Carina... Ce mă fac eu cu tine? Numai plusuri, aparent. Dar e naşpa rău.
C: De ce? Ce mai vrei de la viaţa mea?
P: Care viaţă?
C: Căcat...
P: Exact. Mult căcat. Te repartizez la cazanul 3. Nu eşti de rai.
C: Frate, tu eşti rumân? Ce nu-ţi convine? De ce mă trimiţi la dracu'?
P: Provizoriu. Nu ţi-a plăcut viaţa. Ai judecat prea mult înainte de a-ţi urma instinctul. Viaţa e un cadou de ziua ta. Prima zi. Aia pentru care meriţi cel mai frumos cadou. Tu nu ai trăit, ţi-ai pus întrebări fără răspuns. De ce să fumezi? Pentru că poţi. De ce să îţi placă banii? Pentru că ai nevoie de ei şi pentru că te poţi distra copios. De ce să bei? Pentru că este şi asta o plăcere, până la un punct. De ce să faci dragoste cu Iulian? Pentru că-l iubeşti şi pentru că ţi-a demonstrat că merită. Şi pentru că e al dracului (metaforic vorbind) de plăcut. În schimb, tu ţi-ai tot făcut griji şi, în 18 ani în care ţi s-au dat atâtea şanse, le-ai ratat pe toate. Şi asta e cea mai nasoală parte. Nu ai meritat viaţa pentru că nu ai ştiut să profiţi de ea. De-asta ţi s-a luat. De-asta te trimit la cazan. Nu ţi-ai dat voie să greşeşti când ai avut ocazia şi, acum, ţi-a trecut vremea. Dacă ai fi început să greşeşti, ar fi fost prea târziu. Eşti în urmă, Carina... Ţi-a trecut timpul. Îmi pare rău. Pe bune.
C: Bag cracii...
P: Nu am ce să-ţi fac. Ne vedem după sfârşitul lumii, poate te califici. Sper ca, în iad, să înveţi să trăieşti. Altfel, acolo înţepeneşti.
C: Moş nebun... Bine, cum spui tu... Nu am ce să-ţi mai spun. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Eu am avut grijă de mine.
P: Ba nu, nu ai avut. Te-ai ţinut singură într-un borcan, nu ai simţit răul şi binele pentru că ţi-a fost frică. Hai, valea că vine camionul din Afghanistan şi ăştia sunt vorbăreţi rău de tot de obicei. Pa pa. Şi nu te duce la departamentul de reîncarnări, că Buddha e în Ibiza şi nu te poate ajuta. Ghinionul tău... Nu am ce evalua, pentru că nu ai avut din ce să înveţi sau nu. Eşti tabula rasa! Tufă de Veneţia! Nu ai experienţă, deşi, în 18 ani, ar fi trebuit să aduni căcălău. Legile sunt de sanchi, tu trebuie să le respecţi doar după ce-ţi dai seama singură că e mai bine dacă le respecţi. Dacă ajungi la concluzia că e bine dacă le încalci, şi mai bine. Înseamnă că ai un caracter puternic şi că ştii şi singură unde să te opreşti. Dar, ca să te opreşti, trebuie să porneşti. Tu nu ai făcut-o. Şedere plăcută. URMĂTORU'!

Cea mai bună metodă de a-ţi rata viaţa este să o iei prea în serios. De ce să nu rişti, când cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să suferi? Cazanul e mai rău. Iar, când ajungi să fii obligat să-ţi iei viaţa în serios, nu ştii ce să iei în serios pentru că nu ai trăit când ai avut ocazia. Ca să nu mai vorbim că se poate să nu ai şansa asta vreodată... Ce se va întâmpla peste zece minute? Acelaşi lucru, indiferent dacă dai pe alături sau dacă pierzi timpul întrebându-te dacă e bine. Afli încercând.

Evanescence - My immortal

duminică, 19 aprilie 2009

Revoluţie, şi nu e vorba de moldoveni

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am săturat de porcăriile astea. Nu am mai debitat de foarte multă vreme. Nu că n-aş fi, în continuare, adormit. Nu că n-aş avea timp, căci mare este împărăţia frecmentaţiei. Dar mi-a ajuns cu scrisul impersonal despre lucruri pe care nu le vede nici dracul. Şi nu mă refer la mine. Citeam, de curând, prostiile pe care le-am tot scris aici, pe blog sau, cum ar spune antibloggerul Badea, "pe net", de parcă un jurnal pe net poate să nu fie blog. Da, poate să fie şi altceva, gen un profil personal sau Twitter, dar asta este o altă dezbatere de care, pe româneşte, mă doare în cur. Şi să aud aplauze, vă rog, pentru că este prima oară când folosesc un cuvânt considerat obscen pe blog. Cred că asta este ultima mea elucubraţie editorialistică referitoare la căcaturile din jurul meu. De ce este "cur" un cuvânt obscen? Pentru că şcoala îţi strică mintea, pentru că eşti obişnuit cu termeni ştiinţifici la care te uiţi ca Băse la flotă şi pentru că oamenii neşcoliţi ţi se par proşti şi inferiori. Şi pentru că ei folosesc cuvântul "cur" în loc de "anus" sau "capătul opus al tractului digestiv" ajunge şi asta o obscenitate folosită numai de idioţii care nu au auzit de anus. Gata, destul despre teoria curului, pentru că nu asta contează. Anunţ că, începând cu următorul post care va apărea, cel mai probabil, în orele următoare, îmi dau drumul la gură. Nu mai filozofez decât dacă am chef. Voi avea "opere literare", voi înjura sau voi scrie mesaje pentru naiba ştie cine m-o citi. Dacă nu mă citeşte nimeni, mi se rupe, pentru că eu scriu că asta-mi place mie să fac. Nu mă dau mare intelectual sau artist pentru că nici măcar marii intelectuali sau artişti nu sunt recunoscuţi în timpul vieţii. Sincer, mi se rupe de criticile aduse persoanei, gen "ete, bă, se dă mare cult". Sunt mai cult decât mulţi şi mai incult decât la fel de mulţi. A se înlocui "cult-incult" cu "artist-neartist", "deştept-prost", "profund-superficial"sau orice altceva vi se pare vouă că ar fi o valoare pe care o am sau nu şi fără de care secolul 21 nu poate să existe în context cultural, artistic, jurnalistic, "blogăristic" sau darwinist.
A, şi piatra aia cubică a reînviat. Vizitaţi Brăila! Strada Mihai Eminescu, sau, după cum se numeşte în mintea noastră, Republicii sau, pentru cei mai în vârstă, Regală, are o faţă nouă şi băncuţe aşezate de-a curmezişul, iar pavajul este făcut din piatră cubică. Arată bine, dar am un sfat: nu ridicaţi privirea din pământ. Casele sunt futute rău de tot. Aşa de futute, că zici că au cel puţin 1200 de ani. De fapt, nici 200 nu au, dar am avut primari proşti până acum. Sper că ăsta e mai răsărit. Hai, gata, că m-am sictirit.

Nightwish - Ever Dream

miercuri, 12 noiembrie 2008

Scrierea este nebunia criminalului.

Am vrut să scriu mai des... Toţi spunem asta. Cred că şi marii scriitori ai lumii au avut perioade în care nu se lipea plaivazul de mâna lor nici să-i baţi. Ce pretenţii să ai de la un adormit? Eu am dormit. Acum, ca de obicei când mă trezesc pentru câteva clipe, scriu. După mult timp. Nu ştiu ce îmi lipseşte atunci când toate cuvintele care îmi trec prin minte mă calcă pe nervi. Poate inspiraţia. Problema este că nu ştiu ce este acel "ceva", Sfântul Graal de care am nevoie ca să pot spune că sunt inspirat şi să încep să scriu ceva acceptabil. De vreun an de zile mă tot gândesc să scriu un roman. Am început unul şi început a rămas. Când l-am recitit, am descoperit că se bate singur cap în cap. De câte ori am lucrat la el, am crezut că am inspiraţie. Ce s-a întâmplat de a ieşit un spanac? Oare sunt făcut doar pentru a scrie lucruri mărunte, de genul poeziilor nu mai lungi de douăzeci de versuri sau micilor mele povestiri de cel mult două sau trei pagini? Cine mi-a citit lucrările a spus că sunt bune, că mă pricep la scris. Bineînţeles, nu sunt de acord. Cum să fiu bun de ceva, dacă nu sunt în stare să las în urma mea cincisprezece pagini în care să nu mă contrazic singur? Poate muzica e de vină. Eu nu pot să scriu dacă nu ascult muzică. Şi cu cât melodia este mai dură, cu atât scriu mai bine. Ultima mea poezie e scrisă în ritm de death metal şi mi se pare cea mai bună de până acum. Poate dacă mi-ar rezista creierul la câteva luni de metale grele aş reuşi să îmi scriu şi romanul. Poate ar ieşi ceva acceptabil.
Scrisul, după cum se vede, este o chestie foarte complicată. Orice scriitor, cât de amărât, are un set de tabieturi pe care trebuie să le treacă în revistă pentru a-şi putea face treaba. În cazul meu, e muzica. Alţii trebuiau să se pilească bine de tot înainte de a le veni inspiraţia sau de a li se despărţi mintea de creier. Da, nu râdeţi, mintea se poate despărţi de creier în ceea ce eu numesc somn al raţiunii. Credea cineva că artiştii sunt întregi la minte? Ei poate sunt, dar nimeni nu îi vede aşa. Doar pentru că gândesc altfel, artiştii sunt consideraţi nebuni. Propun fiecăruia să facă o paralelă între Bacovia şi Hannibal Lecter. Ambii sunt artişti ai morţii. Unul a scris despre ea, celălalt a provocat-o. Întrebarea nu este care a fost un artist mai mare. Un om cu gândirea unui psihopat ar spune că Hannibal. Ceea ce mă interesează este care dintre ei a fost mai nebun. Cine a reuşit să dea morţii un sens mai ciudat? Părerea mea? Clar, Bacovia. Doctorul Lecter a accentuat ceea ce deja se ştia despre moarte: faptul că e groaznică. El doar a făcut-o mai terifiantă şi mai chinuitoare. Bacovia, scriind despre ea în maniera sa caracteristică, a îmbrăcat-o într-o rochie de bal şi a făcut-o frumoasă. De ce am ajuns aici? Pentru că cel mai pervers instrument este scrisul. Intenţionat nu am spus ce fel de instrument. Scriind, poţi face iubirea oribilă şi moartea atrăgătoare. De aceea scriitorii sunt nişte oameni, dacă nu nebuni, diferiţi până în trăsăturile lor fundamentale de ceilalţi oameni. Raţiunea lor... a noastră... doarme cel mai adânc şi naşte cei mai înfricoşători monştri, poate la fel de oribili ca cei care credeam că ne pândesc noaptea de sub pat atunci când eram copii. Mă consider mai nebun decât Lecter, aşa că nu mai pot continua.
Dethklok - Murmaider.