sâmbătă, 26 martie 2016

Ființa aia ciudată de pe umărul meu stâng

Infernul mă prinsese în compania unei Alice. Alice, aveam să aflu mai târziu, e doar un demon. Infernul are proprietatea stranie de a fi infinit și neîncăpător în același timp. E ca o matriță în care ai fost turnat și în care trebuie să te întorci, doar că nu este fix pe dimensiunea ta, ci cu 1 cm mai strâmtă. Infernul este senzația aia pe care o ai când cineva se apropie de tine ca sa-ti vorbească, până îi simți respirația. Totuși, Alice era cu mine acolo, aparent îmi era mai aproape chiar și decât strâmtoarea Infernului.

Acum trebuie să îmi dau seama de unde a apărut Infernul și de ce a ales să se ia la trântă tocmai cu noi. Sau cu mine... Unde e Alice? Parca s-ar fi stins. Parca aș fi stins-o eu. Alice! Se întoarce ea. Mereu se întoarce. Am să profit de momentul de singurătate ca să povestesc ceva despre Infern. Cândva, el nu exista. Cel puțin nu în forma asta. Nu exista nimic e tipul raiului, iadului, îngerilor, zeilor... Doar șamani închipuiți. Pana când cineva și-a dat seama că de fapt fiecare înger este o stare si, ca orice corp polarizat, starea asta are și un opus: demonul. Pe Alice. Dar înainte de Alice și de Infern, oamenii și lumea erau corpuri pur fizice, care interacționau doar cu obiecte fizice. Apariția emoției este mama lui Alice. Apariția emoției a însemnat castrarea speciei omenești. Înainte de emoție, aperitiv se chema câștigarea dreptului la un loc în vârful lanțului trofic. Astăzi, aperitivul e o băuturică fină servită din pahar de cristal, iar locul în vârful lanțului trofic este doar simbolic, pentru că de fapt nici măcar nu mai facem parte din lanțul trofic. Îl construim noi după propria noastră conveniență. Probabil că dacă amibele ar deveni inamicii noștri naturali și ne-ar mânca pe capete, tot am găsi o metodă de a ne plasa, științific vorbind, peste superiorii noștri! Ei bine, aici a început să apară Infernul. Pentru că dacă am început a simți, am început a ne transporta în stări comparabile cu cele personificate în marile lucrări religioase. Ne-am întrebat daca nu cumva mamutul lânos pe care-l aruncăm în prăpastie simte și el ceva. Poate plânge cineva după el. La fel și după tigrul cu dinți de sabie, daca îl tragem în țeapă când vrea să ne mănânce. Și de-aici dilema asta: ce facem? Ne lăsăm mâncați sau ucidem un spirit egal în drepturi cu noi? Așa că oamenii paleolitici au devenit oameni neolitici, iar oamenii neolitici au devenit oameni ai Epocii Bronzului. Tranziția spre Fruhbronzezeit a fost, de fapt, o tendință de autoizolare a grupurilor umane, de căutare a unui spațiu sigur în care să dezlege dileme aruncate pe masă de iscusiții șamani. Da, ei sunt de vină că oamenii simt lucruri atât de complicate. În natură, e simplu. Există frică, necesitate, sațietate și instinct sexual. Mila nu are ce căuta acolo, de exemplu. Este strict creația noastră și este ceea ce desparte, practic, tot: viul de mort, dreapta de stânga, păcatul de virtute. Mila ajunge să fie pământul fertil din care Marx își trage cu atâta nesaț seva. Oprimaților trebuie să le dam o mână de ajutor! Să-i obligăm să ne fie egali. Eventual, să ne provocăm nouă înșine un handicap. Ah, 2048... Câtă dreptate ai avut!

Bine ai revenit, Alice. Începusem să iți simt dorul. Știi că te urăsc când îmi e dor de tine. Știi că spun lucruri oribile despre tine. Și mai știi și că de fiecare dată când mi-e dor, mă întorc spășit la tine, iar daca mă căiesc suficient de mult pot spera la binecuvântarea unei îmbrățișări din partea ta. Alice cea fără trup, îți mulțumesc că mai și pleci din când în când. Altfel când aș mai ști că tu exiști oarecum? Alice nu vrea să mai vorbească... Deci e demon, până la urmă. M-a purtat prin partea întunecată a Evoluției. Alice e un Virgiliu, nu o Beatrice. Alice s-a întors la hibernare, învelită în șuieratul vântului...

Infernul, deci, era doar o colecție de stări negative. Astăzi e la fel, doar că e populat cu oameni reali sau imaginari, cu demoni interiori și exteriori, cu stări dintre cele mai ciudate, cu amintiri și cu plăsmuiri ale propriei imaginații. După niște ani în locul ăla începi să te întrebi daca nu cumva și tu ești imaginat de cineva și aruncat în culisele reprezentației de pe neuronul lui. Unde e Alice? Uite-o, știam că o să își aducă hoitul superb înapoi. Hoit... Asta înseamnă că mă poate atinge? Nu vreau să fiu atins, simt toate respirațiile alea calde care deși n-aveau ce căuta pe fața mea, se insinuau arogant în fiecare por al meu. Nu mai am nevoie de Alice. E ultima stare pe care vreau să o mai am.

Phoenix - Nunta

miercuri, 13 ianuarie 2016

Arta zâzaniei: haznaua dintre generaţii


Aşa-mi place câteodată să dispar în destinaţia mea de vacanţă preferată, Tărâmul Durerii în Cur de Toate! Şi când mă întorc, să bag o şopârlă de-aia care să călărească valuri şi mode. Scrisorile deschise de aruncat cu căcat în alţii, de exemplu, nu dispar niciodată. Şi nici cearta dintre moşi şi strămoşi, prunci şi părinţi etc. Aşa că luaţi de-aici:


Scrisoare deschisă către ai mei înaintaşi

Domnii mei dragi, a venit vremea (sună motivaţional, mă simt ca William Wallace) să vă scoateţi capetele din cur şi să daţi cu ele de cimentul dur şi de proastă calitate al realităţii. A, da, sunt un copchil nerecunoscător, că viaţă, că democraţie, căcat în ploaie. Da, mersi că ne tot criticaţi, că suntem nefolositori şi că nu suntem stabili, facem câte puţin din toate, ştim nimic despre totul, discursuri vechi.

Da, eu unul vă sunt recunoscător că v-aţi aruncat vieţile pe geam ca să staţi zeci de ani în aceleaşi bude gri pe care le numiţi oraşe şi că aţi fost prelucrători prin aşchiere la aceeaşi uzină vreme de 40 de ani. Deschiderea şi cultura pe care le-aţi adunat pe calea asta sunt de netăgăduit. Nah, nici Kant n-a pus piciorul în afara oraşului natal. 

Vă sunt recunoscător că v-aţi ridicat în '89 să-l daţi jos pe Ceauşescu, după care v-aţi înghesuit ca oile să-l puneţi moţ la căcat pe Iliescu. Ăsta este un exemplu extraordinar de treabă începută şi dusă la bun sfârşit. Avem ce învăţa, că tot ne criticaţi că nu terminăm nimic din ce începem şi suntem nişte leneşi.

Din adâncul inimii vă mulţumesc că v-aţi amanetat vieţile ca să cumpăraţi nişte cocioabe la care plătiţi până daţi colţul. Aţi blocat, în total, miliarde de lei în proprietăţi şi credite. A subminat Ceauşescu economia de stat? Voi aţi subminat-o pe aia de piaţă. Banii trebuie să circule. Peste nişte zeci de ani, decesul vostru colectiv o să cauzeze o criză economică oribilă, pentru că noi, mobili de felul nostru, ne vom trezi cu proprietăţi de vânzare pe care nu va vrea nimeni să le cumpere. A, da, le scoatem la închiriat dacă avem norocul ca voi, actualii proprietari, să nu fi fost repartizaţi de Guvernul comunist prin Zlatna sau prin Huşi, de unde nu v-a dus capul să vă căraţi dracului în civilizaţie. 

Vă mai mulţumesc şi pentru că aţi inventat, practic, "bunul simţ", pentru că ce înţelegeţi voi prin el n-are nicio treabă cu ce se înţelege la ţară, în mod tradiţional, dar nici cu ideea de "gentleman". Pentru voi, "bun simţ" înseamnă obedienţă. Să îţi ştii locul şi să taci când borăşte unul cu rang înalt lături peste tine. Să trăieşti într-un ocean după regulile unui lighean, mai exact, şi să nu îndrăzneşti a-ţi depăşi condiţia. Pentru că dacă te ridici, "sigur ai făcut tu ceva, că nu se poate să ajungi sus fără să calci pe cadavre". Bă, da. Aici aveţi dreptate, dar ghici cine a construit sistemul ăsta de tovărăşie, pe care "Evreul cu gâsca" al lui Grigorescu încă-l mai reprezintă aşa de bine, că ăla ar trebui să fie stema ţării, nu vulturul unei libertăţi pe care aţi sabotat-o de la prima cărămidă!

Cam atât am să vă transmit. Normal că nu sunt fără păcat, nici eu nici cei de-un leat cu mine, dar uite că mie mi se rupe de vorba aia a voastră cu "cine e fără de păcat să arunce primul piatra". Adevărul e că sutem mai culţi ca voi, mai descurcăreţi, mai adaptabili. Da, urâţi oamenii adaptabili că trăiesc ceea ce voi nici n-aţi visat şi nu vă puteţi apăra decât desconsiderându-ne şi considerându-ne prea incompetenţi pentru job-urile voastre plictisitoare şi repetitive. Aveţi dreptate şi aici. Nu suntem făcuţi pentru aşa ceva şi bine că s-au inventat roboţi pentru mizeriile astea de munci, că altfel ajungeam slugi toţi pe plantaţiile voastre. 

Just. Aşa au făcut şi părinţii voştri. Ba au comis-o mai rău, dacă stai să te gândeşti că s-au dus la ditamai războiul doar ca să aducă nişte comunism. Au fost nişte trădători la fel de obedienţi şi pupincurişti ca voi, dacă nu cumva chiar şi mai şi. Asta nu înseamnă că trebuia să le urmaţi exemplul. Nu, trebuia să vă revoltaţi, cum fac eu acum, să vedeţi ce n-a mers, unde au dat cu ghioaga în heleşteu. A, stai. Asta ar fi fost lipsă de bun simţ, am uitat. Scuze, n-am făcut armata şi nu sunt "bărbat adevărat", adică de-ăla care tace şi înghite, se pune capră-n noroi când i se cere şi crede că nimic nu rezolvă un conflict domestic mai bine ca o palmă bine plasată. LOL, ce triste o să fie cimitirele voastre...

An Theos - Nedeea Lupilor

marți, 21 aprilie 2015

Opritoriu de seminţie "Ibovnicie adaos" - chip de întrebuinţare

1. Bagă de samă să nu-i fi fost venit sorocul sau să nu i se fi stricatu poleiala. Desveleşte cu grije poleiala, întrebuinţându-te numai de degete. Să nu te agiuţi de ace, dinţi sau custuri!

2. Sugrumă capătul cel supţire al opritoriului de seminţie spre a-l goli de văzduh. După ce ţi se va fi întărit şi va fi gata de întrebuinţat semeremteştul, desfăşoară opritoriul seminţiei până ţi se acoperă ruşinea pe de-a întregul. Fii cu băgare de seamă ca zgârciul să fie la marginea cea dinafară, ca să fie lesne a se desfăşura! Dacă ai îmbrăcat cu greşeală opritoriul, cată de întrebuinţează unul nou!

3. După ce-ţi vei fi golitu hodrobrenţile, scoate opritoriul cât încă e dănănaia tare. Fii cu băgare de semă să nu ţi se scurgă seminţia, căci e păcat de moarte s-o risipeşti pe pământ şi se primeşte canon ca pentru malahie!

4. Înoadă opritoriul cel de gumă la capătul cu zgârci şi sloboade-l cu gunoiul, dar grije mare să nu-l dibuie coconii!

Întrebuinţate des şi cuviincios, opritoarele de seminţie din gumă "Ibovnicie Adaos" agiută muierile să nu cadă grele şi ţin ciuma şi alte boale departe de trupul tău. Ţine inte, însă, că nimic nu e fără de cusur! Opritoarele de seminţie "Ibovnicie Adaos" sunt de trei ori cercate ca nu cumva să scape vre unul stricatu în negoţ. 

Trei Parale - Arză-l focul dascăl

luni, 12 ianuarie 2015

Despre oamenii care au murit pentru libertatea de exprimare

S-a trezit lumea occidentală! Vai! E nevoie ca oamenii să moară pentru libertatea lor de exprimare! Dacă aşa stau lucrurile, şi aşa stau, atunci în Vest nu există libertate de exprimare. Da, ai voie să faci mişto de islam, dar nu ai voie să faci mişto de arabi. Ai voie să fiu ateu, dar eşti privit ca extremist de dreapata dacă eşti creştin. Ai voie să înjuri, dar nu pe evrei, nu pe homosexuali, nu pe femei şi în principiu pe nimeni dintre cei care sunt băgaţi în faţa ta doar pentru că aparţin unei minorităţi. 

În schimb, în mediile fundamentaliste religioase, libertatea de exprimare este la ea acasă! Teroriştii islamişti o duc până la a-şi folosi pe post de limbi ascuţite armamentul sovietic din dotare. Creştinopaţii verzui latră de la adăpostul zidurilor mănăstirilor împotriva tuturor minorităţilor şi a tuturor celor care nu sunt ca ei! Vino tu, alb heterosexual, şi ia-te de un negru sau de un gheu în public şi vezi ce păţeşti. Nimeni nu acuză Biserica sau Moscheea de "hate speech". Pune-ţi o rochie şi-o barbă şi vei avea libertate de exprimare cum n-a visat Vestul. Astfel, cei 12 desenatori destul de slăbuţi, între noi fie vorba, care au murit împuşcaţi nu sunt martirii libertăţii. Ei nu au avut niciodată libertate. Când au încercat să şi-o ia singuri, au fost prompt puşi la punct de arabii furioşi că li s-a desenat Bărbosul Suprem. Ăia doi sunt martirii libertăţii de exprimare, că e prima oară când le-a fost răpit dreptul acesta! Până să intre în stupul de mironosiţe inocente ale europenilor, nu îi bătea nimeni la cap pentru ce spuneau. 

În spaţiul arab, singura erezie pedepsită este aia care isultă personaje inexistente. În Vest, dogma este atât de stufoasă, că nu prea ai voie să fii decât împotriva ta însuţi şi să te autoflagelezi  la nesfârşit pentru că ai privilegii imaginate de alţii şi pentru că bunicii tăi s-ar putea să fi ucis câţiva periferici acum 80 de ani. Şi ce dovedeşte cel mai bine faptul că societatea europeană este moartă, inertă, o meduză pe uscat? Reacţia, tată! Jurnalismul liber este simbolul societăţii occidentale. A fost profanat în ultimul stil de un invadator extern, căruia tot noi i-am lăsat poarta deschisă pentru a veni să ne sufoce cu Sharia, Shaorma şi alte căcaturi de-ale lui! Şi tot ce pot face moluştele de francezi e să iasă în stradă, să facă spiritism, susţinând nişte leşuri încă puţin călduţe! Nu tu răzbunare, nu tu dezinfectarea Europei de jegul oriental care o împute de atâta timp! Europa este o babă care aşa de aproape de ultima ei suflare se află, că nici măcar la cur nu e în stare să se mai şteargă. Je ne suis pas Charlie, je ne suis pas Achmed, ich bin kein Berliner. 

Epica - Originem

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Icoana făcătoare de felaţii de la Mănăstirea Sodomeni

În acea zi cu eclipsă şi cu ploaie de meteoriţi, direct de la Muntele Athos, bastionul bărbăţiei dumnezeieşti unde metrii de falus însumat al cuvioşilor părinţi se ridică doar în faţa Maicii Domnului, icoana cu buze veşnic calde pătrunse în Mănăstirea Sodomeni pentru a fi, la rându-i, pătrunsă de evlavioşii pelerini adunaţi într-o coadă mai lungă decât ar putea fi cuprinsă de o privire omenească sau de o gură dumnezeiască.

Se spune că îngerii înfierbântaţi ar fi posedat mâna stângă a celui care-a fost binecuvântat a o picta pe Aproape Fecioara. Conform înţelegerii dintre heruvimi şi duhurile rele, cele din urmă au posedat dreapta care manevra ghioaga erectă şi lubrifiată a iconarului Paisie. De cum s-au slobozit, icoana de sub pensulă şi sula de sub mână, cele două s-au unit în bipolarul priapism, deopotrivă blestem şi binecuvântare. Icoana, de atunci, se spune că ar fi făcătoare de felaţii şi dătătoare de lemn matinal veşnic, motiv pentru care a fost pusă la loc de cinste pe Muntele Sfânt, unde, de atunci şi până la eclipsă, a însufleţit sutanele cu forţa de a se înfofoli în jurul a ceea ce mai degrabă arată a catarge decât a trupuri închinate Domnului.

Mănăstirea Sodomeni era de maici. Ce-ar putea face, te întrebi, gingaşele călugăriţe înfofolite în suficiente straturi de veşmânt cât sa strunească umezeala vaginală, cu asemenea icoană? Patriarhul răspunde cu logica pe care numai un om al Domnului o poate avea: "Un singur leac are udeala diavolească a maicilor, boala care le îndepartează de Pletosul Pironit: pula. Dar maicile nu atrag decât pe autorul acestui text ciudat, iar măgarul ăla nu calcă-n biserică nici să-l biciuieşti, darămite-n mănăstire! Aşa că trebuie atrase cantităţi cât mai mari de mădulare vânjoase, pentru că, altfel, lăcaşul de la Sodomeni riscă sa intre în faliment".

Şi madularele s-au aliniat, flasce, la uşa mănăstirii pentru a ieşi de-acolo pe veci erecte. La intrare, bărbaţi cu penisuri. La ieşire, penisuri cu bărbaţi. În schimbul blestematei blagoslovenii, şi-au lăsat agoniseala în cutia de argint a milei şi ADN-ul pe buzele tot mai groase, dar tot mai nesătule ale Fecioarei. Unii dintre ei se arătau darnici şi cu măicuţele care nu fuseseră niciodată mai pline de duh şi de har. Ba, câteva dintre ele nici nu făcuseră vreodată cunoştinţă cu duhul sau cu harul. Poveştile despre icoană deja circulau din gură-n gură, la fel cum aveau să circule mătărângile credincioşilor. Seminţia celor ce trec pe la ea acţionează ca un fel de botox şi umflă tot mai mult gingaşele porţi ale Sfintei Guri. "De-ar fi fost mai larg cadrul, să cuprindă şi celelalte două seturi de buze, întrepătrunse, umede şi primitoare cu ce-i lumesc precum au fost şi cu Duhul Sfânt la Buna Vestire!", suspinau părinţii athoniti pe vremea când Fecioara se afla pe Muntele Sfânt.

Mirenii, în schimb... Păcătoşii! Numai la pizda cea nici de prunc despicată nu le era gândul! De îndata ce-şi târau priapismele dureroase prin poarta de lemn a mănăstirii, numai la găuri hâde trăgeau, ceea ce mult a mâniat pe Domnul. După ceva timp, Creatorul a pus zăgaz minunilor icoanei, nu înainte de a trece şi El pe-acolo, deghizat într-un batrânel gârbovit, şi a poruncit ca opera îngerilor şi-a diavolilor să nu mai dea priapism, ci să vindece cancerul. Si la ce căcat ai vrea să scapi de cancer, dacă tot nu ţi se scoală pula? Şi uite de-aia a dat faliment Mănăstirea Sodomeni, iar icoana Maicii Domnului, acum doar făcătoare de minuni, zace, însetată, prin podul nu ştiu cărei Mitropolii şi plânge, dar nu că nu mai poate aduce fericire, ci pentru că ei nu i se mai aduce fericirea sub nas. Plânge mir, ce-i drept, în ceaunul unui biet clopotar care-şi prăjeşte zi de zi cartofii în el. Şi de cum mirul sfânt atinge limba clopotarului, cel mai puternic muşchi al trupului său se oţeleşte atât de tare, că, dacă loveşte clopotele de bronz ale catedralei, le face să sloboade un sunet atât de plăcut urechii, că ortodocşi din toată lumea vin să asculte liturghia şi să pupe ceva cadavru uitat prin preajma altarului! Şi de-aia chestia care atinge clopotele şi le face să bată se numeşte "limbă".

Turisas - One more

vineri, 22 august 2014

Limba şi literatura română. Manual de poştit în bodegă.

Limba română este atât de inexactă semantic, încât se poate folosi cu succes în zămislirea celei mai de soi literaturi, cu reale şanse de a bate la cur tot Califatul Francez, toată Monastirea Ortodoxă Rusească şi cam tot ce s-a scris prin lumea asta mare şi plină de căcat. Evident, literatura română nu se ridică la nivelul la care ar putea s-o facă, asemeni unui falus sculat mecanic de buzele unei nasoale. Se scoală, dar parcă fără chef şi fără să atincă înălţimi prea semeţe. Se scoală doar de complezenţă, ca să bifeze un punct pe o listă. Hai să vedem de ce.

Nu trebuie să apar eu ca să vă spun că ştirile de la ora 5 în variantă literară constituie singurele atentate scriitoriceşti ale culturii române. Nu, există poezie acceptabilă, proză acceptabilă, chiar ieşită de sub peniţa autorilor de dejecţii pseudointelectuale gen "Ion". Şi nu am nimic cu autorii acestor dejecţii, oricine scrie şi prost, oricât de bine ar putea să scrie. Nu poţi să ai numai opere de Nobel. Dar scriitorii ăştia sunt morţi de mult. Ar trebui să apară unii noi, care, dacă nu să inventeze genuri literare noi, măcar să se încadreze în unele vechi, dar care n-au fost sondate de români. Literatura distopică, de exemplu, lipseşte cu desăvârşire din peisajul românesc. 

Cultura viitorului creator de literatură este pocnită din faşă cu ciocanul uniformizării, ciocan care vine din toate direcţiile sub forma ideologiei din spatele educaţiei. La sfârşitul şcolii, omul român crede că face parte dintr-un popor eroic căruia, de eroic ce este, i s-a pus din toate direcţiile capac. Şi Napoleon a fost căpăcit de o alianţă impresionantă, oricât de genial ar fi fost. Poporul român este un Napoleon colectiv, care n-a avut ocazia să-şi facă imperiu, pentru că imensa coaliţie de străini, barbari, tirani, păgâni, pomelniciţi cu amănuntul în imnul de stat, a fost vigilentă şi a mângâiat cu drujba fiecare creangă pe care am încercat noi să ne suim. Omul român crede că literatura neamului său acoperă toată aria de interes a spiritului uman, restrânsă la bucata de pământ de sub picioare şi la barda din mână, abil exploatată în vederea apărării mai sus amintitei bucăţi de pământ. Cel mai mare geniu român, Eminescu, nu este un creator, ci un importator. El vede la Berlin nişte cărţi şi le "traduce" în limbajul spiritual românesc. Cu toate acestea, trece drept... geniu! Adică drept revoluţionar. Însă, raportat la Schopenhauer, Eminescu este fix Petru Groza faţă în faţă cu Marx. 

Românul, aşadar, nu este impulsionat să creeze. El este condiţionat psihologic şi ideologic să apere, să păstreze ce are, să se mulţumească doar cu ceea ce are, să îşi apere "sărăcia, şi nevoile şi neamul". Iar eroismul său este defensiv, nu cuceritor. Un eroism mic, comparativ cu al învingătorilor. Românul bate cărări ştiute, scrie ce vede, nu scrie ce NU vede. Creaţia artistică românească nu este una utopică, nu este una distopică, ci una pur realistă. Este o explicaţie a unor invenţii deja existente, nu o tentativă de construcţie a unora nemaivăzute, pentru că moralitatea românească este, din acest punct de vedere, defectă. A crea ceva nou te face îngâmfat sau inutil, te asemuieşte duşmanilor neamului, cuceritorilor care au lăsat urme adânci în istorie pe seama poporului propriu. Creaţia te face trădător.

Grai - Sed Lesov

vineri, 4 iulie 2014

Observaţiuni antropologice asupra exemplarului "Filimon", apartenent tipic al urbei româneşti

Să-i spunem Filimon. Este bucureştean, deci oltean moldovenizat născut prin suburbiile imunde ale Nămoloasei. Colonist de meserie, Filimon posedă cămaşă într-o singură culoare; e drept, nedefinită. Duhnindu-i gura a chestie care creşte între degetele de la picioare când o arzi vara în bocanci, colonistul de la Nămoloasa ar fi purtat şi păr pe spate dacă nu i-ar fi fost încă arsă pielea de internship-ul plătit în boabe de grâu, efectuat vreme de 18 ani în metropola de baştină. 

Filimon ocupă relativ legal o garsonieră decorată cu igrasie renascentistă şi cu bun gust. De ceapă. Proprietarul căruia-i cotizează o dijmă lunară cât trei sferturi din valoarea locuinţei învinuieşte foştii chiriaşi, nişte "moldoveni dă Ialomiţa", pentru cocktail-ul de damfuri primitoare sau, poate, primitive, căci nici el nu ştie prea bine care-i diferenţa. Are chiar şi apă caldă. Dubios de caldă, Filimon nu-i cunoaşte originile. Doar ştie că un dulăpoi mare de pe un perete începe să se screamă când o foloseşte, aşa că preferă s-o evite. 

"Apă? Păi o cumpăr din hypermarket, doar nu-s dă la Pocreaca s-o scot din pământ, cu viermi şi ciuperci d-ăstea dă ţărănoi rural"! Aşa explică Filimon, cu un aer didactic care i s-ar potrivi dacă n-ar intra în conflict cu halena profund etilizată, originile apei cu care se spală pe faţă când îşi aduce aminte şi când este şi capabil să parcurgă cei doi metri care-i despart patul de chiuveta ancorată, straniu, de un perete care nu se află în baie.

Bucătăria lui Filimon este suspect de curată. Probabil, este cea mai curată suprafaţă de 1,827 metri pătraţi din edificiul ferentarian în care-şi ţese omul viaţa şi opera. "Cum unde mănânc? La Mec, bă! N-ai auzit de el? Păi eu nu mă apuc să gătesc cărnuri d-alea dă animal şi cartofi. Tu ştii că animalul ie cu pământ pe el, cartofu' la fel... La Mec ie curate, dar ce să ştii tu, dă-te-n spirt dă filistin"! se revoltă Filimon când este întrebat de secretele celor aproape doi metri pătraţi cruţaţi de expansiunea slinului nativ "dă Ferentari".

Colonistul Filimon nu este, sub nicio formă, un beţiv. El savurează, vreme de patru ore, o bere cu lămâie, purtându-şi pălăria cea de duminică, miercurea. În Nămoloasa, portul de pălărie duminicală miercurea ar fi fost aspru pedepsit în birtul comunal. În Bucureşti, însă, nu sălăşluiesc "Grobienii ăia dă Moldova". Bucureştenii au stil. Pălăria purtată inadecvat atrage priviri, dar, de această dată, admirative. 

Filimon este de-al lor. Nu înţelege, însă, de ce nu se apropie nimeni la mai puţin de doi metri de trupu-i, sursă parcă nestăvilită de izuri ce aduc vag a ceapă conservată în spirt. "Pastă dă dinţi? Păi dân dinţii cui să face aia? Poate e dă la d-alde infecţii ăia dân Rahova, mă infectez cu cine ştie ce microbi"! se arată Filimon suspicios la auzul unor asemenea chislovăţii. Adoarme, sorbind cu nesaţ dintr-un recipient imens plin cu o substanţă care răspândeşte mirosuri necunoscute de nasul omului alb. Probabil, ţuică făcută din boasca rămasă de pe urma ţuicii vecinului. "Păi voi d-aia staţi în copaci, dă-vă dracu' să vă ia dă primitivi, că nu reciclaţi"!

Korpiklaani - Keep on galloping