Ce urăsc românii din ficați?

Am adunat aici cele mai ilogice chestii pe care nu le suportă românii. Nu mă disociez de nație, recunosc că unele dintre categoriile astea mă enerează și pe mine parțial și mi se rupe, e dreptul meu să hateresc pe cine vreau și să fiu și mândru de hatereala mea. Luați cu pâine:

- Patronii. Uite-l, bă, are firmă, e plin de bani, da-i-aș foc! Cum să aibă unul spirit antreprenorial și să fie șef? Toți oamenii trebuie să fie angajați, preferabil la patron, culmea, că ăia de la stat sunt niște lepre, și cu lefuri egale. Bine, afară de ăia care fac munci mai nasoale ca ale vorbitorului. Cum să aibă un gunoier leafa mea? 

- Faptul că președintele și premierul au lefuri mari. Pentru că diferența aia de 14.000 de lei între minimul pe economie și leafa președintelui e de ajuns ca să transformi România într-o Germanie cu mai puțin kebab. Nimic nu e mai liniștitor decât un prim-ministru care face datorii la întreținere că n-are ce mânca și care ar pune botul la o șpagă de 100 de lei și un cartuș de țigări. Păi cum? Numai patronii ăia demonici să-și permită să mituiască premierul?

- Oamenii implicați politic. Mă refer la ăia care sunt membri de rând în orice partid. Sigur au niște putere ocultă, pupă cururi, fac ei măgării, vor să ajungă sus. Cum să vrei să ajungi sus, măgarule, când noi ne scăldăm în mocirlă? Pentru că din prăpastie mult mai ușor te scoate unul aflat lângă tine decât unul care stă sus, pe margine, și te poate ridica. 

- Bugetarii. Pentru român, bugetari sunt doar funcționarii de la ghișee, birocrații ăia care da, chiar sunt inutili, pentru că niște calculatoare ar putea face treaba lor mult mai bine și chiar ar trebui să o facă. Dar ăștia sunt puțini, sunt scursura tagmei bugetare. Profesorii, medicii, pompierii, soldații, toți ăștia care sunt adevărate icoane pentru român, sunt și ei bugetari. Cu ăștia ce facem? Mai urlăm ”Glorie eternă Armatei Române” dacă bugetarii din Armată sunt nașpa?

- Artiștii, în general. Aia nu e muncă. Dacă obiectul din mâna ta nu este o sapă sau orice altă unealtă agricolă, ceea ce faci tu nu e muncă. Oricum dacă nu ai fost niciodată la prășit, la vie, la cartofi sau la ce se mai face pe la țară, ești un sub-om care nu știe ce e aia muncă. Și dacă nu știi ce e aia muncă, nu ești de încredere și ar fi drăguț dacă ai crăpa un pic. În aceeași categorie intră și lumea care nu muncește 40 de ani în același loc. Dacă promovează, ”s-a ajuns”, ”s-a suit scroafa-n copac”. Dacă migrează în altă parte, e instabil, sigur a făcut el ceva de a plecat de acolo. Pentru că nimeni nu părăsește un loc dacă nu dă cu ghioaga-n heleșteu pe acolo, nu?

- Oamenii care stau cu chirie. Da, cu chirie, nu în chirie. Stai în casă sau în apartament, nu într-un teanc de bancnote. Boule. Sau Vaco. Unde eram? Da. Dacă nu ai casă și mașină proprietate personală, ești un ratat care nici milă nu merită. Pentru că doar un boss de boss sclăvește 30 de ani să bage mii de lei lunar în curul unei bănci și îngroapă bani în pereți care nu produc nimic. Iar dacă vrei să schimbi orașul... A, stai, nu schimbi orașul că trebuie să muncești în același loc toată viața ta. 

Amendament: Dacă mașina sau casa sunt în proprietatea celui ”evaluat”, musai trebuie să fie cel mult egale cu ale ”evaluatorului”, că dacă sunt mai mari sau mai bune, dar, de regulă, doar mai mari, proprietarul ”s-a ajuns”... știi povestea. Și mai face și paradă, e un lăudăros. 

- Oamenii necăsătoriți. Pentru că nimic nu spune ”ne iubim și ne-o și tragem” decât o bucată de hârtie emisă de funcționarii ăia insuportabili și binecuvântarea unui popă a cărui bogăție te calcă pe nervi. Ar mai intra și acceptul neamurilor cu care oricum nu vorbești decât vreme de două luni pe an: o lună de pupat cur înainte să ceri 500 de lei împrumut pentru rata de la casă și o lună după, ca să nu pari nesimțit, că iei bani și dispari. 

- Oamenii de ”altă religie”. Alta decât aia ortodoxă, care e toată numai lapte și miere, pardon, pită și vin. Dacă ești ateu, mai rău. Ateu = satanist. Pentru că logica românească are mecanisme inaccesibile muritorului de rând. Just, există niște secte cel puțin dubioase, dar ortodocșii își au și ei nebunia lor. Ca orice religie organizată. Dar ce e în afara ortodoxiei nu prezintă încredere și trebuie ținut la distanță. 

- Oamenii care locuiesc în altă regiune a țării. Afară de ardeleni. Pe ardeleni nu îi urăște nimeni, afară de bănățeni. Dar bănățenii sunt niște hateri care se uită de sus la toată lumea, cred că și pa japonezi îi desconsideră, deci nu contează ce zic ei :)) În principiu, cel mai nașpa e să fii oltean sau moldovean și cel mai bine e să fii dobrogean sau ardelean.

Eluveitie - Isara

Ființa aia ciudată de pe umărul meu stâng

Infernul mă prinsese în compania unei Alice. Alice, aveam să aflu mai târziu, e doar un demon. Infernul are proprietatea stranie de a fi infinit și neîncăpător în același timp. E ca o matriță în care ai fost turnat și în care trebuie să te întorci, doar că nu este fix pe dimensiunea ta, ci cu 1 cm mai strâmtă. Infernul este senzația aia pe care o ai când cineva se apropie de tine ca sa-ti vorbească, până îi simți respirația. Totuși, Alice era cu mine acolo, aparent îmi era mai aproape chiar și decât strâmtoarea Infernului.

Acum trebuie să îmi dau seama de unde a apărut Infernul și de ce a ales să se ia la trântă tocmai cu noi. Sau cu mine... Unde e Alice? Parca s-ar fi stins. Parca aș fi stins-o eu. Alice! Se întoarce ea. Mereu se întoarce. Am să profit de momentul de singurătate ca să povestesc ceva despre Infern. Cândva, el nu exista. Cel puțin nu în forma asta. Nu exista nimic e tipul raiului, iadului, îngerilor, zeilor... Doar șamani închipuiți. Pana când cineva și-a dat seama că de fapt fiecare înger este o stare si, ca orice corp polarizat, starea asta are și un opus: demonul. Pe Alice. Dar înainte de Alice și de Infern, oamenii și lumea erau corpuri pur fizice, care interacționau doar cu obiecte fizice. Apariția emoției este mama lui Alice. Apariția emoției a însemnat castrarea speciei omenești. Înainte de emoție, aperitiv se chema câștigarea dreptului la un loc în vârful lanțului trofic. Astăzi, aperitivul e o băuturică fină servită din pahar de cristal, iar locul în vârful lanțului trofic este doar simbolic, pentru că de fapt nici măcar nu mai facem parte din lanțul trofic. Îl construim noi după propria noastră conveniență. Probabil că dacă amibele ar deveni inamicii noștri naturali și ne-ar mânca pe capete, tot am găsi o metodă de a ne plasa, științific vorbind, peste superiorii noștri! Ei bine, aici a început să apară Infernul. Pentru că dacă am început a simți, am început a ne transporta în stări comparabile cu cele personificate în marile lucrări religioase. Ne-am întrebat daca nu cumva mamutul lânos pe care-l aruncăm în prăpastie simte și el ceva. Poate plânge cineva după el. La fel și după tigrul cu dinți de sabie, daca îl tragem în țeapă când vrea să ne mănânce. Și de-aici dilema asta: ce facem? Ne lăsăm mâncați sau ucidem un spirit egal în drepturi cu noi? Așa că oamenii paleolitici au devenit oameni neolitici, iar oamenii neolitici au devenit oameni ai Epocii Bronzului. Tranziția spre Fruhbronzezeit a fost, de fapt, o tendință de autoizolare a grupurilor umane, de căutare a unui spațiu sigur în care să dezlege dileme aruncate pe masă de iscusiții șamani. Da, ei sunt de vină că oamenii simt lucruri atât de complicate. În natură, e simplu. Există frică, necesitate, sațietate și instinct sexual. Mila nu are ce căuta acolo, de exemplu. Este strict creația noastră și este ceea ce desparte, practic, tot: viul de mort, dreapta de stânga, păcatul de virtute. Mila ajunge să fie pământul fertil din care Marx își trage cu atâta nesaț seva. Oprimaților trebuie să le dam o mână de ajutor! Să-i obligăm să ne fie egali. Eventual, să ne provocăm nouă înșine un handicap. Ah, 2048... Câtă dreptate ai avut!

Bine ai revenit, Alice. Începusem să iți simt dorul. Știi că te urăsc când îmi e dor de tine. Știi că spun lucruri oribile despre tine. Și mai știi și că de fiecare dată când mi-e dor, mă întorc spășit la tine, iar daca mă căiesc suficient de mult pot spera la binecuvântarea unei îmbrățișări din partea ta. Alice cea fără trup, îți mulțumesc că mai și pleci din când în când. Altfel când aș mai ști că tu exiști oarecum? Alice nu vrea să mai vorbească... Deci e demon, până la urmă. M-a purtat prin partea întunecată a Evoluției. Alice e un Virgiliu, nu o Beatrice. Alice s-a întors la hibernare, învelită în șuieratul vântului...

Infernul, deci, era doar o colecție de stări negative. Astăzi e la fel, doar că e populat cu oameni reali sau imaginari, cu demoni interiori și exteriori, cu stări dintre cele mai ciudate, cu amintiri și cu plăsmuiri ale propriei imaginații. După niște ani în locul ăla începi să te întrebi daca nu cumva și tu ești imaginat de cineva și aruncat în culisele reprezentației de pe neuronul lui. Unde e Alice? Uite-o, știam că o să își aducă hoitul superb înapoi. Hoit... Asta înseamnă că mă poate atinge? Nu vreau să fiu atins, simt toate respirațiile alea calde care deși n-aveau ce căuta pe fața mea, se insinuau arogant în fiecare por al meu. Nu mai am nevoie de Alice. E ultima stare pe care vreau să o mai am.

Phoenix - Nunta

Arta zâzaniei: haznaua dintre generaţii

Aşa-mi place câteodată să dispar în destinaţia mea de vacanţă preferată, Tărâmul Durerii în Cur de Toate! Şi când mă întorc, să bag o şopârlă de-aia care să călărească valuri şi mode. Scrisorile deschise de aruncat cu căcat în alţii, de exemplu, nu dispar niciodată. Şi nici cearta dintre moşi şi strămoşi, prunci şi părinţi etc. Aşa că luaţi de-aici:

Scrisoare deschisă către ai mei înaintaşi

Domnii mei dragi, a venit vremea (sună motivaţional, mă simt ca William Wallace) să vă scoateţi capetele din cur şi să daţi cu ele de cimentul dur şi de proastă calitate al realităţii. A, da, sunt un copchil nerecunoscător, că viaţă, că democraţie, căcat în ploaie. Da, mersi că ne tot criticaţi, că suntem nefolositori şi că nu suntem stabili, facem câte puţin din toate, ştim nimic despre totul, discursuri vechi.

Da, eu unul vă sunt recunoscător că v-aţi aruncat vieţile pe geam ca să staţi zeci de ani în aceleaşi bude gri pe care le numiţi oraşe şi că aţi fost prelucrători prin aşchiere la aceeaşi uzină vreme de 40 de ani. Deschiderea şi cultura pe care le-aţi adunat pe calea asta sunt de netăgăduit. Nah, nici Kant n-a pus piciorul în afara oraşului natal. 

Vă sunt recunoscător că v-aţi ridicat în '89 să-l daţi jos pe Ceauşescu, după care v-aţi înghesuit ca oile să-l puneţi moţ la căcat pe Iliescu. Ăsta este un exemplu extraordinar de treabă începută şi dusă la bun sfârşit. Avem ce învăţa, că tot ne criticaţi că nu terminăm nimic din ce începem şi suntem nişte leneşi.

Din adâncul inimii vă mulţumesc că v-aţi amanetat vieţile ca să cumpăraţi nişte cocioabe la care plătiţi până daţi colţul. Aţi blocat, în total, miliarde de lei în proprietăţi şi credite. A subminat Ceauşescu economia de stat? Voi aţi subminat-o pe aia de piaţă. Banii trebuie să circule. Peste nişte zeci de ani, decesul vostru colectiv o să cauzeze o criză economică oribilă, pentru că noi, mobili de felul nostru, ne vom trezi cu proprietăţi de vânzare pe care nu va vrea nimeni să le cumpere. A, da, le scoatem la închiriat dacă avem norocul ca voi, actualii proprietari, să nu fi fost repartizaţi de Guvernul comunist prin Zlatna sau prin Huşi, de unde nu v-a dus capul să vă căraţi dracului în civilizaţie. 

Vă mai mulţumesc şi pentru că aţi inventat, practic, "bunul simţ", pentru că ce înţelegeţi voi prin el n-are nicio treabă cu ce se înţelege la ţară, în mod tradiţional, dar nici cu ideea de "gentleman". Pentru voi, "bun simţ" înseamnă obedienţă. Să îţi ştii locul şi să taci când borăşte unul cu rang înalt lături peste tine. Să trăieşti într-un ocean după regulile unui lighean, mai exact, şi să nu îndrăzneşti a-ţi depăşi condiţia. Pentru că dacă te ridici, "sigur ai făcut tu ceva, că nu se poate să ajungi sus fără să calci pe cadavre". Bă, da. Aici aveţi dreptate, dar ghici cine a construit sistemul ăsta de tovărăşie, pe care "Evreul cu gâsca" al lui Grigorescu încă-l mai reprezintă aşa de bine, că ăla ar trebui să fie stema ţării, nu vulturul unei libertăţi pe care aţi sabotat-o de la prima cărămidă!

Cam atât am să vă transmit. Normal că nu sunt fără păcat, nici eu nici cei de-un leat cu mine, dar uite că mie mi se rupe de vorba aia a voastră cu "cine e fără de păcat să arunce primul piatra". Adevărul e că sutem mai culţi ca voi, mai descurcăreţi, mai adaptabili. Da, urâţi oamenii adaptabili că trăiesc ceea ce voi nici n-aţi visat şi nu vă puteţi apăra decât desconsiderându-ne şi considerându-ne prea incompetenţi pentru job-urile voastre plictisitoare şi repetitive. Aveţi dreptate şi aici. Nu suntem făcuţi pentru aşa ceva şi bine că s-au inventat roboţi pentru mizeriile astea de munci, că altfel ajungeam slugi toţi pe plantaţiile voastre. 

Just. Aşa au făcut şi părinţii voştri. Ba au comis-o mai rău, dacă stai să te gândeşti că s-au dus la ditamai războiul doar ca să aducă nişte comunism. Au fost nişte trădători la fel de obedienţi şi pupincurişti ca voi, dacă nu cumva chiar şi mai şi. Asta nu înseamnă că trebuia să le urmaţi exemplul. Nu, trebuia să vă revoltaţi, cum fac eu acum, să vedeţi ce n-a mers, unde au dat cu ghioaga în heleşteu. A, stai. Asta ar fi fost lipsă de bun simţ, am uitat. Scuze, n-am făcut armata şi nu sunt "bărbat adevărat", adică de-ăla care tace şi înghite, se pune capră-n noroi când i se cere şi crede că nimic nu rezolvă un conflict domestic mai bine ca o palmă bine plasată. LOL, ce triste o să fie cimitirele voastre...

An Theos - Nedeea Lupilor