Legea inumană văzută de un oaspete bărbos

Victimele propriilor noastre constrângeri este tot ce-am ajuns după miliarde de ani de evoluţie. Ne-am creat reguli pe care, ca să ne umflăm în pene, le respectăm sau, tot ca să ne umflăm în pene, le călcăm în picioare. Oameni suntem, nu? A greşi e omeneşte.
Legea contravine naturii. Să nu ucizi. Omul este singurul animal care are crima în sânge. Aşa ne e instinctul. Suntem condamnaţi la moartea altora. Condamnaţi să semănăm moarte. Un copil torturează un animal pentru că e doar un copil. Nu i-a înfipt nimeni legile în cap cu biciul. Ucide din plăcerea de a ucide. Orice alt animal îşi mănâncă victima sau îi cucereşte haremul, teritoriul, sfera de influenţă. Omul ucide şi lasă cadavrul acolo. Apoi vine legea... Să nu ucizi. Şi omul nu mai ucide. Cel puţin, nu la fel de mult. Iar povestea poate continua. Ştii că mult prea puţine animale sunt monogame, iar omul nu este, biologic vorbind, nici pe departe unul dintre ele? Ştii că abilitatea de a fura face parte din selecţia naturală şi din lupta pentru supravieţuire? Ştii că râvna este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla, pentru că, punând mâna pe ceea ce-ţi doreşti, îţi îmbunătăţeşti patrimoniul şi moştenirea pe care o laşi generaţiei următoare sau, pur şi simplu, mileniilor? Ştii că minciuna este dovada incontestabilă a inteligenţei? Da, este unul dintre lucrurile care ne separă de celelalte animale. Alături de crimă. Ştii că legea care te umanizează nu face decât să-ţi îngrădească umanitatea? Să te transforme în cel mai vulnerabil animal? Suntem la baza lanţului trofic din cauza legii. Din cauza oricărei legi. Nu legea te omoară, dar legea te împinge în faţa călăului şi îţi dezgoleşte gâtul asupra căruia lama toporului va cădea cu o mai mare precizie. Pentru că legea fundamentală a umanităţii este ipocrizia mărginită doar de aspiraţie.

Pana mea, aveam chef de filosofie. Oricum nu am mai băşit de multă vreme prostii de genul ăsta, aşa că iertată fie-mi somnifera operă. Oricum nu am chef de nimic. Nu mai crapă nimeni cunoscut, ca să-l pun faţă în faţă cu Sfântul Petru. De politică nu mă ocup decât dacă mă fute rău de tot. Da, Băsescu e un dictator nenorocit, dar toată lumea ştie asta. Ce sens are să mă chinui eu să dezvolt teoria chibritului, când fiecare cetăţean o are conturată perfect în minte, în termeni inteligibili pentru el şi numai pentru el. Mi-e o scârbă de ţara asta... Mă gândeam să îl pun pe Sfântul Petru să coboare puţin aici, fără să fute babe. De data asta. Libidoul lui se activează destul de rar. Dat fiind că are vreo două mii de ani, numai de timp nu duce lipsă. Chiar... Of, fiziologia meaaaaaa... În fine. Cred că încep să conturez o vizită.

E marţi. De fapt nu e marţi, dar muşchiul meu cardiac vrea să fie marţi. Să tot fie vreo cin'şpe aprilie. Şi nu e Paştele, nici Sfântul Petru. Aşa că Sfântul Petru se gândeşte să-şi mai facă apariţia pe acest minunat Pământ, adică să-şi inspecteze fabrica furnizoare de hoituri. Asta suntem, v-aţi prins. După o labă memorabilă, ca să îşi mai ia gândul de la băbăciunile provocatoare dintre noi, a luat liftul spre Terra. Straşnic loc! Cum iese din lift, Nea Petrică (doar nu o coborî sub numele real) rămâne mască. Un Q7 trece la două palme de el. "Lasă că vezi tu, fraiere, când intri pe mâna mea", îşi spune tataia. Merge mai departe şi se gândeşte să intre într-o crâşmă. Acolo, a auzit el, zace crema cremei oamenilor.
Toată lumea bea la crâşmă. Rockeri, manelişti, cerşetori, corporatişti, cercetători, preoţi, satanişti, atei. (Chiar, de ce toată lumea crede că ateii sunt satanişti?) Doi vorbesc despre fotbal. Doi se pupă. Doi vorbesc despre mecanica cuantică. Doi sunt prea muci ca să se înţeleagă despre ce vorbesc. Doi se dau unul la altul. Asta ar fi OK, dar sunt bărbaţi amândoi. Băsescu e muci. Unul se chinuie să folosească un laptop. E muci. De fapt, sunt. Şi el, şi laptopul. Barmaniţa e bună cu draci. Dar e muci. Petrică poartă rochie, aşa că toţi au lasă berea pentru o clipă şi-l huiduie din străfundurile plămânilor. Unul dă o băşină şi tot poporul iese afară.
Iese şi Petrică. Pe stradă, dileala e la ea acasă. Ferrari. Dacia. Ford. BMW. Dacia. Dacia. Dacia. Audi. Dacia. Dacia. Dacia. Trei politicieni la opt pulifrici. Unul e om de afaceri. Petru dă ochii peste cap. În rai, e un singur politician, iar ăla dictează dintotdeauna şi va dicta mereu. În iad, la fel.
Printr-o fereastră luminată a unui bloc dărăpănat, se zăresc doi oameni care, să zicem, doar, că vor să facă un copil şi nu le iese din cauza prezervativului. În rai, nu e rost de sex. Dumnezeu îi fute pe toţi, dar plăcere nu prea e decât pentru pupincurişti. În iad, e orgie. Nu ştii ce nimereşti. Sifilis, sculament, SIDA... Pe alese, cam la fel ca pe Terra. Dar acolo este mai uşor. Iar Satana îi fute pe toţi şi lor le place.
Petrică se teleportează în altă ţară. Oamenii sunt mici şi galbeni, dictatorul e unul singur, sexul e interzis. Cam ca în rai, dar oamenii sunt mici şi galbeni, nu au aripioare, arată la fel şi nu e semnal la telefon. La televizor, e doar dictatorul. În rai, nu e televizor. În iad, nu e nevoie. Toată lumea se fute, deci nu are timp de uitat la filme.
Babalâcului i s-a cam luat de Pământ. Deja este prea mult. Toţi vor bate la poarta lui. Toţi vor crede că, acolo, sus sau jos, viaţa va fi ori perfectă, ori grotescă. Toţi vor avea rânjetul acela cretinoid al speranţei fundamentate pe nimic. Toţi vor să treacă de Petru. Petru va fi sub asediu. Un asediu lent, al unor soldaţi care dau năvală cu o disciplină de fier ce nu le permite să se calce în picioare sau să se înghesuie. Toţi se vor lepăda de metehnele pământeşti pentru a impresiona pe ultima sută de metri, la coadă. Toţi vor respecta legea. La fel cum au respectat-o şi pe Pământ. Numai că legea îşi va pierde toate excepţiile odată ce trupul va înceta să mai existe. De ce nu-şi bagă toţi scârbavnicul mădular în lege încă de la început? Pentru că ei, toţi, cred că e vreun dumnezeu căruia-i pasă. Dacă vreun dumnezeu se uită la noi, din lipsă de ocupaţie, se uită doar ca să se asigure că suntem ceea ce a vrut el să fim. Oameni, adică. Legea ne-a fraierit pe toţi. Dumnezeii, adunaţi la sfat, la o bere, şi-au spus că aglomeraţia e naşpa în raiuri, aşa că au trimis legi. Legi identice, formulate cu alte cuvinte, pentru fiecare categorie de oameni în parte. Oamenii au muşcat. Aşa că, sus, aglomeraţia e doar la poarta Sfântului Petru, care-şi dă palme de draci. Oamenii nu mai sunt oameni de mii de ani. Păcat. Am fi dus o viaţă foarte bună acolo, sus, în rai, unde un singur dictator ne-ar fi putut fute pe toţi, iar noi nu am fi avut nici măcar curajul de a simţi plăcere sau ură. Dictatura relativă a unui om ar fi fost înlocuită de dictatura perfectă, divină. Mare pierdere pentru noi... Mare dilemă pentru mine. A respecta legea întru răsplata plăcerilor infernale, sau a fi om întru eternul sex anal divin? A fi un simplu robot obedient sau a mă revolta?
Răspunsul e simplu. Aşa mi-aş băga ştremeleagul învârtoşat într-un vagon de dogme... Ia mai lăsaţi-mă, frate, în pace, să trăiesc aşa cum vrea muşchiul meu şi nu mă mai frecaţi la icre cu legea compensaţiei şi cu Judecata de Apoi! Pe Sfântul Petru oricum îl doare capul de atâtea câte a văzut pe Pământ, aşa că nu-l mai frichineşte pe el grija de mine, muritorul unic dintr-un univers plin de copii fidele ale mele. Ca să nu mai vorbim de celelalte fiinţe, însoţite de miliardele lor de copii. Ia-ţi vacanţă, tataie, şi ia şi toate divinităţile după tine! Pa şi pu, la gară, că am o viaţă de trăit.

Apropo. Îmi lipseşte nişte singurătate. Îmi lipseşte intimitatea. Îmi lipseşte independenţa. Îmi lipseşte dezmăţul. Îmi lipseşte plăcerea de a fi propriul meu stăpân. Îmi lipseşte evadarea. Îmi lipseşte ruperea rutinei. Îmi lipseşte ruperea de pulă. Îmi lipseşte siguranţa. Îmi lipseşte o doză zdravănă de prostie, ca să nu mă mai gândesc la toate astea. Şi mă-ndrept spre o fracţiune din rutină. Munca duminicală. Îmi lipseşte o fractură într-un univers prea obsedat de legi. O fractură în care să mă strecor înainte de a se vindeca. Îmi lipseşte infracţiunea. Mă apuc de muncă.

Kataklysm - The last effort