luni, 31 mai 2010

Mici şi multe...

...Că n-am mai pleoştit de mult găinaţuri, iar de baligi se mai satură lumea, că doar o dată calcă omul în paleaşca cea de pe urmă a vacii. Apăi, să-i dăm drumul.

Îmi vine a-mi da puloaca pe răzătoare când mă gândesc că o scot la pensie filmele pornache cu trei dimensiuni. Nu că mătărânga mea proverbială ar avea mai puţine, ba, din contră, are şi vreo cinci dimensiuni spirituale şi nedescoperite încă. Dar, când vine vorba de turnat puradei, simţul practic primează esteticului. O blondă din State, adică o proastă din ţara proştilor, susţine că un filmuleţ educativ i-a ridicat burta până la gură, iar progenitura este neagră ca ceaunul. Consortul tutei, un pifan plecat pe plaiuri irakiene la omorât femei şi copii degeaba, o crede, deci şi el este la fel de dotat... intelectual, spre deosebire de prietenii cu care târâtura recunoaşte că ar fi văzut producţia cinematografică. Ăia sunt dotaţi în alte părţi, că mi-e cam greu a crede că un film porno cu negri e aşa de bun, că şi televizorul ejaculează cu precizia lui Wilhelm Tell în şovârnoaga lu' doamna. Dar dacă aşa zice pizduca americană, cine sunt eu să contrazic Licuriciul?

Îmi vine a fute cărăbuşi cu sapa când aud de iPad sau cum pula calului i-o mai zice cărămizii cu ecran de la Apple. De ce se masturbează toată lumea în grup când aude de o bucată de sticlă care face ceva mai puţin decât un Nokia 3310? De ce stă mai multă lume la coadă la iPad ca la salam pe vremea Împuşcatului sau ca la văzutul celui mai valoros tablou din lume? Şi de ce îi fac toate site-urile de ştiri atâta reclamă? Apple este o firmă de căcat care face telefoane din grenadele neexplodate din Al Doilea Război Mondial. În plus, mai face nişte porcării de calculatoare pentru care nu găseşti programe, componente şi filme porno 3D care să te lase borţos. Muie iPad, iPhone, iPod, iMac, iRak, iRan, iNdia şi alte porcării infecte care nu folosesc nimănui, ba, mai mult, produc pagube.

Îmi vine să candidez la dictatura României şi să institui pedeapsa cu moartea pentru Poliţia Rutieră şi pentru cele mai multe dintre femeile posesoare de permis de conducere. Cine le dă tuturor tutelor cartonaşul roz cu mutra lor stâlcită, când ele merg strâmb pe drumul drept şi gol, taie curba prin tramvai şi prin pietoni când se trezesc că vor să facă stânga, semnalizează dreapta sau nimic înainte de a o face şi mai au şi gură mare să ceară respect? Respectă-l pe Kalashnikov şi învaţă-n pula mea să conduci la fel de bine cum ştii s-o sugi ca să obţii actul, că nu de roata ta am eu chef să crăp înainte de-a avea voie să mă îmbăt în State! Bineînţeles, există şi excepţii, adică femei care se pricep la condus, chiar mai bine ca mulţi bărbaţi. Aşa că să n-aud comentarii!

Îmi vine să mă cac. Pa.
Nightwish - Wishmaster

sâmbătă, 29 mai 2010

Bairamul la români

O fi românul inventiv, dar, până ajunge la paranghelie, pierde pe drum tot ce ţine de originalitate şi, sub influenţa substanţelor dubioase, gen apă plată fără lămâie sau whiskey futut cu cola, se integrează perfect în bairamul românesc. Bairamul românesc este unul. Primul, ăla dinaintea tăierii viţei-de-vie de către Burebista. Toate celelalte sunt imitaţii ieftine, dar fidele. Obsedant de fidele. De fapt, bairamurile româneşti sunt ca telenovelele: ai văzut unul, le-ai văzut pe toate. Există şi un desfăşurător pe care toată lumea îl respectă cu sfinţenie. Numai în Monitorul Oficial nu e publicat, dar nu e timpul pierdut, mai ales dacă lezează siguranţa naţională. Totul începe cu organizatorul. El, ea sau mă-sa fac fripturile, întotdeauna de pui, n-am înţeles niciodată de ce. Probabil, pentru că, dacă ai mâinile deosebit de jegoase şi greţoase, o laşi mai moale cu pipăitul doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Mama gazdei este în siguranţă, n-o fute nimeni, de ruşine să nu-i lase urme de grăsime avicolă prin pat. Pe o masă relativ ferită de mişcările bruşte sau de privirile indiscrete, se aşează berea (la cutie sau la PET, întotdeauna blondă, în 99% dintre cazuri proastă), paharele (mereu de vin, niciodată de bere), tăria (mereu prea puţină şi prea pentru gagici, gen pişat de-ăla dulce cu gust de imitaţie de banană), sucurile (mereu naşpai), restul de mâncare şi, opţional, tacâmurile şi şerveţelele. Dar nu e nevoie. Porci suntem, sau baloţi de paie?
Odată terminate aranjamentele, se primesc invitaţii. Mereu vor exista cel puţin o nasoală, cel puţin o piţipoancă, cel puţin cinci tipi cu tricouri vărgate, identice între ele, cel puţin un manelist, ale cărui gusturi vor fi onorate cu vârf şi îndesat, cel puţin unul care a venit doar pentru haleală, cel puţin unul care se va instala pe scaunul digeiului şi nu va pune decât melodiile care îi provoacă lui erecţii auditive şi, bineînţeles, cel puţin un cioban ajuns gunoier municipal, purtând cu mândrie blazonul unei firme de care nici n-a auzit şi arzând-o inexpresiv pe undeva, prin mijloc, ca să fie văzut. Întotdeauna, cel puţin doi oameni vor sta la coadă la budă. Întotdeauna, cel puţin doi oameni vor căuta un dormitor liber ca să se simtă şi ei bine. Întotdeauna, digeiul va încânta audienţa cu mizeria aia de dans al pinguinului, care ţi se lipeşte de creier şi te parazitează trei zile, o chestie populară care nu ştiu cum se numeşte, iar singura melodie lentă va fi, invariabil, aia din Titanic, probabil, pentru că aşa li s-a părut tuturor comedia aia de trei lei. Pe la miezul nopţii, nişte degetare cu cafea diluată îşi vor face apariţia. Normal, dacă muma gazdei bea cafeaua cu trei tone de zahăr, toată lumea trebuie s-o bea la fel. Există excepţii, dar, de cele mai multe ori, este obscen de dulce. Cam ca mizeriile pentru gagici. Da, alea cu gust de banană sau de pula mea, că nu am stat să citesc etichetele.
Concluzie: Vrei bairam? Pleacă, dracului, din ţară, că, aici, nu pierzi nimic dacă stai acasă. Iar cine are de gând să mă invite la vreo paranghelie la care există cel puţin jumătate dintre elementele de mai sus, să se aştepte să-i îndes o lustră în cur şi să-l spânzur cu capul în jos de tavan, ca să-i dea toţi piliţii capete în gură. Măcar fă, în pula mea, friptura aia din carne de porc, să pot să o apuc pe mă-ta de cur fără să las amprente!

Niccolo Paganini - Capriciul nr.1 în Mi Major

marți, 25 mai 2010

Istoria românilor aşa cum n-a mai fost scrisă

Partea a VI-a: De la trasul tunurilor până ne-o lua dracu'

S-a terminat şi cu istoria noastră. Am trecut prin regimuri dictatoriale, pupincuriste, revoluţionare, tari, slabe, de dreapta, de stânga, de centru, democratice, comuniste, naţionaliste... Pizda mamei lor, suntem o adunătură de nehotărâţi, iar asta de la Burebista ni se trage... Ultima parte a istoriei este şi cea mai scurtă. Asta e la fel ca viaţa: 70 de ani o arzi anapoda şi, în cinci secunde, te îneci cu o bucată de pâine şi crăpi. Ultimul şi cel mai penibil episod din viaţa ta este şi cel mai scurt. La fel şi cu istoria... Am ajuns la sfârşitul a două mii de ani de amestecătură ca să ne dăm duhul înecaţi în propria noastră vomă, în 20 de ani de fâlfâit degeaba din mâini şi din picioare, ca, măcar, să nu ne intre prea mult căcat în ochi. De unde căcat? De sus, de unde ni se aruncă lopeţi întregi sub titlul de "Afară plouă". Da, frate, plouă, dar de ce nu ne spui cu ce plouă?
Ultimii 20, aproape 21, de ani sunt eticheta perfectă pentru ceea ce reprezintă poporul român: laşitate, pupincurism, adoraţia Licuriciului, alcoolism, lăcomie, prostie şi, mai ales, prostie! Am avut trei preşedinţi, Doamne, şi toţi... vai mama lor, că unu era comunistul ideal, celălalt cam prost, iar ultimul e dictatorul ăla nenorocit de ţi se bagă pe sub piele şi abia după aia începe să ţi se pişe peste nervii care ustură. Un fel de Hitler, numai că ăsta nu omoară ţigani. Păcat, atâta bine putea şi el să facă... Îl cheamă Traian, ca pe unul dintre întemeietorii neamului nostru. Cu Traian am început, cu Traian sfârşim, aşa cum am mai spus la început. Chiar n-am chef de făcut mişto de ce ne aşteaptă. Cert este că belim cariciu', ceea ce este OK, dat fiind că ne merităm soarta. Dacă am fi fost un popor pe bune, nu am fi ajuns să înghiţim atâta căcat câtă spermă înghite Elena Udrea în fiecare zi!
Hai, gata şi cu istoria, m-am achitat de datorie. Am terminat un serial. Îs bun. De mâine trec la treburi serioase, gen paranghelia la români, rolul pişării în evoluţia socială a omului, şoferia la muieri, sexul şi viziunile cretine asupra lui... Mă reapuc de caterincă. Votaţi muiu'!

Apocalyptica - Bittersweet

duminică, 23 mai 2010

Istoria românilor aşa cum n-a mai fost scrisă

Partea a V-a: De când au învăţat românii să tragă cu tunul până la trasul tunurilor

După ce s-a prins neamul lui Burebista cum stă treaba cu răzbelul şi românii au terminat de omorât nemţii pe care mai ieri îi ajutaseră, peste patrie s-a abătut un pacheţel de problemuţe. În primul rând, nu am reuşit să exterminăm ţiganii, ceea ce e cam naşpa pentru nişte nazişti wannabe. În al doilea rând, premierul obez, beţiv şi drogat al Marii Britanii, Sir (auzi, era şi nobil) Winston Churchill a semnat, indirect, condamnarea la moarte a politicii româneşti interbelice, singura care a funcţionat vreodată. După nişte alternanţă la putere, nişte liberalism, nişte contrapondere conservatoare şi nişte prosperitate care ne aşezase la masa bogaţilor (pe vremea aia, nu exista UEFA Champions League, că dacă exista nu pupam noi icre negre), ne-am trezit în biluţa de influenţă a Rusiei. Rusia e simplă. Se rezumă la vodcă, femei care îs bune cu draci până la 35 de ani când, brusc, se transformă în yeti, vodcă, dictatură, vodcă şi mânuirea robinetului mondial de gaz sub influenţa alcoolului. A, da. Şi niţel comunism. Adică, legea fundamentală a României, ajunsă republică populară şi, apoi, lipsită de pulă fiind, botezată "socialistă", a fost aia cu "Toţi oamenii sunt egali, doar că unii sunt mai egali decât alţii". La început, era mişto. Erai prea smardoi, săpai canalul. Erai antisemit, săpai canalul. Frecai menta prea mult, săpai canalul. Dar canalul a fost săpat şi răssăpat, aşa că s-a terminat cu şmecheria. A venit un cizmar cu o nevastă naşpetă şi a început să fure tot ce-a prins. Şi când spun tot, spun tot: aur, argint, măsline, orez, grâu, hârtie igienică, energie electrică, fasole, cuie, ace, brice, carice, lame şi chiloţi de dame... Toate se îndesau prin depozite, sanchi, pentru export, că datoria externă se făcuse cam de două ori mai mică decât e acum. Drept urmare, nişte băieţi deştepţi de prin partidul comunist, care nu pupaseră caşcaval mult din cauza preaiubitului conducător care le făcea concurenţă neloială, au pus de-o răzmeriţă. Mai ales că Licuriciul îşi băgase coada luminiscentă sub nasul revoltaţilor, ca să aibă după aia de ce să ne pună la supt. Adică, Licuriciul ne-a scăpat de comunism! Datorăm Licuriciului veşnica noastră recunoştinţă orală! Până la urmă, cum nici măcar cizmarul şi nevasta naşpetă nu mişcau în faţa Licuriciului decât cu gura pe organ, înainte şi înapoi, din organ a ieşit ţeava, din ţeavă glonţul, iar din cuplul prezidenţial a ieşit sufletul, înlocuit fiind de Ilici şi ai lui care încă îşi mai scot pârleala pentru sărăcia lucie din comunism. Sărăcia lor, că a noastră e ca a lui ştefan, adică şi a urmaşilor urmaşilor noştri. Dar asta e altă poveste, că, se vede treaba, primii pesedişti ai ţării au deschis drumul spre un şir nesfârşit de tunuri de toate felurile, de pe urma cărora datoria externă a devenit internă, pentru ca, mai apoi, să redevină externă până la următoarea răzmeriţi care va fi pusă la cale de vreun Nou Licurici Mondial.

Era - Ameno

vineri, 14 mai 2010

Istoria românilor aşa cum n-a mai fost scrisă

Partea a IV-a: De la statul capră la sultan până au învăţat şi românii să tragă cu tunul

După ce s-a terminat cu şmecheria otomană şi turcaleţii au început să şi-o ia epic în imperiu, de-a mai rămas din paleaşca de pe hartă o insuliţă puturoasă undeva, într-un semideşert cu niţică mare, s-au mai şmecherit şi românii. Spuneam că unul dintre ei, Cuza, a reuşit performanţa de a lipi Moldova de Ţara Românească, introducând termenii de "moldovean prost" şi "Mitică de Bucureşti" în vocabularul românilor, că, până atunci, nu prea s-au intersectat cele două subnaţii de români. După ce s-a cărat Cuza, că era cam fraier, românii şi-au dat seama că sunt prea proşti ca să se conducă singuri, aşa că au adus un principe neamţ, dintr-o familie cu un nume la fel de greu de pronunţat ca al vulcanului din Islanda. Aproape 50 de ani a ars-o neamţul în stil domnesc pe tronul României, dar, teritorial vorbind, cum a găsit-o, aşa a lăsat-o. Abia fi-su a chemat şi ardelenii la bairam, mai ales că România a mai câştigat vreo trei perechi de coaie după Primul Război Mondial. Cum au reuşit, nu ştie nici pulea, pentru că românii nu ştiau, încă, să tragă cu tunul.
În spiritul tradiţiei noastre, următorii regi, un futangiu şi o pizdă masculină, au băgat, repede, ţara în mediul în care se obişnuise. În căcat, adică. Aşa de adânc, încât, pe la jumătatea celui de-al doilea Război Mondial, deşi eram neutri, ne-am băgat pentru smardoiul mustăcios şu nazist, Adi. Nu prea cred că asta a fost dorinţa noastră, pentru că, în 1944, regele Mişu, adică pizda masculină de care vorbeam mai devreme, a primit un raport îngrijorător de pe front: "Cadavrele duşmanilor noştri emană damf de vodcă. Ceva e putred în Tatra". Fază la care pizduca a avut o revelaţie. "Bă, proştilor!", a izbucnit el. "Puşca se ţine de mâner, nu de ţeavă, şi se trage cu ea înainte, nu înapoi, că nu e nevoie să tragi vânturi ca să propulsezi chestia aia care iese din ea! Întoarceţi armele!". Şi armele s-au întors. Din păcate pentru noi, puşcaşii s-au întors, şi ei, dar cu curul spre rusnaci. Drept mulţumire, rusnacii ne-au considerat învinşi şi ne-au luat sub aripa lor protectoare. Am belit cariciu'. Mişu a plecat la dracu' în preznic, unde nu a reuşit să înveţe să vorbească inteligibil. Ţara a încăput pe mâinile unor daco-romani autentici, după foarte multă vreme în care am fost conduşi de străinezi. Ce-au făcut daco-romanii? Au băut şi au futut, normal! Ce şi cum, vedem mai încolo, în următorul volum din frumoasa noastră istorie.

ABBA - Super Trouper

joi, 13 mai 2010

Istoria românilor aşa cum n-a mai fost scrisă

Partea a III-a: De la Invazia Jegului până la statu' capră la sultan

Spuneam, dară, că ţigănia a infectat România (neinventată încă) taman când adunătura de sub Copacul lui Decebal îşi storcea creierii asupra conştiinţei naţionale. Aproape că reuşiseră! Dacă ar fi fost în mijlocul unei partide de sex, s-ar fi proptit cu picioarele de perete în aşteptarea orgasmului! Iar venirea ţiganilor le-ar fi oferit un penis captivus epic. Cam asta s-a şi întâmplat, că Gelu, Glad etc au urlat ca din gură de şarpe, mai ales când au văzut că în garajele din jurul locului ales pentru summit lipseau caii, cheile de 13, săbiile ninja, giuvaerurile şi valuta. Şucăriţi leoarcă pe una ca asta, înalţii demnitari s-au luat după duhoarea de ţigan şi au găsit şatra tocmai la unguri, peste Tisa. Ungurii încă mai bâjbâiau prin peşteri după autonomie. Ţigănimea dormea dusă. Românaşii au scos potcoavele cailor, ca să nu scârţâie la demaraj, le-au dat fân fără plumb şi au trecut Tisa înapoi. Normal, negreala s-a trezit şi-a venit după ei. Atunci, românii au făcut cea mai deşteaptă chestie ever: s-au despărţit în trei cete şi fiecare a descălecat în câte un colţ de hartă. Unu, Radu, a descălecat la sud de Carpaţi, un alt băiat, Dragoş, la est, retardatul de Bogdan a venit şi el, tot la est, iar în vest au rămas babalâcii. Toţi, în afară de Farcaş & Co., care crăpaseră de bătrâneţe, dă-i în sictir! Şi-a făcut fiecare ţărişoara lui şi au început a trăi binişor. Ţiganii n-au mai avut atâta tupeu. În ţărişoara lui Radu au ajuns chiar sclavi, până a venit Ţepeş şi le-a mai dat drumul prin curte oleacă. Mare greşeală, dar cine sunt eu să-l judec pe Ţepeş?
În fine, România era trei Românii, cu trei guverne, trei preşedinţi, 21 de servicii secrete, trei blonde proaste şi dracu' mai ştie câţi locuitori de care oricum nu-i pasă nimănui. Prin vecini, ungurii inventaseră autonomia ţinutului secuiesc pe care au tot încercat să-l atingă, măcar, pe cale diplomatică. Ăştia nu prea aveau coaie să o dea în smardoială cu românii. Normal, ungurii sunt o naţie fără coaie... Alţi vecini, tătarii, mai încercau Moldova cu degetul, dar guvernanţii de pe acolo îi încercau pe ei cu frigarea, drept pentru care s-au lăsat toţi de meserie. Peste Dunăre era cam maro situaţia, pentru că acolo existau turci. Mulţi turci. Toţi turcii. Mici, negri, mustăcioşi, cu falusuri imense, topoare cu lunetă şi treninguri de vânzare, nu prea aveau bunul simţ de a bate la uşă. Veneau cu tot Aliotmanu', în căutare de cioturi de care să se împiedice. Cu Mircică, nu le-a mers. Cu Fănel... hehe, Fănel ăsta era urmaş de roman, şulfă mare, ca un Boc mai mic! La fiecare mie de moldovence trase pe ţeavă, mai căca o mănăstire, pleoşc, în mijlocul drumului, de făcuse mai multe mănăstiri decât crâşme şi autostrăzi! Normal, Fănel "Sven" cel Mare le avea şi cu arta tradiţională a smardoielii, aşa că o singură dată l-au căpăcit turcii, când l-au prins mai beat ca de obicei. Deh, dacu' şi romanu' din el se adunaseră la un şpriţ...
Dar ăsta a cam fost tot fâsul din români. Politica externă se rezuma la tras băşini umede în nasul invadatorilor, iar politica internă... era mâncatul de fasole şi, pe alocuri, înşiratul hoţilor mărunţi pe frigărui. Fasolea s-a terminat pe la o mie şase sute vara. După ce venise un nebun şi adunase toate ţărişoarele într-una singură, pentru numai un an, că a avut grijă un bozgor să-i expire mandatul prezidenţial înainte de termen, iar s-a dus toată treaba în pizda mă-sii. Domnii ţărilor române nu erau români şi erau doamne. Doamne de companie pentru turcii veseli care-i lăsau şi bătuţi, şi futuţi, şi cu banii luaţi. Adică, tot domnitorul "român" era dator cu o partidă de sex anal (pe bune, Radu cel Frumos a început moda asta), nişte mulţi marafeţi pentru vinul sultanului şi mai primea şi câte o biciuşcă obraznică peste bucile rumene de atâta frecat înainte şi înapoi. Un caz deosebit a fost MitiCĂ CAntemir, care îşi primea porţia de centimetri pulă-viteză de la un beţiv rus, Petru. O mică paranteză: Petru ăsta s-a îmbătat, odată, aşa rău, că a pierdut Alaska la poker cu Gigi Washington şi acuma Putin se pişă de trei ori pe an pe mormântul ăluia, că americanii au găsit petrol sub Alaska. Ţeapă!
Toată perioada asta dulbure şi destul de veselă pentru futuţii de pe tronurile domneşti a durat destul de mult, până au mai început pulifricii de ţărani să se revolte. Mai veneau trei ardeleni c-o furcă şi sfârşeau traşi pe roată, mai venea un ţărănoi cu pretenţii domneşti şi-i dispărea cadavrul ca lui Jimmy Hoffa, mai o răzmeriţă de nevoie, că aşa era la modă în europa şi s-a mai îndreptat treaba pe la români, cu toate că părul de pe picioare, vinul, fututul neamurilor şi produsul neamurilor pe bandă rulantă încă mai erau trăsături definitorii ale noastre. Când s-a liniştit treaba, după ce un bărbos cu moacă de Constantinescu a făcut juma' de treabă şi a lipit Moldova de Ţara Românească, luiea şi-a băgat pula-n el şi-a chemat un nemţălău. Dar de aici începe episodul următor, că n-am chef de nemţălăi acuma şi, oricum, abia aştept să scap de ei ca să ajung la comunişti.

Within Temptation - Our solemn hour

marți, 11 mai 2010

Istoria românilor aşa cum n-a mai fost scrisă

Partea a II-a: De la Marea Vomă până au venit ţiganii şi s-a dus dracului toată treaba

Românii şi-au găsit, deci, un nume original, într-un stil original, după ce s-au născut în urma unei împreunări mai originale decât oricare alta. Astfel, după ce s-au spălat, pentru prima oară în istorie, obligaţi fiind de toată voma care începuse a se întări pe spinările lor semipăroase (normal, romanii nu erau flocoşi, ca dacii), românii şi-au găsit un imn nou: "Sunt originalu', eu sunt barosanu'". Partea cu barosanul este, încă, supusă dezbaterii celor mai titraţi istorici. Cea mai acceptată teorie este că loviturile pe care Decebal le-a aplicat, cu capul, copacului de care fusese legat au lăsat urme ca de baros în scoarţă. Mi se pare cea mai originală şi mai barosană interpretare.
În fine, după ce au râcâit scârboşenia de pe ei, românii s-au văzut nevoiţi să îşi creeze o identitate naţională. Drept urmare, toţi mahării ceva mai sclipitori, adică Gelu, Glad, Menumorut, Ioan, Farcaş, Seneslau, Litovoi şi Dobrotici, s-au adunat la sfat chiar sub copacul adânc rănit de bravul lor înaintaş. Au votat ordinea de zi în unanimitate, iar singurul punct al şedinţei a fost "ce luăm de la daci şi ce luăm de la romani?". Bună întrebare. Pe de o parte, dacii erau un popor deosebit de inteligent, cu o cultură ce o rivaliza pe a Greciei antice. Oamenii locului erau iscusiţi comercianţi. Aşa iscusiţi, că aproape că i-au scos pe evrei de pe piaţă, deşi nu construiseră vreun lagăr de concentrare în viaţa lor. Pierduseră toate licitaţiile. În schimb, se pricepeau la construit cetăţi de cinci stele, sub atenta supraveghere a unei zeiţe misterioase, Elena, căreia îi aduceau, în fiecare lună, câte un sacrificiu uman. Apropo de sacrificii umane, aztecii ar fi avut ce învăţa de la băştinaşii carpato-danubiano-pontici. Dacii luau un fraier de mâini şi de picioare, cântau un imn ciudat intitulat "hai la groapa cu furnici" şi îl aruncau într-o ţeapă, de unde şi principalul nostru obicei, "Ţeapa". Pe de altă parte, beţivi mai mari ca dacii nu erau nici măcar în Rusia, pentru că Rusia încă nu se inventase. Erau, aşa cum am mai arătat, păroşi în exces şi gura le duhnea a usturoi, pentru că se uitaseră prea mult la Twilight şi erau căcaţi pe ei de frica vampirilor.
Dar aici intervine moştenirea romană. Romanii, imperialişti convinşi, erau deosebit de bine instruiţi în arta războiului. Ştiau să conducă şi să fie conduşi, după caz. Disciplina lor era de fier, la fel cum tot de fier le erau şi penisurile. Romanii futeau orice: femei, bărbaţi, surori, mame, mătuşi, unchi, case, copaci, pietre, viezuri, berze, verze, moşi, brazi, grumazuri şi buşteni putrezi. De băut, nu beau, de frica lui Jupiter, zeul antialcoolic care avea mai multe coaie decât Bacchus, beţivul divin care mereu pierdea la poker în faţa stăpânului fulgerelor. În plus, romanii erau tunşi ciudat şi n-aveau păr pe corp.
Aşa că românii, întruniţi în şedinţă extraordinară, au căzut de acord că trebuie luat ce este mai bun de la fiecare popor şi, în cazul în care două virtuţi ar fi fost la fel de bune, ele vor fi combinate. Zis şi făcut. Beţivăneala, deosebit de apreciată în nopţile lungi de iarnă, combinată cu arta războiului, foarte bună când te cotropesc băieţii veseli incendiatori de femei şi violatori de tot ce (încă) mai mişcă, a dat naştere celei mai de preţ calităţi a poporului român: smardoiala. În ceea ce priveşte obiceiurile frizereşti, românii au acceptat să-şi lase femeile să se epileze, iar ei să poarte părul scurt, cu excepţia fierarilor care, mai târziu, s-au emancipat şi au devenit metalişti. Cultura romanilor i-a învăţat că nu există vampiri, aşa că românii au inventat pasta de dinţi cu ierburi ciudate, ca să nu le mai pută gurile. Pentru că zeii romani erau prea mulţi şi aveau prea mult bulan la cărţi, iar sacrificarea fraierilor începuse să împuţineze populaţia, participanţii la şedinţă au ales să împrumute de la evrei monoteismul şi să-l cioplească, pe alocuri, astfel încât băutul în biserică să fie sfânt, cu condiţia ca popa să fie ăla care face cinste. Cât despre futut, toată lumea a fost de acord că ar fi înţelept ca românii să se rezume doar la femei care nu le sunt înrudite, pentru că romanii descoperiseră că, dacă îţi fuţi sora, rişti ca fiul tău să ajungă şi nebun, şi împărat şi toată ţara beşeşte pula pentru că e sor-ta bună rău.
Şedinţa a fost, însă, întreruptă de o râgâială. Împinse de la spate de nişte omuleţi mici, galbeni şi cu ochii ascunşi în spatele unor sprâncene mai mari decât cozile cailor pe care-i călăreau, nişte fiinţe hâde, cu chip de om, culoare de cioară, degete deosebit de lungi şi de lipicioase, buni cântăreţi la vioară, cu condiţia ca vioara să poată cânta singură şi încărcaţi cu o substanţă ciudată căreia îi spuneau "haur" s-au aşezat sub copac înainte ca preşedintele de şedinţă, Menumorut, că ăla avea cel mai mişto nume, să declare închise lucrările. Şi atunci s-a dus în pizda mă-sii toată afacerea, după cum vom vedea în episodul următor...

Plethyn - Tân Yn Llyn

luni, 10 mai 2010

Istoria românilor aşa cum n-a mai fost scrisă

Partea I: De la Burebista la Marea Vomă

N-am văzut domeniu pe care să-l sufere mai puţini decât istoria. Şi înţeleg de ce. Dacă ar fi însemnat şi pentru mine ţinut minte ani şi agăţat evenimente de ei, ca la biletele cu papagal din bâlci, m-ar fi enervat mai ceva ca fizica. Dar, din fericire pentru tagma barmanilor de pretutindeni, mi-am petrecut mai multe ore de istorie prin crâşme decât pe la şcoală, aşa că am înţeles mai bine esenţa istoriei neamului nostru care cu Traian a început şi cu Traian o să se termine.

Dacia, 1100 sau ceva de genul, înainte de Hristos (din fericire pentru ei).
Poporul dac era atât de păros, încât, după actul sexual, oamenii rămâneau lipiţi unul de altul, câineşte, ca să-şi descurce podoaba capilară dimprejurul părţilor futătoare, că, altfel, de s-ar fi depărtat, ar fi-nceput să urle ca din gură de şarpe. Chestia asta s-a şi întâmplat. De câte ori urlau doi daci în călduri, se speria tot satul şi fugea în pivniţele cu vin, unde se pilea epic. Asta a dat naştere la două măsuri de o importanţă istorică deosebită. Burebista, cel mai păros dintre păroşi, a decretat ca drapelul de luptă al Daciei (nici măcar Solenza, că nu se inventaseră benzinării pe vremea aia) să fie un lup care să urle ca dacii când încearcă să se despartă fără să se deznoade. A doua măsură, cam naşpa pentru daci, dar, viezurele berzei mă-sii, asta-i viaţa, a fost să ardă toate viile, ca să nu mai aibă dacii din ce să-şi facă pileala cea de toate zilele.
În consecinţă, poporul dac s-a dat pe după vişin, prun, păr, măr, dud, gutui, cocotier şi palmier adus de Agathon şi a folosit poamele acestor arbori întru producţia de răchie mai aprigă decât vinul, de săracul Burebista n-a mai avut ce face şi s-a mucificat, şi el, cot la cot cu bărboşii lui conaţionali, până au crăpat toţi.
Toţi? E, pe dracu', a mai rămas un copilaş tembel, virgin, care nu se atingea de beutură, ci doar de caltaboşi, şi pe care-l chema Decebal. Nu ştiu de ce bal şi nu spital, dar copilaşul căruia abia începuseră să-i dea tuleele de barbă, pe la vârsta de trei ani, a stârnit atenţia vecinilor perverşi de sorginte romană, în special a unuia mic, chel şi şpanchiu de i se spunea prin popor Traian. Norocul lui Traian a fost că toţi dacii crăpaseră de-atâta pileală, că altfel nu punea el viu piciorul la nord de Dunăre. Chiar şi-aşa, când a-nceput Ultimul Dac să arunce corcoduşe în legiuni, Traian a pierdut mult din avânt şi din oştire, de i-au trebuit două reprize a câte doi ani ca să-l lege de un copac pe micuţul Decebal şi să înceapă a i-o da la nămol.
Numai că un miracol s-a petrecut, căci nămolul Ultimului Dac nu de la cur venea, ci de la o mândreţe de găuroaică femeiască, aşa cum nici în vis nu mai visase Traian să futizeze. Iar din împreunarea cea nefirească a lui Traian cu Decebal cel de copac legat s-a născut un cârd de plozi, fără număr, de unde şi imnul nostru naţional, care a început a se pripăşi prin peşterile, colibele şi scorburile lăsate vacante de înaintaşii cheflii.
Decebal a murit futut, că de ce împingea Traian măciuca în el, de-aia se mai dădea loaza cu sfecla de copac până n-a mai rămas nimic din scăfârlia semipăroasă a copilului teribil al Daciei. Traian şi-a luat calul între picioare şi a plecat, iar, printre păduri, Carpaţi, Dunăre şi mare, au rămas doar copilaşii blonzi şi mai puţin păroşi ai săi. Şi s-au numit "români", pentru că le venea să spună că-s romani, dar, când să spună ultima silabă, începeau să borască de la băutura proastă şi făceau un "îîîîîî" grotesc, din grumaz, aşa de tare, că şi Herodot i-a auzit şi-a crezut că ăsta le e numele.
Despre măreţele lor fapte veţi putea citi, stimabili şi rafinaţi urmaşi ai lui Traian, în episodul următor.

Truda - La oaste

miercuri, 5 mai 2010

Bunul simţ la români

Du-te, mă, în pula mea de nesimţit! E citat fără ghilimele, că se plimbă prin mai multe guri ca ghiriboiu' Piticului Porno. Bunul simţ ar trebui să fie chestia aia mai tabu decât sexul şi moartea la un loc, mai sfântă decât Allah pentru chifteluţele de mujahedin perpelite pe carcasa unui avion şi mai respectată ca babele prin satele de unguri unde te salută ăia şi de zece ori pe zi, deşi habar nu au cine eşti tu şi că, dacă ai fi dictator, i-ai extermina. Bunul simţ ar trebui să fie legea în temeiul căreia îţi ţii pula în pantaloni sau în pizdă, fără advertising, şi nu prin gură. Cu atât mai puţin când faci apel la bunul simţ. Dar la români, treaba e pe dos, la fel cum şi românul e pe dos, iar când îţi aruncă mănuşa şi te provoacă la bun simţ, tu, când te-apleci după ea, te trezeşti cu ditamai ciomagul erect înfipt, adînc, în vintre, de nici nu ştii dacă ţi-a intrat prin cur sau prin gură. Bunul simţ este, întotdeauna, treaba altora. Cum i-ai spus unuia că-i nesimţit, cum ai devenit, brusc, vedeta calendarului bisericesc, iar faptul că tu îi spui, acum, unuia că nu-i frumos să drăcuie, după care te întorci cu băsănăul la el, fără a saluta, şi-ncepi a zgudui geamurile de puli ce-ţi bagi că a pierdut Rapidu', împreună cu ciudaţii piliţi cu care atârni pe la scări, devine irelevant. Ce vreau eu să spun e că românul apelează întotdeauna la bunul simţ al altuia, mergând pe considerentul că, doar pentru că a auzit de el, îl şi are. Mi se pare corect, şi eu am auzit de Biblie, dar să-mi bag pula-n dracu' dacă o am în casă!
Normal, pe cale de consecinţă, o groază de fini cunoscători ai artei de a bate obrazul cui nu trebuie vor observa că mă iau de bunul simţ al altora şi înjur ca un birjar. Uite cum stă treaba, pe mine nu mă deranjează înjurăturile sau nesimţirea cât mă calcă pe nervi demagogia. Eu nu le spun lor să nu înjure, că sunt nesimţiţi. Le spun să nu fie demagogi, pentru că se fac mai de căcat ca un eventual prim-ministru, ajuns doctor în drept constituţional în urma evidenţierii avantajelor parlamentului bicameral, ar trage de toate sforile la care ar ajunge (bine că nu-s multe, că e mic), ca să pună-n ţara lui garsonieră legislativă. Sau ca şi când ar ajunge Boc rege şi ar trebui să-i spun eu, de la un metru şi 94 deasupra pământului, "Înălţimea ta".
Ca s-o termin apoteotic şi fără loc de comentarii date de-a-m pulea, înjuratul nu dovedeşte lipsă de bun simţ, atâta timp cât ştii unde să-l ţii pentru tine. Blogul nu se pune, că nu te oblig să-l citeşti. Apelul la bun simţ îşi are locul numai atunci când modelul eşti tu, că doar nu-i spui unuia să vorbească în pula ta frumos! Cât despre demagogie, asta este, clar, cea mai mare nesimţire pe care poate cineva să o comită. Şi ca să fie apoteoza apoteoză, să aliniem pe scările eşafodului nişte consecinţe posibile ale bunului simţ.

1. Ajuţi o babă să treacă strada. Clasic. În loc s-o calce doar pe ea maşinile, te calcă şi pe tine. Dacă ai noroc, reuşeşti s-o duci pe partea cealaltă, dar întârzii la o întâlnire cu potenţial sexual şi nu-şi mai deschide domnişoara centura de castitate pentru tine, că eşti nesimţit şi ai întârziat. Degeaba-i spui ce ai făcut, că sună ca o scuză luată dintr-o carte prăfuită.

2. Vezi o crimă mişto pe stradă şi te duci la Organ să dai cu ştiftul, cum că eşti martor. Ori te fute Miliţia la cap şi-ţi dictează ce să scrii, meşteşugit, încât să iasă vinovat cine vor ei, ori te ia la ţintă şi pe tine autorul, că de ce l-ai dat în gât. Oricum, turnătoria e treabă de mare nesimţire.

3. Votezi şi o sugi.

4. O sugi şi nu te ştergi, după care o pupi pe mă-ta când te duci acasă. Aşa e frumos, să o pupi. Dar îţi pute gura a ceva suspect şi nu e usturoiul de aseară.

5. Te ştergi fără s-o sugi. Da, e naşpa să stai cu sudoarea pe mustaţă, dar o să creadă consoarta că te ştergi de jegul luat de pe buzele pizducii ei. Adică, ce, ea e jegoasă? Nesimţitule!

Şi o las să moară aici, că mi-o ia imaginaţia pe câmpii şi devin, dracului, nesimţit, Doamne fereşte!

Alice Cooper - Poison

sâmbătă, 1 mai 2010

Sânii...

Sâ ni luăm maşâni electrişi, băi! De obicei, nu scriu cu accent moldovenesc, dar un titlu cu sâni e mai atrăgător, că tuturor ne plac sânii, cu condiţia să se afle mai sus de genunchi. Şi, ca să fie postul şi mai sexy, e despre maşini! Ţâţe şi maşini, mai exact, adică visul bărbaţilor şi femeilor din toată lumea. Adică, depozitarele ţâţelor umflate cu tulumba de silicon salivează câineşte în prezenţa maşinilor. Aşa, să trecem la treabă.

Guvernul a înfiinţat o comisie interministerială, căcat, de implementat o strategie (futu-vă muma-n cur cu clişeele voastre de doi lei)... ceva cu instalatul prizelor pe stâlpii patriei. De ce ai pune o priză pe un stâlp? Ca să bage proştii degetele în ele şi ca să-şi încarce deştepţii maşinile electrice. Care maşini electrice? Penis equus (coada calului, în traducere, a se consulta dicţionarul latin-român), alea pe care o să le facă Dacia după ce termină cu Prăfuitorul (Duster). Misiunea comisiei este să convingă industria auto românească să facă maşini electrice. Adică, să discute cu ceva inexistent despre producţia a ceva inexistent. E ca şi când ai încerca să călăreşti caii verzi de pe pereţi, ca urmare a consumului de ierburi etnobotanice (de parcă ar putea fi etnozoologice).
Cea mai tare chestie legată de comiţia lu' peşte e faptul că preşedintele ei, mama lui cum l-o chema, a afirmat, public, că habar nu are cu ce se mănâncă maşinile electrice şi cum se încarcă ele. Dialog între boc şi pulifrici:

Boc: -Nenea, nenea, nenea, mă ajuţi şi pe mine să mă dau jos din bonsai?
Pulifrici: -Da, şefu', dă mânuţa!
Boc: -Mersi, trăiască laba ta! Hai să te răsplătesc. De azi înainte, eşti preşedintele Comisiei Interministeriale pentru Implementarea Strategiei... nu mai am aer... cu maşinile electrice, să convingi Dacia să le facă şi primăriile să instaleze prize.
Pulifrici: -Şefu', da' ce pula mea îs alea maşini electrice? Au telecomandă? Ce e aia strategie? Da' priză?
Boc: -Vezi? Eşti ideal. Caută şi tu pe Gugăl, că aşa face şi preşedintele.
Pulifrici: 'No, bine, hai că mă documentez. Scoate bugetu', să mă duc la un Internet Caffe!
Boc: -Na. Hai, pa, că am treabă. Trebuie să văd dacă au aprins ţăranii lumina la porci, să nu se sperie de căpcăunul cu lampa de benzină.

Aşa a ajuns pulifriciul comisar la comisie, preşedinte la preşedinţie şi primar la primărie. Mă rog, primar nu a ajuns, dar va trebui să se înscrie în audienţă pe la toţi edilii, să-i convingă să implementeze strategii şi prize în hidranţi, că, se ştie, Fernando nu e gheu şi apa se înţelege bine cu buleftrica. În fond, dacă pulifriciul nu ştie nimic despre maşinuţele electrice, de ce s-ar pricepe şi la schimbat siguranţe în casă? Apropo. Boc are tabloul cu siguranţe în podea, sau îl cheamă pe ministrul energiei să i le schimbe?

Şi pentru că acest minunat articol este despre sâni, să dezbatem un pic problema. Sânii sunt a doua comoară a unei femei. Teoretic, sunt de neatins. Trebuie să câştigi încrederea deplină a domnişoarei ca să poţi să-ţi înfunzi degetele în ei. Atunci de ce şi-i arată de câte ori au ocazia, folosind decolteuri meşteşugite şi ziare de scandal? Uite de-aia, că şi noi ne veşnic pomenim pula indiferent dacă-i vie sau nu! Problema este că noi, dacă avem măciuci noduroase şi găunoase, nu ni le arătăm în public. Femeile cărora sânii le servesc drept steaguri sunt cam proaste, aşa că îşi arată nepreţuitele bogăţii chiar şi dacă poţi să treci cu vaporul printre ele sau dacă li se încurcă printre degetele de la picioare. Solicit pe această cale medicilor să le taie scârbavnicele arătări înainte să înotăm cu toţii în oceane de vomă! Subiect închis. Oficial, ăsta este el mai orgasmic post din blogosferă (ce cuvânt cretin!). Pa pa. Mă sui în maşina cu telecomandă şi mă duc să mulg o vacă.

Cargo - Bagă-ţi minţile-n cap