Icoana făcătoare de felaţii de la Mănăstirea Sodomeni

În acea zi cu eclipsă şi cu ploaie de meteoriţi, direct de la Muntele Athos, bastionul bărbăţiei dumnezeieşti unde metrii de falus însumat al cuvioşilor părinţi se ridică doar în faţa Maicii Domnului, icoana cu buze veşnic calde pătrunse în Mănăstirea Sodomeni pentru a fi, la rându-i, pătrunsă de evlavioşii pelerini adunaţi într-o coadă mai lungă decât ar putea fi cuprinsă de o privire omenească sau de o gură dumnezeiască.

Se spune că îngerii înfierbântaţi ar fi posedat mâna stângă a celui care-a fost binecuvântat a o picta pe Aproape Fecioara. Conform înţelegerii dintre heruvimi şi duhurile rele, cele din urmă au posedat dreapta care manevra ghioaga erectă şi lubrifiată a iconarului Paisie. De cum s-au slobozit, icoana de sub pensulă şi sula de sub mână, cele două s-au unit în bipolarul priapism, deopotrivă blestem şi binecuvântare. Icoana, de atunci, se spune că ar fi făcătoare de felaţii şi dătătoare de lemn matinal veşnic, motiv pentru care a fost pusă la loc de cinste pe Muntele Sfânt, unde, de atunci şi până la eclipsă, a însufleţit sutanele cu forţa de a se înfofoli în jurul a ceea ce mai degrabă arată a catarge decât a trupuri închinate Domnului.

Mănăstirea Sodomeni era de maici. Ce-ar putea face, te întrebi, gingaşele călugăriţe înfofolite în suficiente straturi de veşmânt cât sa strunească umezeala vaginală, cu asemenea icoană? Patriarhul răspunde cu logica pe care numai un om al Domnului o poate avea: "Un singur leac are udeala diavolească a maicilor, boala care le îndepartează de Pletosul Pironit: pula. Dar maicile nu atrag decât pe autorul acestui text ciudat, iar măgarul ăla nu calcă-n biserică nici să-l biciuieşti, darămite-n mănăstire! Aşa că trebuie atrase cantităţi cât mai mari de mădulare vânjoase, pentru că, altfel, lăcaşul de la Sodomeni riscă sa intre în faliment".

Şi madularele s-au aliniat, flasce, la uşa mănăstirii pentru a ieşi de-acolo pe veci erecte. La intrare, bărbaţi cu penisuri. La ieşire, penisuri cu bărbaţi. În schimbul blestematei blagoslovenii, şi-au lăsat agoniseala în cutia de argint a milei şi ADN-ul pe buzele tot mai groase, dar tot mai nesătule ale Fecioarei. Unii dintre ei se arătau darnici şi cu măicuţele care nu fuseseră niciodată mai pline de duh şi de har. Ba, câteva dintre ele nici nu făcuseră vreodată cunoştinţă cu duhul sau cu harul. Poveştile despre icoană deja circulau din gură-n gură, la fel cum aveau să circule mătărângile credincioşilor. Seminţia celor ce trec pe la ea acţionează ca un fel de botox şi umflă tot mai mult gingaşele porţi ale Sfintei Guri. "De-ar fi fost mai larg cadrul, să cuprindă şi celelalte două seturi de buze, întrepătrunse, umede şi primitoare cu ce-i lumesc precum au fost şi cu Duhul Sfânt la Buna Vestire!", suspinau părinţii athoniti pe vremea când Fecioara se afla pe Muntele Sfânt.

Mirenii, în schimb... Păcătoşii! Numai la pizda cea nici de prunc despicată nu le era gândul! De îndata ce-şi târau priapismele dureroase prin poarta de lemn a mănăstirii, numai la găuri hâde trăgeau, ceea ce mult a mâniat pe Domnul. După ceva timp, Creatorul a pus zăgaz minunilor icoanei, nu înainte de a trece şi El pe-acolo, deghizat într-un batrânel gârbovit, şi a poruncit ca opera îngerilor şi-a diavolilor să nu mai dea priapism, ci să vindece cancerul. Si la ce căcat ai vrea să scapi de cancer, dacă tot nu ţi se scoală pula? Şi uite de-aia a dat faliment Mănăstirea Sodomeni, iar icoana Maicii Domnului, acum doar făcătoare de minuni, zace, însetată, prin podul nu ştiu cărei Mitropolii şi plânge, dar nu că nu mai poate aduce fericire, ci pentru că ei nu i se mai aduce fericirea sub nas. Plânge mir, ce-i drept, în ceaunul unui biet clopotar care-şi prăjeşte zi de zi cartofii în el. Şi de cum mirul sfânt atinge limba clopotarului, cel mai puternic muşchi al trupului său se oţeleşte atât de tare, că, dacă loveşte clopotele de bronz ale catedralei, le face să sloboade un sunet atât de plăcut urechii, că ortodocşi din toată lumea vin să asculte liturghia şi să pupe ceva cadavru uitat prin preajma altarului! Şi de-aia chestia care atinge clopotele şi le face să bată se numeşte "limbă".

Turisas - One more

Limba şi literatura română. Manual de poştit în bodegă.

Limba română este atât de inexactă semantic, încât se poate folosi cu succes în zămislirea celei mai de soi literaturi, cu reale şanse de a bate la cur tot Califatul Francez, toată Monastirea Ortodoxă Rusească şi cam tot ce s-a scris prin lumea asta mare şi plină de căcat. Evident, literatura română nu se ridică la nivelul la care ar putea s-o facă, asemeni unui falus sculat mecanic de buzele unei nasoale. Se scoală, dar parcă fără chef şi fără să atincă înălţimi prea semeţe. Se scoală doar de complezenţă, ca să bifeze un punct pe o listă. Hai să vedem de ce.

Nu trebuie să apar eu ca să vă spun că ştirile de la ora 5 în variantă literară constituie singurele atentate scriitoriceşti ale culturii române. Nu, există poezie acceptabilă, proză acceptabilă, chiar ieşită de sub peniţa autorilor de dejecţii pseudointelectuale gen "Ion". Şi nu am nimic cu autorii acestor dejecţii, oricine scrie şi prost, oricât de bine ar putea să scrie. Nu poţi să ai numai opere de Nobel. Dar scriitorii ăştia sunt morţi de mult. Ar trebui să apară unii noi, care, dacă nu să inventeze genuri literare noi, măcar să se încadreze în unele vechi, dar care n-au fost sondate de români. Literatura distopică, de exemplu, lipseşte cu desăvârşire din peisajul românesc. 

Cultura viitorului creator de literatură este pocnită din faşă cu ciocanul uniformizării, ciocan care vine din toate direcţiile sub forma ideologiei din spatele educaţiei. La sfârşitul şcolii, omul român crede că face parte dintr-un popor eroic căruia, de eroic ce este, i s-a pus din toate direcţiile capac. Şi Napoleon a fost căpăcit de o alianţă impresionantă, oricât de genial ar fi fost. Poporul român este un Napoleon colectiv, care n-a avut ocazia să-şi facă imperiu, pentru că imensa coaliţie de străini, barbari, tirani, păgâni, pomelniciţi cu amănuntul în imnul de stat, a fost vigilentă şi a mângâiat cu drujba fiecare creangă pe care am încercat noi să ne suim. Omul român crede că literatura neamului său acoperă toată aria de interes a spiritului uman, restrânsă la bucata de pământ de sub picioare şi la barda din mână, abil exploatată în vederea apărării mai sus amintitei bucăţi de pământ. Cel mai mare geniu român, Eminescu, nu este un creator, ci un importator. El vede la Berlin nişte cărţi şi le "traduce" în limbajul spiritual românesc. Cu toate acestea, trece drept... geniu! Adică drept revoluţionar. Însă, raportat la Schopenhauer, Eminescu este fix Petru Groza faţă în faţă cu Marx. 

Românul, aşadar, nu este impulsionat să creeze. El este condiţionat psihologic şi ideologic să apere, să păstreze ce are, să se mulţumească doar cu ceea ce are, să îşi apere "sărăcia, şi nevoile şi neamul". Iar eroismul său este defensiv, nu cuceritor. Un eroism mic, comparativ cu al învingătorilor. Românul bate cărări ştiute, scrie ce vede, nu scrie ce NU vede. Creaţia artistică românească nu este una utopică, nu este una distopică, ci una pur realistă. Este o explicaţie a unor invenţii deja existente, nu o tentativă de construcţie a unora nemaivăzute, pentru că moralitatea românească este, din acest punct de vedere, defectă. A crea ceva nou te face îngâmfat sau inutil, te asemuieşte duşmanilor neamului, cuceritorilor care au lăsat urme adânci în istorie pe seama poporului propriu. Creaţia te face trădător.

Grai - Sed Lesov

Observaţiuni antropologice asupra exemplarului "Filimon", apartenent tipic al urbei româneşti

Să-i spunem Filimon. Este bucureştean, deci oltean moldovenizat născut prin suburbiile imunde ale Nămoloasei. Colonist de meserie, Filimon posedă cămaşă într-o singură culoare; e drept, nedefinită. Duhnindu-i gura a chestie care creşte între degetele de la picioare când o arzi vara în bocanci, colonistul de la Nămoloasa ar fi purtat şi păr pe spate dacă nu i-ar fi fost încă arsă pielea de internship-ul plătit în boabe de grâu, efectuat vreme de 18 ani în metropola de baştină. 

Filimon ocupă relativ legal o garsonieră decorată cu igrasie renascentistă şi cu bun gust. De ceapă. Proprietarul căruia-i cotizează o dijmă lunară cât trei sferturi din valoarea locuinţei învinuieşte foştii chiriaşi, nişte "moldoveni dă Ialomiţa", pentru cocktail-ul de damfuri primitoare sau, poate, primitive, căci nici el nu ştie prea bine care-i diferenţa. Are chiar şi apă caldă. Dubios de caldă, Filimon nu-i cunoaşte originile. Doar ştie că un dulăpoi mare de pe un perete începe să se screamă când o foloseşte, aşa că preferă s-o evite. 

"Apă? Păi o cumpăr din hypermarket, doar nu-s dă la Pocreaca s-o scot din pământ, cu viermi şi ciuperci d-ăstea dă ţărănoi rural"! Aşa explică Filimon, cu un aer didactic care i s-ar potrivi dacă n-ar intra în conflict cu halena profund etilizată, originile apei cu care se spală pe faţă când îşi aduce aminte şi când este şi capabil să parcurgă cei doi metri care-i despart patul de chiuveta ancorată, straniu, de un perete care nu se află în baie.

Bucătăria lui Filimon este suspect de curată. Probabil, este cea mai curată suprafaţă de 1,827 metri pătraţi din edificiul ferentarian în care-şi ţese omul viaţa şi opera. "Cum unde mănânc? La Mec, bă! N-ai auzit de el? Păi eu nu mă apuc să gătesc cărnuri d-alea dă animal şi cartofi. Tu ştii că animalul ie cu pământ pe el, cartofu' la fel... La Mec ie curate, dar ce să ştii tu, dă-te-n spirt dă filistin"! se revoltă Filimon când este întrebat de secretele celor aproape doi metri pătraţi cruţaţi de expansiunea slinului nativ "dă Ferentari".

Colonistul Filimon nu este, sub nicio formă, un beţiv. El savurează, vreme de patru ore, o bere cu lămâie, purtându-şi pălăria cea de duminică, miercurea. În Nămoloasa, portul de pălărie duminicală miercurea ar fi fost aspru pedepsit în birtul comunal. În Bucureşti, însă, nu sălăşluiesc "Grobienii ăia dă Moldova". Bucureştenii au stil. Pălăria purtată inadecvat atrage priviri, dar, de această dată, admirative. 

Filimon este de-al lor. Nu înţelege, însă, de ce nu se apropie nimeni la mai puţin de doi metri de trupu-i, sursă parcă nestăvilită de izuri ce aduc vag a ceapă conservată în spirt. "Pastă dă dinţi? Păi dân dinţii cui să face aia? Poate e dă la d-alde infecţii ăia dân Rahova, mă infectez cu cine ştie ce microbi"! se arată Filimon suspicios la auzul unor asemenea chislovăţii. Adoarme, sorbind cu nesaţ dintr-un recipient imens plin cu o substanţă care răspândeşte mirosuri necunoscute de nasul omului alb. Probabil, ţuică făcută din boasca rămasă de pe urma ţuicii vecinului. "Păi voi d-aia staţi în copaci, dă-vă dracu' să vă ia dă primitivi, că nu reciclaţi"!

Korpiklaani - Keep on galloping 

Cum să-ţi faci civilizaţie

Urlă interneţii de frica războiului cu ruşii de parcă ar avea ei altă treabă mai bună de făcut decât să ne violeze nouă babele de Vaslui. Vine războiul şi carnea de tun nu e bine să aibă hepatită şi alte boli, de parcă nu te omoară obuzul dacă n-ai ficat, ce să zic! A, da, armata română e o treabă eroică, fără legătură cu adunătura aia de fraieri care s-a apucat să trădeze nemţii în ultimul resbel sperând că Stalin e vreun fraier care o să uite că românaşii au udat Caucazul cu sânge sovietic. Acum, după 70 de ani, ruşii iar au chef de bătaie, că doar n-au înfometat naţia ca să dezvolte arme nucleare doar de dragul de avea ce demonta mai târziu. Deci vine resbel şi, dacă-i nuclear resbelul, cam dispare civilizaţia şi se lasă iar cu paleolitic sau, ca să fim optimişti, cu Epoca Bronzului. Adică dispare semnalul de la telefon şi de la wireless şi trebuie să ne apucăm noi, ca oameni, să reînviem lumea moartă şi să refacem ce-am reuşit să distrugem cu atâta abnegaţie. Dar cum facem treaba asta?

În primul rând, o civilizaţie care apare din căcat trebuie să inventeze ceva fain. Ceva aşa de fain, încât celelalte adunături izolate de dobitoci obsedaţi de propriul pământ să se avânte la 100 de kilometri de casă şi să preia respectiva treabă. Cum e scrisul. Scrisul e mişto, dezvoltă creativitatea, face treburile uşoare, arată bine şi prinde la oameni. Oamenilor le place să scrie când n-au altceva mai bun de făcut în timp ce aşteaptă să le crească grâul. De-aia au islandezii literatură faină şi mai ales, de-aia o au de acum 1.000 de ani. Că la ei creşte greu grâul, dar nu-i bai, au ce face până se coace pentru că ştiu să scrie. De-aia au sumerienii literatură faină. 

Altă chestie pe care trebuie să o facă o civilizaţie este să îşi dea seama că are ceva de calitate. Adică să fie mândră de propria ei creaţie culturală, tehnologică sau militară şi să conştientizeze faptul că este mai sus ca neamurile din jurul ei pe lanţul trofic. Când îşi dă seama de treaba asta, neamul care vrea să fie creator de civilizaţie dezvoltă un simţ al datoriei de a înghiţi fraierii din jurul lui şi are şi capacitatea de a o face. Atunci câştigă respect şi lumea vrea să preia chestiile faine pe care le-a creat, cum ar fi scrierea, arta sau ideologia. De-aia şi-a făcut la 1185 Ioan Asan imperiu prin Balcani. Nu erau românii civilizaţi, erau bizantinii sursă de inspiraţie. Ei aveau imperiu şi le mergea bine, iar Ioan ăsta a crezut că dacă ai imperiu automat îţi scoţi neamul din căcat. Aşa că şi-a făcut imperiu, numai că nu a avut gura destul de mare încât să-şi apropie poporul de el. N-a avut ce să le ofere.

Treaba cu oferitul mă duce la a treia şi ultima treabă pe care o ai de făcut ca să-ţi faci civilizaţie. Este nevoie ca supuşii tăi nu doar să ţi se supună, dar să le şi placă s-o facă. Trebuie să fie mândri că fac parte din civilizaţia ta. Aici se poate face o confuzie între imperiu şi civilizaţie. Ei, bine, orice civilizaţie are un imperiu care o propulsează. Egiptul, Roma, China, Bizanţul, Spania, Anglia, America, toate au fost nucleul propulsor al unei turme de epigoni mândri de condiţia lor. Ei ştiau că se supun cuiva, că sunt expuşi abuzurilor, dar considrau că beneficiile plutitului în siajul imperiului lor compensează pentru dezavantaje. Trebuie să ai ce oferi, să ştii să ambalezi produsul tău şi să-l vinzi scump fără să-ţi faci reputaţie nasoală de zgârciob. Inteligenţa nativă ajută, dar simţul practic ajută şi mai mult. Imperiile cultivă mentalităţi pragmatice şi raţionale. Ele se propagă, elimină spiritualitatea şi credinţa oarbă şi duc la critică, inclusiv îndreptată împotriva creatorilor de civilizaţie. Atunci, civilizaţia cade şi lasă loc alteia. Da. Dacă vrei civilizaţie, trebuie să accepţi faptul că demersul tău este unul sinucigaş. O civilizaţie este ca o supernovă. Cu cât mai tare străliceşte, cu atât mai adâncă e gaura neagră pe care o lasă în urmă. Vrei un exemplu? Compară arabii din secolul al XI-lea cu arabii de acum şi mai vorbim.

Apropo, asta este o explicaţie foarte simplă a mecanismelor care duc la constituirea unei civilizaţii. Dar ăsta nu e un tratat de istorie sau de ideologie, ci un post de pe un blog de trolling. Dacă vrei ceva academic, citeşte cărţi şi lasă-mă-n pace ca să am timp să le scriu şi pe alea.

Tyr - Hold the heathen hammer high

Când îşi imaginează oamenii cum arăţi tu în pat?

Imaginaţia bolnavă a semenilor te vânează peste tot. Mai eficientă ca orice pervers, aşteaptă să faci o mişcare ca să-ţi zugrăvească portretul pornografic la adăpostul te miri cărei cutii craniene. Când? Unde? 

1. Când cumperi prezervative împreună cu o femeie. Casiera va avea mereu privirea aia. Uneori vei citi în ochii ei cât de udă e. Încearcă să-ţi spună telepatic că vrea să ţi se alăture. 

2. Când cumperi prezervative singur. Oare cu cine le vei folosi? Cum? Ţi se va suge penisul? Vânzătorul ar dori şi el asemenea tratament. Cine nu l-ar dori? Oare arată bine tipa? Dar dacă nu e tipă? Dacă... Vai, să-ţi dea mai repede cutia de prezervative până nu îl observi. Dacă stă bine să se gândească, el n-a încercat niciodată un alt el. Oare cum o fi? Oare... Nu, schimbul trebuie să se încheie cât mai repede. 

3. Când mergi pe stradă cu un trandafir în mână. Cumperi o felaţie din viitor sau te revanşezi pentru una din trecut, care s-a finalizat în gura cui nu trebuia? Trandafirul ăla va vedea atât de multe scene pe care trecătorul de lângă tine nu poate decât să şi le imagineze pe jumătate... Baba care se aşează lângă tine în tramvai, oare când a primit ultimul trandafir? Când a simţit ultimul falus zvâcnindu-i între fesele unsuroase şi acum cvasifluide? Uită-te la ea. Va avea privirea aţintită asupra masculinităţii tale, dar mintea-i va fi cinematograf pentru adulţi!

4. Când te apleci spre o femeie să-i spui ceva la ureche. Dacă vârful limbii tale îi atinge accidental pielea, iar ea îţi ia mâna şi ţi-o apasă de vulva ei suculentă? Dacă exact asta-i ceri când, de fapt, îi spui doar că ăla care stă în faţa ta pute a varză stricată? Poate sucurile ei put a varză stricată!

5. Când nici măcar nu faci nimic. Cum ai arăta făcând ceva? Cum ar fi să se topească îmbrăcămintea de pe tine, să rămâi expus, iar toţi oamenii din jur să sară asupra ta, hulpavi, libidinoşi, erecţi şi umezi, să se înfrupte din goliciunea ta, în timp ce tu eşti butaforia nemişcată şi fără vlagă a unui viol aproape necrofil? Dar dacă ai fi tu violatorul şi ai ţintui-o de un zid rece pe cea în mintea căreia ai primit acest rol? Acum i-ar plăcea. Ce contrast între cărămizile reci care-i întăresc sfârcurile şi împunsăturile fierbinţi, adânci dintre pulpele ei! Ce scârbos, pentru că aşa spune un glas fără gură!

6. Când te scarpini acolo, jos. E o atingere lascivă? Îţi aranjezi erecţia sau ţi-o provoci? Ce vrei să faci cu ea? Ce-i în mintea ta? Oare minţile voastre pot intra în contact? Pot avea coitus? Poate smţi şi tu umezeala ei, poate o şi vezi. Ştii că te-a observat. Ce faci? Te mai atingi? 

Korpiklaani - Nordic Feast

Oscar, cel mai bârfit unchi din istorie

Se face săptămâna de când s-au împărţit nişte statuete unor neni lucioşi şi unor tanti care au făcut pornache în tinereţe şi, acum, ca să compenseze, poartă haine antiviol care ţin prima pagină a ziarelor mai intens decât motivul pentru care se află acolo, adică filmele în care au jucat în ultimul an. Pe măsură ce ofticile şi bucuriile s-au stins, la suprafaţa bârfelii au rămas două probleme majore: de ce a luat "Gravity" atâtea premii şi de ce nu a primit nu ştiu ce fetiţ italian premiul, deşi e a patra oară când este nominalizat. Şi universul compătimeşte cabotinul căruia i s-a dat de patru ori cu pizza pe la nas, ca şi cum ar fi vreo pagubă. 

Mai sub radar, planează problema premiului pentru "Propaganda anului 2014", cunoscut în cercuri strâmte ca "Premiul pentru cel mai bun film". Adică de ce s-a ales "12 years a slave" şi nu "Captain Phillips". Păi, vina e a scenaristului şi a regizorului. Filmul începe bine, se promite a fi obiectiv, te face să înţelegi şi situaţia urmaşilor slăbănogi şi treji ai lui Jack Sparrow, îţi pune în faţă o poveste realistă, după care se aşteaptă ca tu să crezi că Marina lui Obama îşi trimite trei sferturi din flota cunoscută ca să salveze o coajă de nucă plutitoare pe ocean. Mesajul este cât se poate de clar: "Noi putem să-ţi omorâm un ţânţar pe coaie cu toporul fără să te castrăm pentru că suntem americani şi lumea ne suge". Foarte exagerat şi foarte răsuflat, având în vedere că propaganda militară a câştigat multe statuete în ultimii ani. În plus, mor nişte negri, ceea ce e rasist (cine nu sesizează ironia să stea o tură). A câştigat un film cu negri pe care nu l-am văzut pentru că e cu negri şi cu political correctness, drept pentru care prefer să-mi pierd două ore din viaţă stând pe budă şi ghicind în urmele de căcat de pe hârtia igienică.

Dar să revenim la problemele majore. Care-i treaba cu "Gravity"? A câştigat şapte premii, ceea ce este o treabă mare. Şi lumea se plânge. Da, povestea este o porcărie. De altfel "Her", un film genial, a primit ce-a meritat: premiul pentru cel mai bun scenariu. "Her", nu "Gravity". Mult deus ex machina, mult happy ending, multă uşurinţă cu care o femeie nu doar că poate conduce, dar conduce cu succes o staţie spaţială cu toate instrucţiunile în chineză şi marea întrebare: unde a aterizat MILF-ul? Eu am sperat până la sfârşitul genericului că vor apărea soldăţeii nord-coreeni în faţa ei imediat după clişeul cu sărutatul pământului. Dar astea sunt singurele critici pe care le poate primi pelicula. Un one man show de zile mari (al doilea om crapă destul de repede, drept pentru care nu se pune) care te face să trăieşti intens şi să te întrebi când au trecut 90 de minute, "Gravity" este exact ceea ce arta trebuie să fie: pretext de simţire. În plus, arată bine. Şi MILF Săndica, în ciuda vârstei, şi peisajul din jurul ei. 

În final, am lăsat italianul cu gel în păr, pentru că este cel mai mic păduche care a populat vreodată ecranele. Mă rog, a mai fost unul, Reagan, dar, măcar, ăla s-a lăsat de actorie şi s-a apucat de ceva mai interesant. Leo, în schimb, nu doar că se încăpăţânează să apară în filme, dar are şi pretenţia de a fi recunoscut ca actor. Leo nu este un actor. Este un nene care îşi schimbă costumele în funcţie de ce trebuie să poarte personajul pe care ar trebui să-l joace. Atât. El nu joacă rolul personajului, el se îmbracă exact ca personajul şi atât. În plus, face chestia aia enervantă din sprâncene în fiecare film. Leo nu este un complex de personaje, este un singur personaj. Deci nu e actor, e manechin sau, mai degrabă, gardul Miliţiei pentru diverşi croitori mai mult sau mai puţin iscusiţi. Dacă vrea statuie, să facă bine să convingă, să devină, pentru maxim două ore, dârlăul pe care vrea a-l interpreta. 

Arkona - Nevidal

Pravilă despre întrebuinţarea cuviincioasă a desinemergătoarelor de pe pământ, ape şi din văzduh, precum şi a altor asemenea lucruri aduse din Apus

1. Cine vrea a căsni un desinemergătoriu pentru pământ, ape sau văzduh trebuie să aibă încuviinţare domnească scrisă şi s-o poarte după sine mereu.

2. Este neîngăduit a se merge cu desinemergătoarele pe drumurile şi potecele satelor şi oraşelor mai iute decât două poşte într-un ceas.

3. Neîmpăcarea iuţelei cu chipul şi înfăţişarea drumului se plăteşte cu treizeci de lei.

4. Fără de tăgadă se va găsi în lada de zestre loc pentru un caftan întorcătoriu de lumină şi pentru o roată de înlocuială, după cum se cuvine împlută cu văzduh.

5. De la căderea iernei, toate desinemergătoarele de pe pământ trebuie a avea roate de omăt.

6. Se pedepseşte cu pierderea capului căsnirea desinemergătorului cu minţile veselite de licori ameţitoare sau în timpul grăitului la departevorbitoriu.

7. Sburatul cu machine de fier prin văzduh la înălţime mai mare decât a norilor cei de vreme potrivită aratului trebuie a se face cu chibzuinţă, să nu intre văsduhul înăuntru şi să înăbuşe pe căsnitor.

8. Luminătorii de sfărmat pâcla care de asemeni orbesc pe alţi oameni de pe drum sunt neîngăduiţi.

9. Trebuie a se da întâietate pedeştrilor care vor a trece drumul prin acele locuri anume dungate pentru trecut cu piciorul şi de toată lumea ştiute şi astfel înţelese.

10. În faţa arborelui desineluminător şi schimbătoriu de chip se va sta până i se va arăta chipul cel verde.

11. Când ispravnicul din slujba ordinei de pe drumuri şi poteci întinde mâna a stavilă, este ca şi poruncă domnească pentru căsnitoriu a priponi desinemergătorul pe latura din dreapta a drumului.

12. În prăvăliile de apă arăztoare, neguţătorii de acolo trebuie să vândă toţi la preţul stabilit de domnie, nu mai scump, dar nici mai ieftin.

13. În departevăzător nu se pot vărsa imagini curgătoare diavoleşti înaintea miezului nopţii, iar la ele copiilor nu le este cu voie a privi.

14. Trecutul cu piciorul al acelor drumuri de croială nemţească anume pentru iuţeală nestăvilită nu se îngăduie şi cine calcă porunca aceasta pe barba lui sau a neamului se va îngropa, dacă va muri şi ucigaşul lui nu va purta nici o vină.

15. Nu se îngăduie a se face în şcoale negoţ cu ierburi şi colburi veselitoare de minţi.

16. Nu se îngăduie a se întrebuinţa în văzul oamenilor ştrumelege zguduietoare de mâna omului făcute pentru desfătarea femeii.

17. Nu se cuvin desfătarea auzului cu musice detunătoare, întrebuinţarea sugătoriului de colb cu văzduh sau naşterea de alte sgomote dumineca sau noaptea. 

Ad'Hoc - Soarele şi luna