R.I.P.

Odihnească-se în pace. Uite o expresie dintre cele mai cretine inventate vreodată. De asemenea, este şi foarte exclusivistă. Adicătelea, mă-nţelegi, numai mortăciunile au dreptul să se odihnească în pace. Culmea este că o mortăciune nu are cum să se odihnească. În primul rând, morţii nu sunt obosiţi. Sunt cele mai relaxate chestii. OK, pietrele poate sunt mai relaxate decât ei, dar asta nu e o scuză. În plus, pe un hoit îl doare în coccis (curu' a putrezit) dacă este pace, război, linişte sau gălăgie. Nu-i pasă nici de câinii care se cacă pe mormântul lui şi nici de sataniştii care-i întorc crucea şi-l fac la buzunare. Aşa că de ce i-ai face unui mort o asemenea urare? Nici măcar n-o aude! Mai degrabă le spui asta rudelor. Odihniţi-vă în pace! Da, oamenii lăsaţi în urmă de refugiat au mai multă nevoie de pace interioară decât defunctul. Ăştia vii trebuie să treacă peste evenimentul mai mult sau mai puţin fericit şi să poată dormi noaptea.
Pe de altă parte, îi poţi spune să se odihnească în pace unui om obosit care se duce să se culce. După ce ai umblat, ai muncit sau te-ai futut o zi întreagă, chiar ai nevoie să fii lăsat în pace. Nu vrei să te frece vecinii la creier cu bormaşina, cu barosul, cu ciocanul rotopercutor sau cu Guţă. Dar, cum pe sub occiputul românului colcăie prejudecăţile, apucă-te să-i urezi unuia "orihneşte-te în pace" dacă vrei să-ţi zguduie medulla oblongata cu o scatoalcă bine plasată şi bine dozată.
Mie mi-ar plăcea să mă odihnesc în pace până crăp. În fiecare noapte, cu excepţia unora mai sălbatice. După aia, puţin îmi pasă dacă mi se ascunde hoitul în motorul cu reacţie al unui avion. Să mă facă pilaf sau ciorbă şi să mă dea de haleală unui oraş întreg! Hai să vedem cui îi pasă, mai ales dacă pulimea habar nu are ce bagă în ea. Oricum nu aş mai avea percepţia liniştii şi a păcii.
Deci, cum spuneam, e o expresie de căcat. Sau, cel puţin, e folosită într-un context de căcat. Cam ca orice lucru funerar legat, mai mult sau mai puţin, de religie, Biserică şi alte aberaţii manipulative. Oare chiar crede vreun calic de-ăla de popă că îi intră mai mult caşcaval în pungă dacă debitează expresii de-astea metaforice în faţa unora care nu mai pot decât să plângă?
Primul popă pe care o să-l plătesc o să fie ăla care, după ce îmi crapă cineva, o să îmi spună mie să mă odihnesc în pace, nu hoitului. Ce a făcut ăla să merite pacea taman după moarte? E de un sadism bolnav chestia asta. Omul şi-a petrecut toată viaţa în zgomote de bormaşini, iar, acum, primeşte, în sfârşit, ceea ce a căutat, după ce nu mai vrea asta. Culmea ironiei ar fi să fi murit în război.
Odihneşte-te în pace, dacă mai poţi! Na! Batjocură curată. Şi cu mine cum rămâne, bulangiule? Mă aştepţi şi pe mine să mă duc dracului ca să arăţi puţină bunăvoinţă faţă de mine? Până atunci, muie. Ai nevoie de oameni ca mine (biologic) şi opuşi mie (ca mentalitate) ca să haleşti icre negre şi trufe. Tu să nu te odihneşti în pace! Poate după ce crăpi ţi-oi spune, de sub nişte degete fluturate, să te odihneşti. Nu în pace, că oricum nu pot beneficia de pe urma suferinţei tale post mortem. Măcar dacă aş putea să mă bucur de şederea ta în infern... Aş putea să îţi urez "opăreşte-te în profunzime". Nici măcar atât.
Pana calului... Pute limba română de vorbe de-astea de duh sau de falsă politeţe, care, în cel mai fericit caz, nu fac niciun bine. La ce dracu' să fii politicos, dacă, oricum, ăluia căruia-i arăţi că eşti un domn (în pula ta) oricum nu îi faci niciun bine? Hai odihniţi-vă în pace, că parcă aş pleca niţel în cucuruz.

Giuseppe Verdi - Corul ţiganilor (Trubadurul)

Apel la "Ţine-ţi limba la tine în cur"

Îmi plac dobitocii care se chinuie să exprime idei simple folosind cuvinte preţioase, adică acea categorie de scriitori de orice şi cititori de etichete de tricou care pierde câte cinci ore stând cu DEX-u' în faţă ca să debiteze inepţii deghizate în filozofie, mă-nţelegi, domn-le, elevată. Parcă ar aprecia cineva nivelul de cultură al unuia care, pe lângă complexitatea vorbelor, nu e în stare să alcătuiască o idee originală sau, măcar, cât de cât inteligentă. Sigur, este uimitoare potenţa unui asemenea creier care, varză fiind, nu este în stare decât să absoarbă tot felul de combinaţii fantasmagorice de litere şi să le dea un sens, întotdeauna primul din dicţionar. Are şi organu' limitele lui de înţelegere a definiţiilor. Reţine totul până la un punct. Astfel, în mintea bolnavă a dependenţilor de aprecieri gen "mânca-ţi-aş biblioteca ta, cât ai citit, frate!", futaiul nu e futai, e satisfacerea vulgară şi impersonală a doleanţelor interioare pornite din straturile primordiale ale cortexului, responsabile cu instinctul animalic, şi, care, din când în când, refulează, inundând componenta fizică a omului şi contaminând orice urmă de raţiune... pula mea. Ori te fuţi, ori faci dragoste. În timp ce unii se chinuie să spună cât mai mult folosind cuvinte cât mai puţine şi mai simple, să înţeleagă şi profesorul universitar, dar şi puletele de crâşmă ce vor să spună, paraziţii ăştia pseudointelectuali (v-a plăcut cuvântul ăsta?) duc o cruciadă politicianistă. Se exprimă exact ca puliticienii. Basculează lopeţi de căcat pe gât, dar regurgitează numai vreo două idei tâmpite, simpliste, puerile, ocupând, altminteri, volume întregi. Pentru ei, substanţa este mult mai profundă decât pare. Nu contează ce căcat mănânci, atâta timp cât îl mănânci frumos, cu furculiţa şi cuţitul, şi bei un Cabernet Sovignon din 1864 la el. Mentalitatea asta de căcat îşi are originea şi în şcoala pe care, invariabil, puleţii respectivi o iau prea în serios. Nu spune nimeni să o freci în cârciumă toată ziua, dar nici chiar să înghiţi tot ce vând comuniştii ăia care-ţi cer să foloseşti expresii frumoase, ca, măcar aşa, să impresionezi. Greşit, fraierilor! Nu impresionezi pe nimeni dovedind că eşti un incult care ştie cuvinte multe. Un dicţionar nu e cultură. Orice altă carte este. Contează cum îmbini cuvintele, nu cum arată ele. Cine are mai mult succes? Eminescu, ţăranul foarte inteligent care a folosit cuvinte din popor pentru a vorbi despre cosmogonie şi alte chestii chiar interesante şi originale, sau Freud, care a despicat firul în coişpe ca să spună doar că toţi vrem să futem, de parcă nu am şti şi singuri, şi că unii oameni vor să-şi fute mamele sau taţii? Apăi, Sigmund, frate, Mişu ăsta al nostru a spus mai multe în 600 de pagini decât ai spus tu într-un milion! Luzăre! Luzăr, ca imitatorii tăi cretini cărora li se pare că sunt cine ştie ce sculă pe basculă. Să vă spun un secret. Oricât de educat şi de DEX-uit ai fi, tot mai greu îţi e să citeşti cretinisme îmbrăcate în foiţă de aur decât cretinisme expuse în limbaj cretin. De filozofie nu mai vorbesc. Nu-i de voi. Mâncarea de căcat e o artă.
Ia mai dă-i dracului. Mă apucaseră aseară dracii când am citit un blog tâmpit. Nu spun al cui e, pentru că publicitatea negativă este foarte eficientă. I-aş face trafic pe barba mea şi nu-mi doresc asta. Dimpotrivă. Uneori, mă pocneşte în moalele capului toată prefăcătoria asta. Şi, cel mai rău, mă doare că e un subiect mult prea fumat. Oricâtă muie le-ai trage ăstora, apar ca ciupercile după ploaie. Te lupţi cu morile de vânt şi-ţi vine să-ţi refulezi instinctele animaliere care sparg zăgazurile cortexului reptilian şi transformă universul într-o fantezie erotică în lanu' de cucuruz, manifestându-ţi inumanele porniri asupra cărăbuşilor. Adică-ţi vine să fugi în păpuşoi şi să fuţi cărăbuşi. Greţos, frate. Greţos. Pardon. Vomitiv, în falusul meu!

Cradle of Filth - Nymphetamine

Dumnezeu, faţă în faţă cu Sfântul Petru

Se mai întâmplă să crape şi câte o zeitate parşivă cu tendinţe dictatoriale. În fond, nimeni nu e perfect...

Sus

Petru: Ce pana mea cauţi, şefu', aici? Cine ţi-a făcut-o?
Dumnezeu: Taci în pizda mă-tii şi lasă-mă să trec, că abat Apocalipsa peste bulangiul ăla!
Petru: Ho, tataie, că, aici, toţi sunteţi egali. Ce, crezi că dictatura ta merge peste tot? Bagă adânc. Cum ai ajuns aici?
Dumnezeu: Frate, ai auzit de Nietzsche?
Petru: Cine, mă???
Dumnezeu: E un polonez. Cică e filozof. Ţăranul şi-a vândut sufletul principalului meu concurent de pe piaţa veneraţiei pupincuriste. A băgat ăla o promoţie tare de tot, cică dai un suflet, primeşti puteri nesfârşite. Aşa că Nietzsche ăsta s-a apucat să scrie o carte închinată concurentului şi, acuma, că a primit puteri, cică "Dumnezeu este mort". Pac pac... şi m-am trezit mort.
Petru: Cum să te trezeşti mort, şefu'?
Dumnezeu: Uite aşa, bine, nu te mai hlizi şi lasă-mă să trec! Am treabă, trebuie să mă chinui să-i iau ăluia puterile înainte să mai facă cine ştie ce mizerii.
Petru: După cum spuneam, aici, toţi sunteţi egali. Nu ţin cont de provenienţă, nume sau funcţie. Spune-mi, suflet rătăcit, ce păcate ai comis tu? Ţine minte că le am pe toate la ceaslov, aşa că este indicat să le recunoşti tu.
Dumnezeu: Căca-m-aş pe el de egalitarism! Ţi-a băgat Geoană ăla idei de căcat în cap. Lasă că am eu grijă de el când ajunge pe aici.
Petru: Ai de aşteptat. Hai, zi cu păcatele alea, că n-am timp de toţi pulifricii cu ambiţii divine!
Dumnezeu: Bă, eşti paliu? Ce păcate să am? Eu am creat totul, nu am păcate. De fapt, sunt singurul care nu are păcate. Mai e şi fi-miu, dar ăla şi-o cam trăgea, pe jos, pe-acolo ,cu cine apuca.
Petru: Deci, nu prea mai ai coaie în faţa porţii. Hai să-ţi spun eu de ce te faci vinovat. Ai minţit când ai promis că nu mai abaţi Apocalipsa asupra oamenilor. Noe îţi spune ceva? Cum poţi să promiţi asta, când se ştie din moşi strămoşi că va veni un sfârşit şi se vor face un cer nou şi un pământ nou? După aia, când cu izbăvirea păcatelor şi eliberarea permiselor de trecere în Rai, când ai instituit funcţia pe care eu o deţin în acest moment, nu ai avut cojones să te duci tu printre oameni. L-ai trimis pe fi-tu la moarte sigură. Ştiai că o să şi-o ia. Nu ţi-ai prea iubit aproapele. Eşti demagog. Ai tendinţe dictatoriale. Eşti cea mai invidioasă fiinţă pe care o ştiu. Pedepseşti pe cine are alţi dumnezei afară de tine. Asta e concurenţă neloială. Eşti incredibil de nedrept faţă de ceilalţi dumnezei de pe acolo. Vorbeşti ca un birjar. Te dai perfect, dar creaţia ta este mai mult decât imperfectă. Este fundamental defectă! Cum se face că o fiinţă desăvârşită nu e în stare să creeze o lume după chipul şi asemănarea sa? Ai făcut omul nepupincurist şi revoluţionar. În momentul în care şi-a folosit dreptul pe care chiar tu i l-ai dat, ai început jihadul împotriva celor care îţi ies din cuvânt, disperat fiind să îţi impui controlul total asupra unor fiinţe care nu pot fi total controlate, pentru că aşa a vrut cariciul tău când ai creat-o! Eşti mai rău decât Satana! Nietzsche va ajunge în Rai, pentru că a ales un dumnezeu mult mai OK decât tine. În Iad mergi tu vreo trei eterntăţi jumate, arzi acolo şi curăţă buda Antichristului! Să te întorci când îţi revizuieşti comportamentul şi modul de gândire.
Dumnezeu: Nu numai că Nietzsche este mort, dar tu eşti şi mai mort. Eu te-am făcut, eu te omor!

Şi a căzut Dumnezeu acolo unde merită, în cel mai întunecat cotlon al propriei sale creaţii. Fază la care Antichristul, de jos, de foarte jos, a urlat spre Petru: "Mersi, coaie, ai depăşit aşteptările! Ai puterile pe care ţi le-am promis. Tu şi cu Nietzsche o să faceţi casă bună, acolo, sus. Cât despre tataia ăsta, stai tu liniştit, că îl pun la punct cum nu am mai pus pe nimeni. Îl trimit în cel mai mişto bordel de aici, cu cele mai mişto fătuci din tot iadul, cu bani căcălău, dar, şi asta rămâne între noi, îi tai sula. Vezi prăpădul dracului. Adică al meu. Mwahahahahahaha!"
Iar Petru şi-a luat o bere, după care s-a dus să se culce. A emis un decret care prevede că, două zile, nimeni nu va mai crăpa. Ăia care mor de gripa porcului nu se pun, pentru că oricum nu de gripa porcului mor. Am plecat să mă sinucid, ca să prind şi eu alea două zile în care nu crapă nimeni.

Wolfgang Amadeus Mozart - Requiem

Mic tratat de crâşmologie

La români, cârciuma-i mumă, cârciuma-i ciumă. Sau crâşma, pentru adevăraţii cunoscători. Unde te duci când te saturi de frecat sticla de bere în casă? Unde te duci când o arzi pe afară şi vine ploaia de te udă şi-n cur? La crâşmă, ca să nu ne mai lungim aiurea. Cine se bagă la adăpost sub vreun balcon care poate să cadă în orice clipă, sau de unde se poate abate asupra ta un val de praf şi căcat scuturat de pe covorul vreunui bulangiu care nu şi-a găsit alt moment să-şi cureţe cocina? Bine, dacă stai prost cu finanţele, asta e. Te expui. Dar crâşma e sfântă.
Bodega satului sau a blocului este un loc deosebit de interesant. Găseşti acolo oameni de toate condiţiile. Beţivi, alcoolişti, etilişti şi fătuci care-şi menţin silueta basculând vodcă plată cu lămâie, toţi se adună într-un semiîntuneric relativ plăcut, suficient de întuneric încât să ţi se pară bună orice tută şi suficient de semi încât să deosebeşti femeile de bărbaţi. Nu garantez pentru bărbaţii care arată, din spate, a fătuci. Până la urmă, pe ăia-ţi vine să-i plesneşti peste buci şi la lumina soarelui, dar te abţii când vezi că îmbrăcămintea este asexuată, iar părul de pe mâini parcă e prea mult.
Crâşma are şi o latură sentimentală. Nu, nu simte că e nesimţită. Nesimţită pentru că ia berea de la Metro cu un leu sticla şi ţie ţi-o dă cu cinci. Nesimţită pentru că buda pute. Nesimţită pentru că pe uşa de la budă scrie "femei", dar înăuntru sunt doar căcători. Şi aşa mai departe. Sentimentalismul crâşmelor se vede în ochii mici şi roşii ai muşteriilor. Cu cât mai roşii sunt ochii, cu atât mai fideli şi mai greu de citit sunt muşteriii, drept pentru care voi trata numai cazurile de oameni relativ treji.
În primul rând, la crâşmă vezi şoferi. Fraierii care aduc gaşca cu Loganul şi care se uită cu jind la vodcile lor. Invariabil, şoferii bagă în ei bere fără alcool care, în afară de faptul că te face să te pişi din cinci în cinci minute, nu are nimic în comun cu berea convenţională. Dar, de la distanţă, se vede în paharul lor o poşircă gălbuie care sigur nu e pişat, iar condiţia şoferistică se voalează întrucâtva. Nu îşi pot permite să fie etichetaţi drept şoferi de Logan. O categorie aparte o reprezintă şoferii de BMW, care îşi ţin cheile pe masă, cu superioritate, şi beau suc de portocale. Ei nu trebuie să bea bere ca să fie tari. Sunt tari pentru că au BMW. Din acelaşi motiv, unii posesori de Logan îşi pun la cheie breloc cu BMW. În crâşmă, nu ştii ce maşină are băutorul de suc, aşa că nu poţi să-l iei la mişto pentru loganism. Camuflajul funcţionează perfect...
Pe de altă parte, crâşma este populată şi de pietoni upgradaţi. Ăştia sunt cei mai mulţi şi constituie clasa de mijloc. Ei fie sunt aduşi cu Loganul/BMW-ul de sclavii şoferi, fie vin, singuri sau însoţiţi, per pedes. Nu este nici o ruşine, nici o mândrie să fii pieton upgradat. Eşti upgradat pentru că îţi permiţi să o arzi în cârciumă. Eşti naşpa pentru că nu ai maşină. Eşti tare pentru că poţi să te alcoolizezi până nu mai poţi. Nu îţi interzice nimeni să umbli muci pe stradă. Totuşi, dacă eşti însoţit de o femeie, e mai bine să rămâi cât de cât treaz. Femeile au o problemă cu beţia, atunci când nu este a lor. Ele nu suportă concurenţa. Se îmbată rar, dar bine. Din două beri au rezolvat cazul mai bine decât l-aş rezolva eu din zece beri, trei sticle de vin şi două de whisky.
Ceea ce mă aduce la prezentarea clasei superioare a crâşmei. Femeia. Femeile, rar, vin singure, iar atunci se îmbată mai ceva ca moşii. Sunt superioare, pentru că sunt, cică, manierate. Sunt servite de şoferi şi de pietonii upgradaţi. Consumaţia nu se face decât rareori pe banii lor. De fapt, ele plătesc doar atunci când agreează ca şi consort persoana de lângă ele, şi asta dacă a trecut ceva vreme de la acceptarea ei în cercul intim. Femeile nu pleacă niciodată bălăngănindu-se. Mereu le va duce cineva pe braţe, fie din respect, fie din dorinţa sau nevoia de futai. Orice ar fi, sunt privilegiate. În rest, nu sunt cu nimic superioare sau inferioare restului lumii. Doar faptul că posedă pizdă, umor sau ochi frumoşi le face să fie puse pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei crâşmologice. Ele sunt foarte rar şoferiţe. Le şoferesc alţii. În plus, beau cocktail-uri de 10, 15, 100 de lei, pentru că, pula mea, îşi permit cocliţii care le curtează. Ca să nu mai vorbim că sunt nişte catastrofe la volan.
În final, vă prezint cea mai nenorocită şi mai oribilă clasă cunoscută de crâşmologie. Moşii. Moşii sunt paraziţi. Sunt chiar şi sub demnitatea şoferilor de Logan care beau bere fără alcool. Sunt sub demnitatea budelor pe care le inundă cu vomă şi alte chestii care ies din ei şi se depun, grotesc, pe marginile colacului pe care sunt prea muci ca să-l ridice. Moşii nu sunt niciodată treji. Crâşmologic vorbind, ei sunt Beatmen: forever mangă. Moşii cu înclinaţii crâşmologice se prezintă, prompt, la apelul de dimineaţă, cu cinci minute după ce crâşma se deschide. Nu se ştie de unde, dar se presupune că din ziua anterioară, sunt deja rangă. Dar, cum aburii încep să li se scurgă printre toate ridurile, trebuie să-şi facă plinul. Încep cu ţuică. Dau pe gât 10 shot-uri în primele două ore, timp în care sunt suficient de lucizi încât să dezbată subiecte politice, economice, sociologice. Apoi, trec pe bere. Berea, odată turnată în amestecul de acid clorhidric şi etanol de pufoaică din stomac, produce mucificare severă. Această stare mută subiectele de conversaţie împiedicată în zona femeilor. Toţi se laudă cu fictive cuceriri din tinereţe, toţi îşi preamăresc potenţa devenită imaginară, toţi conchid că "dacă aş mai fi tânăr, aş fute-o pe barmaniţă de m-ar ţine minte toată viaţa". Se pare că, în ciuda epocii antisexuale în care au trăit, moşii de crâşmă sunt experţi în ale futăriei. După ce devin amărâţi din cauza lipsei de potenţă, se refugiază la bătrâna ţuică de seară. Bagă în ei până când nici despre fotbal nu mai sunt în stare să vorbească. În stadiul final, de cvasicomă, cu alcoolemie de 97,423%, discursul lor se transformă într-un torent de înjurături meşteşugite, adresate... nimănui. Deşi sunt primii care vin la crâşmă, sunt ultimii. De moşi se roagă barmaniţa să iasă în pula mea afară, că se închide şandramaua. Ce se întâmplă cu ei după aceea, este un mister, pentru că, de exact 174 de ani, nu s-a mai văzut nici un moş de cârciumă în libertate. Probabil că s-au adaptat şi au devenit efemeri. Se nasc moşi, mor moşi. Viaţa lor durează 16 ore, cât programul crâşmei. Cum ies, cum se evaporă în neant, ajutaţi, probabil, de volatilitatea alcoolului care ajunge să constituie peste două treimi din componenţa lor chimică. În plus, sunt atât de josnici, încât nimeni nu-i bagă în seamă nici cât să-i înjure. Rar mai sunt consemnaţi, şi asta doar când lasă floci uzi pe colacul de la budă. Atunci, descoperitorul îi îjură in corpore. Personalităţile lor individuale nu sunt demne de irosirea obscenităţilor pe ei.
Bineînţeles, crâşma este populată şi de figuri misterioase, de sorginte neomenească, pe care unele teorii crâşmologice le încadrează în sfera divinului. Ele sunt patronii şi barmanii. Rugăciunile adresate lor aduc întotdeauna băutură şi, rar, gratuitate sau dreptul de a achita nota de plată la salariu. Marii preoţi ai crâşmelor, clienţii fideli, au cele mai mari şanse de a bea pe datorie. Divinităţile crâşmei nu pot fi caracterizate. Nici măcar eu nu sunt vrednic de îndrăzneala necesară analizării divinităţilor. Doar le mulţumesc pentru că există.
Crâşma, aşadar, este un paradisiac loc de întâlnire al oamenilor şi neoamenilor. De la femei la moşi, toţi, fără vreo excepţie, au trecut, sunt sau vor trece prin crâşmă şi se vor integra în ierarhia socială de acolo încă din momentul în care vor trece pragul. Cârciuma, deşi amplasată strategic în drum, este un spaţiu aflat în afara continuumului spaţiu-timp. Este locul care l-a inspirat pe Einstein să elaboreze teoria relativităţii. Paradoxul cârciumei este că, oricât ai sta acolo, niciodată nu întârzii acasă. Sau, dacă întârzii, eşti suficient de beat încât să ţi se accepte lipsa de punctualitate. Închin, deci, o mare halbă cârciumii şi ăluia care, sănătos la minte fiind, a pus-o în drum! Hai, pa, că mă duc să basculez o damigeană la bodega din colţ!

Metallica - Nothing else matters

Coprofagi la poarta Raiului, episodul 2: Preşedintele

Legea aia idioată, de care mă doare în cur, că nu mă afectează, dar care face apel la ce mi-a mai rămas din bunul simţ mă obligă, moral, să bag în seamă sau, mai politically correct, să ucid şi alţi mâncători de căcat folosindu-mi proverbialul kalashnifalus pus pe ejaculat gloanţe verbale. Suck on that, CNA! Sunt în afara jurisdicţiei voastre infecte. Azi, mi s-a pus pata pe Trăienică ăla... Eh, ştiţi voi despre ce băsesc e vorba. Şi ăsta a venit cu liota de ţărani la Brăila ca să toace ţara. Dec,i poc, sau, mai bine zis, splat. Cinci gloanţe mai târziu, că e rezistent rău de tot, a crăpat.

***

Petru: La castel în poartă, cine dracu' bate?
Traian: Sunt eu, preşedintele!
Petru: Nu se poate, nu tu! Doamne, de ce mi l-ai trimis pe ăsta?
Iliescu, din spate: Futu-te-n cur, pe Mircea al meu nu l-ai recunoscut nici din buletin, dar pe zdreanţa asta imediat o identifici! Pedelist matusalemic.
Petru: Du-te, mă, de-aici! Deci, Traiane, cu ce treburi eşti pe aici?
Traian: Vreau să vorbesc cu fratele meu să-l avertizez că trebuie să vină mogulii pe aici. Nu vreau să împart raiul cu ei.
Petru: Care frate? Şi, stai aşa, cine ţi-a zis ţie căai un loc rezervat aici, sus? Crezi că, dacă ai fraierit românii, îţi merge şi cu mine? Ia pleacă, mă, de-aici că am treabă!
Traian: Fratele meu, Dumnezeu! Nu ştiai? Şi, stai aşa, cum îndrăzneşti să mă trimiţi pe mine la dracu'? Tu ştii cine sunt eu? Sunt preşedintele! Vezi? Scrie pe afişe!
Petru: Dacă o să mai fii tu preşedintele şi în următorii cinci ani, eu sunt licuriciul.
Traian: Putem negocia asta. Ştii? Şi Elenei îi plac licuricii. Poate ne combinăm toţi trei.
Petru: La cartelă?
Traian: Frate, ce idee! Muie pe cartelă! Tot voia fiică-mea să-şi bage breasla în legalitate! O să vindem cartele pentru muie! Ca să nu se suprasolicite doamnele. Trimite-mă înapoi! Te rog, te rog, te rooooog!
Petru: Hai că-mi place ideea ta. Dar să-mi cadă mie pula dacă nu te trimit în infern, la cazan, dacă te mănâncă în cur să nu-ţi respecţi cuvântul!
Traian: Eu sunt preşedintele. Cuvântul meu e sfânt!
Petru: Hai, valea, că mă plictiseşti amarnic. Peste cinci ani, te prezinţi înapoi, la raport. Înţeles?
Traian: Da, să trăiţi bine!

***

Pula mea...

Corul Armatei Roşii - Imnul URSS

Coprofagi la poarta Raiului, episodul 1: Mircea-în-pula-mea Geoană

Dacă tot fac geniile neînţelese nici de ele turul României în patru labe, să-şi promoveze cunoştinţele de coprofagie avansată, hai să elucubrez şi eu pe seama lor, că parcă prea e lumea intoxicată de ei. De candidaţii ăia sau ce or fi. Până şi fătuca aia plină de fiţe de prinţesă născută fără virginitate zice că "lumea este invadată de politică". După aia mă pune să citesc un ziar de 64 de pagini, dar asta e partea a doua. Deci, dacă tot suntem invadaţi de coprofagi, asasinul din mine îşi scoate infailibilul falus Kalashnikov şi-i curăţă pe toţi, Allahu Akbar! Iar eu, scriitorul fin, rafinat, nonviolent şi elevat, o frec KGB-ist la poarta Raiului şi relatez confruntările dintre omuleţii ăştia şi Moş Petru.

* * *

Astăzi, asasinul din mine îl trimite sus pe Mircea Geoană. A fost pe la Brăila şi l-a semiucis mireasma caruziană din aer. Kalashnifalusul a făcut restul. Mirciulică a urcat cu elicopterul luat din banii publici până la cer...

Petru: Cine mai eşti şi tu, bă?
Mircea: Cum, tataie, nu mă ştii? Învingem împreună...
Petru: Iulius Caesar?
Mircea: Iulius Mă-ta! Hai, frate, sunt pe toţi stâlpii!
Petru: Eşti zeul Flegmei?
Mircea: Eşti bască. Sunt Mircea, bă!
Petru: A, tu eşti Mircea? Mersi de pachetul de turci, frate. Poţi trece.
Mircea: Nu bătrânul. Geoană! Dar, în fine, mersi. Hai salut.
Petru: Ia stai, tu, coane, că nu e aşa uşor. Şezi. Tu nu ai omorât musulmani, ca Mircea sau Bush, aşa că intri pe mâna mea. Numele!
Mircea: Geoană.
Petru: Prenumele!
Mircea: Mircea în pula mea!
Petru: Lung rău. Parcă eşti Van Dame. Aşa. Cenepeu!
Mircea: 2... şi nu mai ştiu.
Petru: În fine. Ia zi, Mircea-în-pula-mea, de ce crezi tu că poţi să intri în Rai? Ce te recomandă pentru un norişor pufos şi-o bere neagră?
Mircea: Păi... îmi plac copiii!
Petru: Haha, şi lui Michael Jackson îi plăceau!
Mircea: Hai, tataie, că nu în sensul ăla îmi plac! Şi respect şi bătrânii, care sunt bunicii şi părinţii noştri! Promit că o să-ţi măresc pensia şi salariul, pentru că vreau un rai al...
Petru: Ho, bre, ce-ai? Ia un gât de russkaya vodka, să te mai potoleşti. Deci, respecţi bătrânii. Cu tinerii cum te înţelegi? Pentru că, aici, sus, toţi sunt egali.
Mircea: Când te gândeşti că marele Stalin spunea că Dumnezeu e naşpa... Păi şi tinerii îmi plac. Şi copiii... Şi toată lumea, I love you everyone! Promit salarii şi penisuri... penitenţe... penicilină... PENSII, frate! Pensii mari de tot, ca a marelui Ion Iliescu!
Petru: Bă, ţâcă, aici nu te alege nimeni să faci nimic! Lasă campania pentru cine o gustă. Deci, îţi plac oamenii. Există, totuşi, excepţii?
Mircea: Aici... ce să zic... nu mulţi ştiu (sanchi), dar chiar şi pe Băsescu îl iubesc. Dar nu-i iubesc pe ăştia care au făcut pensii mici şi salarii mici! Promit că măresc...
Petru: Mai du-te-n pizda mă-tii cu măritul tău! Nu pricepi că, aici, toată lumea are tot ce îi pofteşte inima şi că Dumnezeu e şefu' etern?
Mircea: Atunci promit că vă scap de sub dictatură şi aduc aici democraţia, cu pensii şi salarii mari!
Petru: Frate, mă enervezi! Ia marş tu de aici! Înapoi pe Pământ cu tine. Te condamn la încă cinci ani de stat în opoziţie. Să te rogi de Băsescu să te lase şi pe tine la putere. Să te rogi de babe să te voteze! Să te ia şi Kelemen în sodaje! Să vii la mine după ce vei fi mărit pensiile şi salariile românilor şi după ce-ţi vei fi ţinut cuvântul. Dacă mi-l aduci şi pe Mahmoud Ahma... ăla, te las să treci cu paşaportul diplomatic. Altfel, putrezeşti la dreapta lui Băsescu până... până te-o chema şeful! Hai, cară-te, că mi-ai făcut capul pătrat cu salariile şi pensiile tale. Şi mai dă-ţi moaca jos de pe stâlpi, că exasperezi poporul Domnului!

2658 A.D. Mircea este pe primul loc în sondajele de opinie şi are toate şansele să câştige al 146-lea mandat de preşedinte. El promite salarii şi pensii mai mari pentru toţi românii, chiar şi pentru şomeri. Vă reamintim că ultima creştere de salarii şi pensii a avut loc în anul 2008, acum fix 650 de ani, când economia duduia şi când duduia Udrea duduia şi ea.

* * *

Petru: Doamne, ce am făcut? :((
Iliescu: Vezi, măi dragă, că Mircea chiar este un prostănac?
Petru: Pentru prima oară, Sovietscy Neluţule, mare dreptate ai! Hai noroc!

Angizia - Der Kinderzar

Legea inumană văzută de un oaspete bărbos

Victimele propriilor noastre constrângeri este tot ce-am ajuns după miliarde de ani de evoluţie. Ne-am creat reguli pe care, ca să ne umflăm în pene, le respectăm sau, tot ca să ne umflăm în pene, le călcăm în picioare. Oameni suntem, nu? A greşi e omeneşte.
Legea contravine naturii. Să nu ucizi. Omul este singurul animal care are crima în sânge. Aşa ne e instinctul. Suntem condamnaţi la moartea altora. Condamnaţi să semănăm moarte. Un copil torturează un animal pentru că e doar un copil. Nu i-a înfipt nimeni legile în cap cu biciul. Ucide din plăcerea de a ucide. Orice alt animal îşi mănâncă victima sau îi cucereşte haremul, teritoriul, sfera de influenţă. Omul ucide şi lasă cadavrul acolo. Apoi vine legea... Să nu ucizi. Şi omul nu mai ucide. Cel puţin, nu la fel de mult. Iar povestea poate continua. Ştii că mult prea puţine animale sunt monogame, iar omul nu este, biologic vorbind, nici pe departe unul dintre ele? Ştii că abilitatea de a fura face parte din selecţia naturală şi din lupta pentru supravieţuire? Ştii că râvna este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla, pentru că, punând mâna pe ceea ce-ţi doreşti, îţi îmbunătăţeşti patrimoniul şi moştenirea pe care o laşi generaţiei următoare sau, pur şi simplu, mileniilor? Ştii că minciuna este dovada incontestabilă a inteligenţei? Da, este unul dintre lucrurile care ne separă de celelalte animale. Alături de crimă. Ştii că legea care te umanizează nu face decât să-ţi îngrădească umanitatea? Să te transforme în cel mai vulnerabil animal? Suntem la baza lanţului trofic din cauza legii. Din cauza oricărei legi. Nu legea te omoară, dar legea te împinge în faţa călăului şi îţi dezgoleşte gâtul asupra căruia lama toporului va cădea cu o mai mare precizie. Pentru că legea fundamentală a umanităţii este ipocrizia mărginită doar de aspiraţie.

Pana mea, aveam chef de filosofie. Oricum nu am mai băşit de multă vreme prostii de genul ăsta, aşa că iertată fie-mi somnifera operă. Oricum nu am chef de nimic. Nu mai crapă nimeni cunoscut, ca să-l pun faţă în faţă cu Sfântul Petru. De politică nu mă ocup decât dacă mă fute rău de tot. Da, Băsescu e un dictator nenorocit, dar toată lumea ştie asta. Ce sens are să mă chinui eu să dezvolt teoria chibritului, când fiecare cetăţean o are conturată perfect în minte, în termeni inteligibili pentru el şi numai pentru el. Mi-e o scârbă de ţara asta... Mă gândeam să îl pun pe Sfântul Petru să coboare puţin aici, fără să fute babe. De data asta. Libidoul lui se activează destul de rar. Dat fiind că are vreo două mii de ani, numai de timp nu duce lipsă. Chiar... Of, fiziologia meaaaaaa... În fine. Cred că încep să conturez o vizită.

E marţi. De fapt nu e marţi, dar muşchiul meu cardiac vrea să fie marţi. Să tot fie vreo cin'şpe aprilie. Şi nu e Paştele, nici Sfântul Petru. Aşa că Sfântul Petru se gândeşte să-şi mai facă apariţia pe acest minunat Pământ, adică să-şi inspecteze fabrica furnizoare de hoituri. Asta suntem, v-aţi prins. După o labă memorabilă, ca să îşi mai ia gândul de la băbăciunile provocatoare dintre noi, a luat liftul spre Terra. Straşnic loc! Cum iese din lift, Nea Petrică (doar nu o coborî sub numele real) rămâne mască. Un Q7 trece la două palme de el. "Lasă că vezi tu, fraiere, când intri pe mâna mea", îşi spune tataia. Merge mai departe şi se gândeşte să intre într-o crâşmă. Acolo, a auzit el, zace crema cremei oamenilor.
Toată lumea bea la crâşmă. Rockeri, manelişti, cerşetori, corporatişti, cercetători, preoţi, satanişti, atei. (Chiar, de ce toată lumea crede că ateii sunt satanişti?) Doi vorbesc despre fotbal. Doi se pupă. Doi vorbesc despre mecanica cuantică. Doi sunt prea muci ca să se înţeleagă despre ce vorbesc. Doi se dau unul la altul. Asta ar fi OK, dar sunt bărbaţi amândoi. Băsescu e muci. Unul se chinuie să folosească un laptop. E muci. De fapt, sunt. Şi el, şi laptopul. Barmaniţa e bună cu draci. Dar e muci. Petrică poartă rochie, aşa că toţi au lasă berea pentru o clipă şi-l huiduie din străfundurile plămânilor. Unul dă o băşină şi tot poporul iese afară.
Iese şi Petrică. Pe stradă, dileala e la ea acasă. Ferrari. Dacia. Ford. BMW. Dacia. Dacia. Dacia. Audi. Dacia. Dacia. Dacia. Trei politicieni la opt pulifrici. Unul e om de afaceri. Petru dă ochii peste cap. În rai, e un singur politician, iar ăla dictează dintotdeauna şi va dicta mereu. În iad, la fel.
Printr-o fereastră luminată a unui bloc dărăpănat, se zăresc doi oameni care, să zicem, doar, că vor să facă un copil şi nu le iese din cauza prezervativului. În rai, nu e rost de sex. Dumnezeu îi fute pe toţi, dar plăcere nu prea e decât pentru pupincurişti. În iad, e orgie. Nu ştii ce nimereşti. Sifilis, sculament, SIDA... Pe alese, cam la fel ca pe Terra. Dar acolo este mai uşor. Iar Satana îi fute pe toţi şi lor le place.
Petrică se teleportează în altă ţară. Oamenii sunt mici şi galbeni, dictatorul e unul singur, sexul e interzis. Cam ca în rai, dar oamenii sunt mici şi galbeni, nu au aripioare, arată la fel şi nu e semnal la telefon. La televizor, e doar dictatorul. În rai, nu e televizor. În iad, nu e nevoie. Toată lumea se fute, deci nu are timp de uitat la filme.
Babalâcului i s-a cam luat de Pământ. Deja este prea mult. Toţi vor bate la poarta lui. Toţi vor crede că, acolo, sus sau jos, viaţa va fi ori perfectă, ori grotescă. Toţi vor avea rânjetul acela cretinoid al speranţei fundamentate pe nimic. Toţi vor să treacă de Petru. Petru va fi sub asediu. Un asediu lent, al unor soldaţi care dau năvală cu o disciplină de fier ce nu le permite să se calce în picioare sau să se înghesuie. Toţi se vor lepăda de metehnele pământeşti pentru a impresiona pe ultima sută de metri, la coadă. Toţi vor respecta legea. La fel cum au respectat-o şi pe Pământ. Numai că legea îşi va pierde toate excepţiile odată ce trupul va înceta să mai existe. De ce nu-şi bagă toţi scârbavnicul mădular în lege încă de la început? Pentru că ei, toţi, cred că e vreun dumnezeu căruia-i pasă. Dacă vreun dumnezeu se uită la noi, din lipsă de ocupaţie, se uită doar ca să se asigure că suntem ceea ce a vrut el să fim. Oameni, adică. Legea ne-a fraierit pe toţi. Dumnezeii, adunaţi la sfat, la o bere, şi-au spus că aglomeraţia e naşpa în raiuri, aşa că au trimis legi. Legi identice, formulate cu alte cuvinte, pentru fiecare categorie de oameni în parte. Oamenii au muşcat. Aşa că, sus, aglomeraţia e doar la poarta Sfântului Petru, care-şi dă palme de draci. Oamenii nu mai sunt oameni de mii de ani. Păcat. Am fi dus o viaţă foarte bună acolo, sus, în rai, unde un singur dictator ne-ar fi putut fute pe toţi, iar noi nu am fi avut nici măcar curajul de a simţi plăcere sau ură. Dictatura relativă a unui om ar fi fost înlocuită de dictatura perfectă, divină. Mare pierdere pentru noi... Mare dilemă pentru mine. A respecta legea întru răsplata plăcerilor infernale, sau a fi om întru eternul sex anal divin? A fi un simplu robot obedient sau a mă revolta?
Răspunsul e simplu. Aşa mi-aş băga ştremeleagul învârtoşat într-un vagon de dogme... Ia mai lăsaţi-mă, frate, în pace, să trăiesc aşa cum vrea muşchiul meu şi nu mă mai frecaţi la icre cu legea compensaţiei şi cu Judecata de Apoi! Pe Sfântul Petru oricum îl doare capul de atâtea câte a văzut pe Pământ, aşa că nu-l mai frichineşte pe el grija de mine, muritorul unic dintr-un univers plin de copii fidele ale mele. Ca să nu mai vorbim de celelalte fiinţe, însoţite de miliardele lor de copii. Ia-ţi vacanţă, tataie, şi ia şi toate divinităţile după tine! Pa şi pu, la gară, că am o viaţă de trăit.

Apropo. Îmi lipseşte nişte singurătate. Îmi lipseşte intimitatea. Îmi lipseşte independenţa. Îmi lipseşte dezmăţul. Îmi lipseşte plăcerea de a fi propriul meu stăpân. Îmi lipseşte evadarea. Îmi lipseşte ruperea rutinei. Îmi lipseşte ruperea de pulă. Îmi lipseşte siguranţa. Îmi lipseşte o doză zdravănă de prostie, ca să nu mă mai gândesc la toate astea. Şi mă-ndrept spre o fracţiune din rutină. Munca duminicală. Îmi lipseşte o fractură într-un univers prea obsedat de legi. O fractură în care să mă strecor înainte de a se vindeca. Îmi lipseşte infracţiunea. Mă apuc de muncă.

Kataklysm - The last effort