O partidă de futai sălbatic cu planeta Pământ

Când îmi scot capul din cur şi mă uit la căcatul de specie din care nu ştiu cine m-a pus să fac parte, mă apuc de pulă şi aştept să iasă ceva din ea. Ceva scârbos şi verzui, bun de stropit populaţia. Cum să mergi pe stradă şi să vorbeşti singur? Cum să stai în tren şi să citeşti, timp de patru ore, aceeaşi carte de rugăciuni cam cât un ştremeleag de chinez de mică? Cum să ieşi din garsonieră ca să vorbeşti la telefon, dar să urli suficient de tare încât să se audă până la Sankt Petersburg? Cum să te cheme Crăete? Cum să te intereseze dacă şi-a scos Monica Gabor silicoanele sau nu pentru chinez? Cum să şi le scoată pentru chinez? Doar nu e negru să nu-i încapă mădularul între ele! Cum să te intereseze divorţul dintre Oana şi Pepe? Cine pula mea e Oana şi cine pula mea e Pepe? Adică ştiu cine sunt ei, dar de ce trebuie să ştiu cât timp pierd ei zilnic la toaletă? De ce trebuie să ştiu cât timp pierde oricine la toaletă? Parcă ăla era locul în care până şi regele se duce singur, pe jos. Genul ăsta de confesiuni mă interesează la fel de mult cum mă interesează dacă vine sau nu apocalipsa peste mai puţin de un an. Şi, apropo de asta, punem pariu că americanii deja au început să cotizeze la pastori pentru mântuirea postapocaliptică, sperând că acolo, sus, există câte un Dumnezeu şpăgar pentru fiecare în parte? Da, personalizează-ţi dumnezeul, fă-l unic, dar foloseşte aceeaşi casierie cu toţi ceilalţi cretini despre ale căror căcări eroice te zbaţi să auzi! Fii cu cinci puncte de IQ mai inteligent decât pescarul chinez din vitrina ta, căreia cu atâta mândrie îi spui bibliotecă, deşi ultima carte care a trecut prin ea a fost un nouă de pică, aruncat de draci că nu ţi-a ieşit chinta! Încep să definesc mutantismul ca apartenenţă a din ce în ce mai restrânsului grup de oameni care sunt în stare să jongleze cu două idei simple şi să construiască argumentaţii de tipul „că aşa spun eu”, în locul clasicului „că aşa a dat Dumnezeu”. Păcat că Dumnezeu nu ţi-a dat şi ţie un vagon de sulf încins, cum a împărţit cu atâta dărnicie pe la versetul cu fututul în cur, ăla pe care l-ai rupt din Biblie copila ta de treisprezece ani, despre care cu atâta naivitate crezi că mai este fecioară între sfinţi şi între dinţi. În timp ce tu îngenunchezi pe un covor plin de noroi, cu nasul adânc împlântat între bucile babei de serviciu de pe la televiziunile locale, fiica ta suge penisuri proaspete prin vecini, iar peste toate acţiunile astea, de altfel pline de sens pentru cine are fetişuri copro sau adoră mătărângi paleolitice, după caz şi după gaura din buget, se suprapune sictirul meu care într-o diaree verbală de maximum trei milisecunde îţi rezolvă ţie toate problemele, printr-o apăsare de trăgagi. Ghinionul tău este că suferinţa ta mă excită atât de mult în străfundurile fiinţei mele, încât n-am să apăs şi nici nu am să-ţi spun care trăgaci îţi redecorează casa cu creieri bine spălaţi şi neteziţi de autoritate, stat, Biserică, Sandra Brown, Coelho, nunta lui Aleodor, fiul lui Cosmos, cu Simeria, Diaconescu, Băsescu, Daniel sau Cleopa. La fel de mult mă excită zgomotul craniului tău strivit de talpa mea, atunci când sunt mai coerent în somn decât eşti tu treaz, iar lucrul ăsta mă face să mă simt atât de diferit de tine, încât nu pot să nu te situez mult sub mine în lanţul trofic. Într-o lume anarhică, tu nu ai avea de ce trăi, pentru că nu ai putea să te adaptezi ideii de libertate şi pentru că eşti mult prea slab ca să-ţi fii propria autoritate, în materie de separare a binelui de rău. În lista mea de oameni care trebuie exterminaţi, tu eşti primul, fie şi numai pentru că fuţi algoritmii Google căutând pizde de futut, locuri de dat muie, poziţii de căcat în ploaie cu chiloţii de tablă strânşi în jurul cefei sau alte minuni care te trimit să mă citeşti pe mine. Moarte plăcută!