Muzică

Eu vara nu scriu. Drept pentru care, îngheţ în holodilnicul meu defect şi invertit, cu freon de antimaterie probabil,care cheamă de-afară toate cele 45 de grade şi fac rabat de la postulatul cu nescrisul. Cu mult succes, îmi provoc transpiraţie dubioasă prin urechi ascultând muzică. De-aia am şi început prin a parafraza un trubadur de mari succesuri. Mă simt dator să scriu despre muzică, dat fiind faptul că nu pot să scriu fără ea, dar n-am scris niciodată despre ea. Mi-ar plăcea să mă pot detaşa de polemicile dintre metale şi manele, dintre house şi dubstep, dintre căcat şi pişat, dar n-am cum. Eu şi bunul meu prieten, portofelul mai plin cu bonuri fiscale de pe la prezervative decât cu caşcaval, n-am găsit vlagă de mers decât la un singur concert anul ăsta, anume la Bucovina. Ăştia sunt nişte oameni care cântă. Solistul cântăreşte tacticos şi nu foarte ostentativ o pipă şi-o bere înainte, aşa, de încălzeală. 

Asta nu este o dezbatere pe tema contrastului dintre grobianismul berii şi rafinamentul pipei. Dar metalistul bea bere. Consumatorul de şaormă dubioasă de pui stresat, gel de păr şi house ingurgitează energizant. Nu cafea. Nu pufoaică de la rusnaci. Spermol de taur, ca să-i preia puterea. Primitiv, la fel cum ţarul Krum bea chestii din craniul împăratului bizantin ca să-i crească pula acum vreo mie şi ceva de ani. De ce are nevoie de spermol de taur ca să asculte digei? Pentru că microfonul e ca un fel de pulă. Dacă eşti un cântăreţ care suge pula şi la concertele căruia se face nani, ţii microfonul în gât. Asta pentru că habar n-ai să cânţi. Dacă eşti rapsod pe bune, nu te mai formalizezi. Ai plămâni, ai tehnică, ai muzică, deci cânţi. Şi îţi vine omul mai beat ca hoţul de salvări de la Vaslui şi se trezeşte pe muzica ta. Nu are nevoie de muie la mâna a doua de la taurul comunal ca să îşi menţină genunchii erecţi. Ăla care munceşte pe scenă are nume precum Pavarotti, Crivăţ, Tarja Turunen, Rammstein, Haggard, vioară, Vivaldi, Bach, chitară. Epiderma penisului care fără leptopiseţ poate fi suspectată de a fi vie se cheamă Zboară Proiectu', Călăreţ de Disc, Stăpânul Ceremoniei (funerare a babei safta, căzută eroic la jumătatea poştei efectuate fără cusur de o hoardă de orci semituciurii), Conectează Rî, Zâmbilici, Creieru' Mic, Doamna Nebunica şi alte de-astea. Cântă la rotopercutor versuri plagiate de pe reclamele la Dedeman cu "eşti frumoasă ca penicilina, am venit să-ţi tencuiesc piscina" sau "stai ca gletul pe perete, io mi-s jet, tu eşti burete". Asta, în cazul fericit în care există versuri. Să ne înţelegem, ascult muzică instrumentală, dar aia are expresivitate prin ea însăşi. Dacă n-are, o subliniază pe cea a unor versuri cu sens, dar nu îmi ciocăneşte mie scăriţa de-i sare nicovala pe doate drumurile patriei, pe la marginea cărora se tânguie un ţigan că i s-a terminat diazepamul şi nu doarme vara. Nici eu nu dorm vara, că mi-e cald, îmi folosesc penisul şi am o carte de scris. Nici tu nu dormi vara. În sesiune, nu mai zic. Dar nu încalec pe toate boxele să ştie neamul că m-a greşit pe mine mama cu o bufniţă. Asta nu se face, e pornache de trei lei şi degrabă vărsătoriu de sânge menstrual de pe la păpuşile Barbie aduse de Frankenstein la viaţă şi care aşa de rău se udă, că nu mai ţine Fifi cont că-i zeamă, că-i sânge, că avortează, că vomită. 

Deci, să recapitulăm: Muzica se face greu, se cântă greu, cere sacrificii, e artă. Reclamele de la Dedeman sunt pentru Dorel şi n-au nevoie de coloană sonoră ca să transpire geniu prin fiecare por al acoperişului Baudeman. Dorel are nevoie de proletcultism. Eu n-am nevoie de aşa ceva, deci ce-ar fi, dom' primar, să muţi mătăluţă toate cluburile proletcultiste pe marginea căii ferate, poate-poate... şi să laşi în civilizaţie arta civilizată? Că dacă-l mai aud pe ăla că nu doarme, îl ajut cu un capac de canalizare până cântă că vara nu iese din spital.

Enisferum - Token of time