Heil Papa!

Nazistul din capu' la Biserica Catolică e mai cretin decât credeam. După ce, acum un an, a spus că mass-media sunt naşpa cu crăci şi că intră cu drujba în himenul intelectual colectiv, făcându-ne intoleranţi şi nepupincurişti, acum, Nasoldict zis Adiţă (Hitler, nu Năstase), a făcut un apel către popii catolici. Pe lângă obişnuitele zvastici de turtă dulce, feldmareşalul cu băţ strâmb a împărţit şi mesaje de îmbărbătare, întru veşnica punere pe net a Bibliei. Mai exact, sugătorii de bani supranumiţi preoţi au fost invitaţi să îşi folosească blogurile pentru propaganda Vaticanului.
Alo, mein Fuhrer! Parcă tu erai ăla care halea căcat arian, cum că netul este Satana! Tradiţionalismul întruchipat în monarh absolutist cu caşcheta ascunsă sub tiară s-a sucit, pe fugă, de unde bag seama că a-nceput să-i placă s-o ardă satanic pe unde apucă. Pentru că Biserica Cacofonică a acceptat, în cele din urmă, că Pământul e rotund, s-a ridicat problema faptului că Ubersoldatul Domnului nu prea poate să se sexeze cu Baphometh pe la colţuri, drept pentru care depozitarul celei mai mari colecţii de săpunuri făcute din evrei îşi face publice înclinaţiile de tot felul. De acum înainte, o să se umple blogocubul (de-al dracu' nu e sferă, cum vrea Putzenmund ăsta) cu trolli. Trolli care vor începe să încarce mii de servere cu mesaje de genul "Dumnezeu este printre noi, are grijă să avem cu ce ne şterge la cur în cel mai duhovnicesc stil cu putinţă, aşa că pocăiţi-vă, OMG LOL". Şi totul, pe platforma Satana 2.0, adică pe net. E ca şi când ai scrie "Muie Steaua" pe palatul lui Becali. Sau ca şi când ai desena zvastici pe sinagogă, lucru pe care papa ştie foarte bine să-l facă, după atâţia ani de Hitlerjugend. Încă puţin şi catolicii, din lipsă de adepţi, vor ajunge ca sectele alea care se sinucid în masă de trei ori pe zi şi vor trimite copilaşi blonzi din uşă-n uşă: "Heil Benedict! Vrei să te faci catolic? Na o Biblie, te aştept la Gesta... biserica din colţ pentru botez. Ce? Eşti evreu? Hai să împărţim o grenadă: iau eu cuiul, iei tu restul. Auf wiedersehen!".
La cum gândeşte şi acţionează cel mai iubit neonazist al lumii, Biserica făcută poştă de Sfântul Petru, Inchiziţie şi, acum, de hitlerişti, îşi cam pierde credibilitatea. Nu mai vine, frate, lumea, să asculte popa cum mănâncă căcat latinizat! Nu se mai închină babele la statui şi nu mai defilează Wermachtu' pe străzile Vienei şi ale Cracoviei! Acum, Hitler rilăudid recrutează untersoldaţi de pe net, că, din altă parte, s-a cam gâtuit conducta cu proşti. Ca să nu mai vorbim că Ahmadine... pula mea, ăla cu nume lung... adună adepţii şi din copaci, de unde i-a lăsat Bush la ultima vizită. Păi se poate? Cruciaţi suntem sau baloţi de paie? Nici măcar jidanminatoru' nu mai ţine minte ce muie au primit armatele cruciate de-a lungul istoriei. Unele dintre ele, chiar din partea Bisericii însăşi, că, altfel, nu mai avea Benedict Lugăr dă haur la brâu.
Bottom line: propaganda popilor începe să devină la fel de inconsecventă şi cretină ca Biblia pe care se chinuie să ne-o bage pe gât. Pentru ei şi pentru fanii lor, un călduros Heil Hitler! Remember Nurnberg? Şi, ca dedicaţie muzicală, că tot mi se făcu dor de melodia asta...

Gorgoroth - Incipit Satan

Satana, faţă în faţă cu Sfântul Petru

Apăi m-am întors oripilat. Oripilat că n-am fost plecat nicăieri, dar m-am întors. N-am avut eu chef să scriu şi chestia asta mă oripilează. Dar, să vă spun, dragii moşului (că tot a fost Crăciunul, printre altele, unde fusăi). Nu, n-am fost în Oltenia, pentru că postul ăsta ar fi duhnit a praz şi, sincer să fiu, aş fi vomitat la fiecare trei cuvinte. Prezenţa mea a fost solicitată de însuşi portarul ăla enervant de la ruginitura Raiului, Sfântul Petru. Când am văzut scrisorica de amor în cutia mea poştală, să cad sus, nu alta (că jos cad babele intervievate de Cătălin Radu Tănase). Cred că a fost prima oară când poştaşul şi-a mişcat organismul până în scara mea de bloc. Fericit de eveniment, stând în cur pe bec, am citit porcăria. Am văzut că m-a chemat Petrică la el. M-am înarmat cu două beri şi am luat liftul, în sus. Da, ştiu, avizaţii vor spune că scara mea nu are lift. Pula mea, avizaţii nu m-au văzut stând pe tavan, aşa că ciocu' mic! Am urcat ce-am urcat, oraşul s-a făcut hartă, harta s-a făcut mică, iar liftul s-a oprit cu sughiţuri. În faţa mea, zăcea Ruginitura. Din spatele ei, se auzeau zgomote orgasmice. Viaţă bună, acolo, Sus, n-am ce zice. Cum copulează ocupanţii raiului, nu mă întrebaţi, că nu ştiu, mai ales că femeile nu prea au ce căuta acolo. Singura care a ajuns Sus e Maica Tereza, dar aia e babă. În faţa porţii, mă aştepta, stând la o masă şi trosnindu-şi degetele noduroase de la picioare, un bătrân atât de simplu... dar asta e altă operă literară.

Petru: Coaie, ai belit belinderu'. Cică ai scris nasoale despre mine.
Eu: Bună ziua. Dat fiind vocabularul pe care-l folosiţi, cele scrise de mine vă fac reclamă, nu glumă.
Petru: Da, mă, ştiu, dar, acolo, pe pământ, fraierii spun că... Coaie, aia e bere?
Eu: Da. Vrei?
Petru: Dă-o. Aşa. Oamenii cred că sunt un sfinţişor liniştit şi că viaţa de aici este de o puritate, bla, bla, bla...
Eu: Eu ce? Am băut juma' de bere, că mi s-a făcut sete de atâta urcat. Aşa. Revenim.
Eu: Da, dar ştim amândoi că nu prea e aşa treaba. Uite şi tu, se aude de aici cum se fute lumea pe acolo. Hai să punem coaiele pe masă. Ce dai?
Petru: Ce ceri?
Eu trag o râgâială.
Petru: Porcule!
Eu: Mă-ta.
Petru: Suge-o!
Eu: Mori!
Petru: Sunt mort!
Eu: Şi ce? Mai mori o dată!
Petru: Asta vrei? Bine! Şi scoate o sabie japoneză de tăiat intestine.
Eu: Lasă, frate, sabia, că nu vreau să mori. Eu despre ce prost mai scriu?
Petru: Bine. Deci, ce vrei să-ţi dau?
Eu: Permis.
Petru: Ce să faci cu el? N-ai maşină.
Eu: Lasă maşina, vreau permis de trecere prin Ruginitură.
Petru: Vorbeşte, în pula calului, frumos de Poarta Împărăţiei Cerurilor. Na permisu' şi şterge-o. Să le spui tuturor că eşti primul om care se întoarce viu de la poarta raiului!
Eu: Şi Geoană?
Petru: Am zis om, nu floc violet.

Şi m-am întors. Fraierul n-a spus de ce îmi dă permisul. Mi l-a dat şi m-a trimis înapoi. Chestia sadică este alta. Liftul ăla mergea cam repede. Aşa de repede, că s-a distorsionat timpul. Mie mi s-a părut că toată lăbăreala a durat cinci minute, dar, ţeapă, a trecut o lună şi ceva, ceea ce e chiar de căcat.
OK, unde vreau să ajung cu toată chestia asta? Personajele biblice sunt de căcat. Cu Petru în frunte, pentru că petru este primul personaj biblic peste care dăm noi. De exemplu, prima poruncă (e, şi dacă nu e prima, ce? Dă-mă în judecată! Habotnicule!) spune ceva de genul "să nu ai alţi dumnezei în afară de mine", că ai belit-o până la cotor. Unul dintre cele şapte păcate ale lu' peşte e gelozia. Păi cine e cel mai gelos? Ăla de nu vrea alţi dumnezei în afară de el, de parcă poate el să-mi spună pe cine votez! Şi ar mai fi exemple, dar, observ, chestiile astea cultural-artistice nu prea udă pe nimeni în tenebroasele hăuri vaginale sau în neatinsele vârfuri de sulă, scuzată fie-mi expresia mahalagească. Petru, că despre el e vorba, e atât de prost, că nu mi-a spus pentru ce mă mituieşte. Eu mă simt mituit să-l fac de căcat în continuare. Permisul e permis şi nu mi-l ia nimeni.
A, da. Mai există undeva, în creierii mei făcuţi terci, o tipă, Carina. Aia, pizda mamei ei, încă mai stă la poarta babei. Nu am abandonat-o, dar mai alternez, ca să vă satisfac vouă gusturile bolnave, că văd că numai la Biblie vă stă gândul. Apropo, vă spun un secret: Biblia mea e Kama Sutra. Nu de alta, dar, altfel, aţi crede că sunt vreun popă calic care aplică psihologia inversă şi, pe la spate, capre stând voi, cei ce citiţi aceste rânduri, vă fut energetic, că aşa-i moda. Sictir!

Rammstein - Stirb nicht vor mir

Cum să omori un fluture de noapte

Partea a cincea

Trenul Alicei opri la fel cum plecase, cu şase ore în urmă, adică mai mult gol decât plin, într-un loc ce semăna a gară cu sat, în loc să fie un sat cu gară. Părea a fi acelaşi loc, numai că edificiul era mult mai dărăpănat, mult mai vechi şi mult mai mare decât ceea ce lăsase în urma sa în oraşul pe care-l numise, cu scârbă, "acasă". Era ziuă şi era soare. Alice nu putea rămâne în tren, dar nu avea nici de ce să se ascundă. Nu mai avea aşa mare nevoie de noapte. Cine putea s-o recunoască sau s-o caute, acolo, între necunoscuţi? Cu toate acestea, inima ei bătea sacadat, puternic şi neregulat. Trecuse mai mult de un an de la ultima ei escapadă diurnă, iar gândul de a-şi vedea umbra proiectată pe asfalt, de a-şi privi mâinile şi de a le vedea culoarea naturală, de a-şi urmări părul unduindu-se într-un vânt călduţ o speria teribil. Nu avea de ales. Cu paşi tremurânzi, coborî pe scara metalică a vagonului. Pe măsură ce cubora, ochii verzi, însufleţiţi de lumina zilei, se micşorau tot mai mult. Reuşi să atingă peronul. undeva, în stânga ei, un bărbat cu salopetă albastră o urmărea.

-Domnişoară, v-aţi rătăcit? Vreţi să vă ajut? întrebă el, pe un ton ce trăda politeţea sinceră a impiegatului.
-Nu, mersi. Mă descurc, îngăimă ea, fără a fi, măcar, curioasă în legătură cu numele localităţii în care se afla.

Nu o interesau asemenea detalii. Mai important ar fi fost, pentru Alice, să găsească un loc în care să stea, în care să mănânce în care să se adăpostească de ploaie, de soare sau de noapte... Clădirea părăginită, cu geamuri sparte şi cărămizi lipsă îşi ţinea foarte bine secretele. Nimic nu trăda vreun amănunt despre satul din faţa ei. Se vedea numai că unele cărămizi purtau marca alburie a ceea ce, cândva, fusese o plăcuţă. În rest, Alice ştia doar că nu părăsise ţara şi că ajunsese la munte. Care munte? Pe cine interesa? Era doar un munte împădurit care-i dădea străinei fiori reci. Nici nu voia să-şi imagineze ce se ascundea în desiş.

Gândurile treceau prin spatele frunţii albe şi transpirate, pietrele de râu cu care era pavat drumul se scurgeau pe sub picioarele deja obosite, iar ochii, acum obişnuiţi cu toată acea lumină, priveau fiecare casă, fiecare gard, fiecare copac şi fiecare om. Iar oamenii chiar erau diferiţi de ceea ce văzuse Aliceîn oraşul ei. Nimeni nu era tânăr, dar nici bătrâni nu prea vedeai pe stradă. Toţi purtau, parcă, aceleaşi haine, vechi de ani de zile, lipsite de culoare şi de textură. Nici un obraz nu era bărbierit, iar femeile-şi purtau părul slinos strâns în cocuri mari, lipite de ceafă. Copii nu erau pe acolo. Toate acele fiinţe difuze, diforme, slute, priveau în direcţia Alicei şi întorceau capul după ea. Nu erau obişnuiţi cu blugii, cu tricourile curate, cu părul spălat şi liber, cu tinereţea şi cu frumuseţea rară a fetei. Se simţea stingheră, dar în siguranţă. Cumva, toată atenţia pe care o primea din partea ciudaţilor localnici o mulţumea. Nimeni nu se bucurase, vreodată, de frumuseţea ei, pentru că nimeni nu avusese ocazia de a o vedea foarte multă vreme. Nimeni nu o apreciase, pentru că toată lumea o ignora. Acum, lucrurile stăteau altfel. Nu era om care să n-o observe. Chiar dacă nu puteau bănui ce se ascunde dincolo de aparenţa aproape dumnezeiască a Alicei, sătenii erau fascinaţi de o fată care nici măcar nu încercase, vreodată, să fie graţioasă. Însă, ceva îi ţinea departe de ea. Parcă le-ar fi fost frică, sau parcă ar fi bănuit că ea nu aparţine locului, timpului sau zilei. Ceva din admiraţia pe care o afişau fără inhibiţie se datora unor temeri ce păreau a fi ancestrale, săpate adânc în codurile lor genetice.

Alice încetă să mai ia în seamă toţi ochii ce se ţineau după ea. Îi era foame. Foarte foame. Căută o casă unde să stea, poate, contra unor munci mărunte. Bătu la o poartă de lemn, foarte îngrijită, în spatele căreia se putea zări, prin gard, o grădină enormă, sălbatică, în fundul căreia odihnea casa cu pereţi albi, nu foarte drepţi, şi ferestre mici. Prin uşa scundă, o femeie la fel ca celelalte din sat îşi arătă silueta rotofeie şi fizionomia buhăită. Începu să meargă, încet, printre buruieni. Din când în când, se oprea. Voia să ştie dacă oaspetele mai este la poartă. Când vedea asta, Alice mai bătea, uşor, de trei ori, doar pentru a da de ştire că n-a plecat...

Va urma.
Cargo - Ielele