Scrierea este nebunia criminalului.

Am vrut să scriu mai des... Toţi spunem asta. Cred că şi marii scriitori ai lumii au avut perioade în care nu se lipea plaivazul de mâna lor nici să-i baţi. Ce pretenţii să ai de la un adormit? Eu am dormit. Acum, ca de obicei când mă trezesc pentru câteva clipe, scriu. După mult timp. Nu ştiu ce îmi lipseşte atunci când toate cuvintele care îmi trec prin minte mă calcă pe nervi. Poate inspiraţia. Problema este că nu ştiu ce este acel "ceva", Sfântul Graal de care am nevoie ca să pot spune că sunt inspirat şi să încep să scriu ceva acceptabil. De vreun an de zile mă tot gândesc să scriu un roman. Am început unul şi început a rămas. Când l-am recitit, am descoperit că se bate singur cap în cap. De câte ori am lucrat la el, am crezut că am inspiraţie. Ce s-a întâmplat de a ieşit un spanac? Oare sunt făcut doar pentru a scrie lucruri mărunte, de genul poeziilor nu mai lungi de douăzeci de versuri sau micilor mele povestiri de cel mult două sau trei pagini? Cine mi-a citit lucrările a spus că sunt bune, că mă pricep la scris. Bineînţeles, nu sunt de acord. Cum să fiu bun de ceva, dacă nu sunt în stare să las în urma mea cincisprezece pagini în care să nu mă contrazic singur? Poate muzica e de vină. Eu nu pot să scriu dacă nu ascult muzică. Şi cu cât melodia este mai dură, cu atât scriu mai bine. Ultima mea poezie e scrisă în ritm de death metal şi mi se pare cea mai bună de până acum. Poate dacă mi-ar rezista creierul la câteva luni de metale grele aş reuşi să îmi scriu şi romanul. Poate ar ieşi ceva acceptabil.

Scrisul, după cum se vede, este o chestie foarte complicată. Orice scriitor, cât de amărât, are un set de tabieturi pe care trebuie să le treacă în revistă pentru a-şi putea face treaba. În cazul meu, e muzica. Alţii trebuiau să se pilească bine de tot înainte de a le veni inspiraţia sau de a li se despărţi mintea de creier. Da, nu râdeţi, mintea se poate despărţi de creier în ceea ce eu numesc somn al raţiunii. Credea cineva că artiştii sunt întregi la minte? Ei poate sunt, dar nimeni nu îi vede aşa. Doar pentru că gândesc altfel, artiştii sunt consideraţi nebuni. Propun fiecăruia să facă o paralelă între Bacovia şi Hannibal Lecter. Ambii sunt artişti ai morţii. Unul a scris despre ea, celălalt a provocat-o. Întrebarea nu este care a fost un artist mai mare. Un om cu gândirea unui psihopat ar spune că Hannibal. Ceea ce mă interesează este care dintre ei a fost mai nebun. Cine a reuşit să dea morţii un sens mai ciudat? Părerea mea? Clar, Bacovia. Doctorul Lecter a accentuat ceea ce deja se ştia despre moarte: faptul că e groaznică. El doar a făcut-o mai terifiantă şi mai chinuitoare. Bacovia, scriind despre ea în maniera sa caracteristică, a îmbrăcat-o într-o rochie de bal şi a făcut-o frumoasă. De ce am ajuns aici? Pentru că cel mai pervers instrument este scrisul. Intenţionat nu am spus ce fel de instrument. Scriind, poţi face iubirea oribilă şi moartea atrăgătoare. De aceea scriitorii sunt nişte oameni, dacă nu nebuni, diferiţi până în trăsăturile lor fundamentale de ceilalţi oameni. Raţiunea lor... a noastră... doarme cel mai adânc şi naşte cei mai înfricoşători monştri, poate la fel de oribili ca cei care credeam că ne pândesc noaptea de sub pat atunci când eram copii. Mă consider mai nebun decât Lecter, aşa că nu mai pot continua.

Dethklok - Murmaider.

Simplitatea mă provoacă la gândire complexă...

Astăzi dorm din nou, în sfârşit. Nu că nu aş fi dormit şi până acum, dar nu am fost destul de treaz încât să îmi conştientizez somnul. Acum cîteva minute m-am întors de afară. Am fumat o ţigară la colţul străzii, în cea mai veche zonă a oraşului meu. Priveam piatra cubică de pe cele două străzi şi am început să visez. Soarele mai are puţin şi apune, iar pavajul vechi avea o strălucire deosebită. Nu ştiu cine mai observă asta. Cândva, era o privelişte atât de comună încât nici măcar un adormit ca mine nu i-ar fi dat atenţie. Acum, însă, ne-am obişnuit atât de mult cu asfaltul mat şi monoton încât un drum vechi, plin de imperfecţiuni şi strălucind în lumina apusului capătă o frumuseţe aparte. Poate de aceea mulţi dintre noi au ca loc preferat de plimbare sau meditaţie centrul vechi al oraşului.

Bineînţeles că priveliştea asta m-a făcut să divaghez. De ce lucrurile care, atunci când au fost făcute, erau banale şi lipsite de farmec, au acum cu totul alte sensuri şi devin dintr-o dată frumoase? Preferăm să ne tocim tălpile pe drumuri vechi, decât să ne plimbăm liniştiţi pe trotuarele late şi confortabile. Ne plac fotografiile alb-negru, oarecum misterioase, care ne incită să ne imaginăm singuri ceea ce conţin, în loc să fim atraşi de fidelitatea celor colorate care chiar sunt ferestre către subiect. Citim cărţi vechi, pline de expresii complicate şi metaforice, în loc de nuvelele scurte şi scatologice ale autorilor moderni. Ne contrazicem singuri. Creăm lucruri simple, practice până la monotonie, dar ne plac cele complexe, supuse imperfecţiunii, pline de sensuri care abia aşteaptă să fie descoperite. Totuşi, ne încăpăţânăm să ne simplificăm vieţile atât de mult, încât ne încărcăm de timp şi spaţiu pe care nu avem cu ce să le umplem. Adormim intelectual, eşuăm într-un univers doar al nostru, care, ironic, are doar străzi înguste şi întortocheate, felinare care pâlpâie, copaci pe marginea trotuarelor, imagini pline de un detaliu care, de fapt, ne zăpăceşte şi ne face să căutăm mesajul real.

Ce are un impact mai mare? O reclamă simplă, cu un text scurt pe fond alb, care ne răpeşte maxim o secundă care se condamnă singură uitării, sau un adevărat tablou bruegelesc, încărcat de simboluri şi detalii care ne solicită, ne intrigă, ne fac să ne concentrăm asupra lui câteva minute bune devenind o experienţă în sine? Simplitatea se pierde, pe când complexul rămâne sub formă de amintire sau dilemă. Ne face să ne dorim mai mult, nici noi nu ştim ce, şi tocmai asta ne intrigă atât de mult. În definitiv, meditaţia aceasta ne ţine departe de adormirea raţiunii.

Deocamdată, lumea din jurul meu e încă prea simplă ca să mă ţină trez. Mă adoarme de fiecare dată când mă uit la ea. Până când îmi va ţine mintea trează şi mă va face să mă gândesc concret la ea, rămân pe aici să explorez abstractul care ar putea fi real, dar ne încăpăţînăm să-l mumificăm cu bandaje onirice inspirate doar dintr-o realitate care, cândva, a fost somniferă, iar acum este mai eficientă şi decât cafeaua de dimineaţă. Sunt intrigat. Am terminat aici.

Blackmore's Night - Loreley

Iraţional născut din iraţional

Cum se fce că mereu când mintea mea adoarme de tot, ar trebui să fie trează? De câte ori ar trebui să lucrez la ceva, o umbră parcă se lasă asupra gândirii mele. Lipsa de activitate poate să mă transforme în cadavru sau în artist. De ce nu poate un cadavru să creeze artă? Ce simplu ar fi! De câte ori vreau să scriu ceva, să mă duc într-un cimitir, să pun mâna pe o lopată zdravănă şi să rog un locatar să mă ajute sau să facă munca în locul meu. Ăsta da vis. Poate acum chiar aş lucra, în loc să stau şi să scriu rânduri interminabile despre cum mă obligă pe mine starea de fapt în care mă găsesc să o descriu. Şi am ajuns la subiect.

Lenea este megalomană. Îşi cere tributul zilnic, plătit în acte legate de cultul personalităţii. Stalin, Hitler, Ceausescu, Castro... Toţi au ceva în comun cu lenea. Au ucis şi au impus oamenilor să le acorde gândurile lor, operele lor, personalităţile lor. Lenea mea este stăpânul meu. Devin propria mea lene. Mă doare că, deşi e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult, acum nu râd, ci vorbesc mult prea serios. Sunt un scriitor pus în slujba lenei. Când tot ceea ce trebuie să fac îmi provoacă silă, mă apuc de scris. Orice. Poezie, proză şi, mai nou, posturi pe blog.

Lenea e un kamikaze. Lucrând la textele mele, o ucid. Ea însăşi îmi cere să o ucid, se roagă de mine. E unul din acele sentimente care parcă vorbesc cu tine şi îţi spun ce să faci. Totuşi, este sinurul sentiment care îţi cere să îl execuţi în cel mai barbar mod cu putinţă. Poate de aceea toată lumea desconsideră lenea. Este un lucru iraţional. În fond, e un copil al somnului raţiunii. Cui îi plac asemenea creaţii abjecte? Nic măcar un leneş nu este mândru de propria sa lene. Prin urmare, creaţia iraţională e condamnată la autodistrugere. De aici ajung şi mai departe, sap şi mai adânc în mormântul conceptelor sinucigaşe.

Am ajuns la lucrările mele. Dezbat de unul singur, parcă pentru mine însumi, probleme care nu interesează pe nimeni. Instinctiv, adun totul sub numele de "Copiii somnului raţiunii". Bănuiesc că nici nu trebuie să mai explic ce înseamnă asta. Tot ce scriu se autoexecută, se încuie singură într-un cavou mai negru decât toate cele pe care le-am descris până acum: uitarea. Uitarea este un mormânt plin până la refuz. Dă pe afară. E plin de lucruri care nu interesează sau nu au interesat vreodată pe nimeni. Tragic este că eu îmi condamn din naştere toate creaţiile. Cine le citeşte? Atunci de ce le scriu? Mă simt ciudat în încercarea mea de a raţionaliza iraţionalul. Ceea ce fac eu este la fel de iraţional ca şi lenea, cea care mă îndeamnă, pentru că lenea e atât de iraţională, încât mă anulează. Raţiunea mea nulă dă naştere unor creaturi oribile şi damnate care, ironic, damnează lenea. E un cerc vicios tot ce fac eu. Nici nu ştiu de ce mă mai învârt în jurul cozii.

Iar mi s-a făcut scârbă. Am terminat pe ziua de azi.

Haggard - Eppur si muove.

Început de somn, vis sau argument

Cântă, zeiţă... Cam aşa ar trebui să încep. Ultimul care a avut ideea de a face o invocaţie la începutul textului său a ajuns faimos. Noroc că pe mine nu mă interesează faima. Eu doar scriu ca să nu spun. Am învăţat din multe experienţe că a spune ceva poate să nască monştri mai înspăimântători decât somnul raţiunii. Chiar şi scrisul prezintă riscurile lui. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. E destul de complexă lumea pentru a eclipsa experienţele trecătoare, fie ele plăcute sau nu. Fiecare articol, începând cu următorul, va fi interpretarea unui aspect, a unui eveniment sau chiar a unei cărţi. Acest prim articol e doar interpretarea vieţii. O viaţă simplă, fără întâmplări, fără naştere şi fără moarte.

Viaţa din şi despre care scriu eu este una onirică. Un vis doar. Da, viaţa poate la fel de bine să fie un vis. Ori al nostru, ori al unei instanţe superioare. Încă nu am găsit un Dumnezeu, dar dacă există unul, probabil că nu e "acolo sus" ci peste tot în jurul nostru, iar noi suntem actori pe scena minţii lui. Neliniştitor, ştiu. Fiecare are dreptul să creadă ce vrea. Eu prefer să mă consider propriul meu vis. Am avantajul libertăţii, iar când visez mai intens am material pentru scris.

De ce un somn al raţiunii? Aş fi putut găsi un titlu mai original sub care să îmi adun gândurile. Goya nu mă poate da în judecată, dar pot fi judecat de oricine, pe bună dreptate, pentru lipsă de originalitate. Adevărul este că un titlu mai bun nu aş fi putut să găsesc. Sunt vinovat. Dar vorba unui om mai deştept ca mine, care a trăit acum două mii de ani: "Să arunce piatra cel care e fără de păcat." De 19 ani tot aştept pietre şi încă nu mi-a căzut nici una în cap. După cum spuneam, nu am putut găsi ceva original mai bun de atât. În ultima vreme am observat că mintea mea se odihneşte. Nu mai am nici timpul şi nici dispoziţia de a mă gândi la idei înalte. Ceva, nu ştiu sau poate nu vreau să spun ce, m-a învăţat că raţiunea nu este întotdeauna cea mai bună cale spre găsirea unor răspunsuri. Uneori trebuie să mai gândeşti şi cu altceva, să exprimi ceea ce simţi fără să te întrebi "de ce". Lumea anului 2008 este mult prea obsedată de argument. E ca şi când Pământul ar trebui convins să se învârtă, la fel cum, în 2008 î. Hr., Soarele trebuia convins să răsară. Atunci se făceau incantaţii şi se sacrificau animale, acum se fac peroraţii şi se sacrifică sentimente. Nu vreau să argumentez nimic. Asta fac toată ziua, îmi câştig dreptul de a trăi prin raţiune. Aici vreau să îmi adorm raţiunea, să las ideile pure să îşi găsească adăpost în visul unui somn nefiresc. Vreau să las toate impresiile mele să se hrănească liber dintr-un univers oniric sugrumat de toată lumea.

E dimineaţă. Acum trebuie să mă trezesc, să mă întorc la veşnicele argumente şi la uciderea esenţei din care am fost creat. Ironic... Ne naştem din iubire, dar nu avem voie să ne exprimăm iubirea. Ne sfârşim prin moarte, dar moartea e un subiect tabu. Cutremurele din interiorul nostru nu ne lasă să dormim, dar noi luăm somnifere ca să le ucidem. Suntem prea ipocriţi. Deja îmi e scârbă. Închei.
Epica - Facade of reality.