miercuri, 28 octombrie 2009

Cauzele efectului Ciomu

Sau De ce îmi vine să le tai unora sculele

Campania electorală e de căcat. Şi acum, sute de vizitatori îmi vor da contorul peste cap, pentru că aşa-i în tenis, toată lumea caută ceva despre căcatul de campanie electorală. Mă doare-n cur de toţi, până în momentul în care îmi violează nervii. Ieri a fost Oprescu, doctorul de Bucureşti, la Brăila şi a adus trupa Iris. A băgat banu' gros în ei şi i-a pus să cânte pe scena teatrului. Cică a fost foarte tare concertul. Tot respectu'. A fost şi intrare liberă. Adică, cine voia, putea să intre. Putea? Putea o sulă. Pe afişe era intrarea liberă, în faţa teatrului, brusc, nu mai era. Sanchi. N-ai bilet, nu intri. Biletul nu a costat bani. S-a dat gratis de la casa de bilete. Dar nu a anunţat nimeni că ar fi trebuit să trec pe acolo. De ce aş trece pe la casa de bilete, dacă nimeni nu îmi spune că am nevoie de bilet? Mai mult decât atât, de ce aş trece pe la casa de bilete dacă oamenii lui Oprescu îmi spun că nu am nevoie de bilet? Nene, asta înseamnă intrarea liberă! Intră cine vrea, iese cine poate! Dacă era intrarea gratuită, se accepta, dar, pentru masonii lui Oprescu, e cam complicat să te apuci tu, neam de templier, să îţi beleşti coatele în bibliotecă şi să înveţi limba română. Cum spuneam, campania electorală e de căcat, chiar dacă unii candidaţi sunt... să zicem agreabili. Nu mai intru în Francmasonerie nici să mi-o înfigi în sulă pe Catherine Zeta Jones. Asta e, ţeapa ei.

Mă aşteaptă o lună de tot căcatul. Pe pariu că toţi muiştii care se visează preşedinţi, de la Băsescu la Potârcă, o să vină la Brăila taman când am eu mai puţin chef sau timp de ei, numai bine ca să îmi dea toate socotelile peste cap şi să-mi vină să-mi cam bag socoteala în tot şi să mă duc în Honolulu până de Moş Nicolae? Mi-e scârbă de ei.

Hai că e şi ceva ce îmi place. Glumeam. Ba nu. Îmi place pizza, dar pizza e eternă. Am chef de o pizza. Dă-o dracu', nu despre mâncare am eu chef să scriu. Ţăranii de transportatori vor să mă lase fără bani de pizza şi fără mărunţiş de luat ţigări la bucată în vremuri de secetă. O călătorie o să coste 1,2 lei. Un leu şi 20 de bani?? Să mori tu că ai să-mi dai rest la un leu jumate sau la doi! Că dacă mă urc în maxi taxi cu Enescu de mână, se uită la mine de parcă am intrat cu o grenadă. Pe Eminescu n-am tupeu să-l sui în dubă, că îmi face probleme mari. Nici pe Caragiale. Doar pe Enescu. Plus că, dacă domnii cocalari manelişti care conduc cutiile de conserve prin oraş pierd controlul volanului numărând ditai bancnotele, până scurmă în borcanu' milei ajungem dracu' în primul copac.
Şi mai sunt şi automatele de bilete Braicar. Oh, da, minunile tehnicii, care îţi scuipă banii când te grăbeşti mai rău şi care îţi dau rest la 10 lei numai fise de 5 bani, vor ejacula galben, de fericire că mă îngroapă în greutatea mea exprimată-n nichel suflat cu căcat. Ori faceţi drumu' 2 lei, ori îl lăsaţi 1 leu, să fie toată lumea fericită!
Oricum, am observat că băieţii veseli de la firmele private de transport în comun sunt nişte afacerişti de toată pleasna. Cum măreşte Braicaru' tarifu', cum, hop, şi cocalarii, să nu se lase mai prejos. Coaie, de economie de piaţă nu aţi auzit? Concurenţă constructivă, chestii, trestii... Păi pentru 20 de bani nu se mai suie nici pulea în autobuz şi numai cu duba se plimbă, de vă face profitu' cât volumu' de la manea! În fond, babele se bat pe luat herpes de pe coşciugu' cine ştie cărui sfânt pupat de toate leprele care fac economie, maică, la apă şi nu se spală cu anii. Pentru 20 de bani se face şi crimă!

Apropo de pupat sfinţi. Îmi vine să mă-nchin cu drujba când văd cum, de fiecare dată când calendarul ortodox indică vreo sărbătoare care poate să justifice cheltuirea banilor din cutia milei pentru cerneală tipografică roşie, sute de mii de îndoctrinaţi cu ochii mici şi basmale pe cap se înghesuie şi se omoară, ca nişte buni cre(ş)tini, să mozolească sicrie goale de plumb prin faţa mitropoliilor, Patriarhiei su episcopiilor. Frate, ce e cu graba asta? Se dă caşcaval şi nu am aflat eu? De altfel, dacă ai călcat o babă pe picior, fără să vrei, pe stradă, te blestemă de nu te mai spală toate apele. Dar, ele, doamnele în etate, cu şcoala vieţii absolvită... contra şpagă, se împing, se bat cu jandarmii, se trag de păr, se incendiază cu lumânările şi-şi dau cu crucea în cap ca să vadă Doamne-Doamne din cer care e prima la luat sifilis de pe sticlele alea infecte care acoperă, zice-se, sfintele moaşte gen degetul lui Harlambie, capul lui Ioan Botezătorul, pula lui Ştefan cel Mare şi Sfânt sau alte bucăţi de corp, grotesc despărţite de proprietarii defuncţi. Nene, presupunând că în sicriele alea chiar sunt moaşte, alea sunt nişte hoituri! Cât de necrofil nefutut de o lună să fii ca să te baţi pentru un mozol cu mortu'? Cred că Sfântul Petru îşi va lua concediu medical. Lung. Şi cred că-mi iau şi eu unul până oi mai avea chef de scris. Poate mâine, poate peste o săptămână. Şi poate vin şi cu ceva intersant până atunci. Eventual, o colecţie de mătărângi tăiate de la masoni, candidaţi, transportatori şi boşorogii cu ochelari de cal.

Mediaeval Baebes - Love me broughte

luni, 19 octombrie 2009

Primul bolnăvior al judeţului şi alte elucubraţii

Motto: "Fără mine, nu ar fi existat judeţul ăsta".
(Gheorghe Bunea Stancu, preşedintele Consiliului Judeţean Brăila)

Câtă bâză am făcut de omuleţul ăla când a spus-o. Cu câtă îngâmfare am putut să-l creditez la vremea respectivă! Dar, acum, îmi dau seama că eram cam bătuţel în cap să cred că monstrul vrebal emis de acest Stancu e doar o fantasmă a unei imaginaţii aproape la fel de bolnave ca a mea! Astăzi, s-a adeverit ce spusese el cu luni întregi mai devreme. Astăzi, G.B.S, Ghebese pentru amici, şi-a băgat scârbavnicul mădular în toată presa brăileană, imitat fiind şi de acoliţii săi roşii politic şi negri în cerul gurii. Plecaţi acasă, că Domnul Preşedinte e bolnav! Aşa se rezumă anunţul făcut de un senator. Ce spui tu, străine? Receptaculul annilingusului social-democrat nu e prezent, deci voi nu aveţi nici coaiele, nici mintea, nici coloana vertebrală să vorbiţi în absenţa lui? Fără el nu există judeţ. S-a demonstrat. Aşa că am plecat la a doua casă, respectiv la muncă, să mă fac pulbere că e nentu Stancu bolnăvior. Fie-i ţărâna uşoară şi coliva dulce.

N-am mai filozofat de mult. Mi-o ia Kant înainte. De fapt, iniţial, chiar nu aveam chef de filozofat după ce m-a lovit ca o cărămidă făcută din căcat de vacă vestea decesului PSD cauzat de boala şefului. Nu aveam chef de nimic. Şi mi-am dat seama că nimicul e ceva. Dacă nu era nimic, nu exista un cuvânt pentru el. Nu exista ideea de nimic, opozabilă ideii de ceva. Iar, în absenţa nimicului, ceva n-ar fi putut exista, ca noţiune, pentru că nu ar fi putut definită, nu ar fi existat ceva diferit. Noi inventăm cuvinte doar ca să diferenţiem lucrurile. Să deosebim un calculator de o piatră, un penis erect de o pulă sculată sau un rahat de Stancu, ceea ce e cam greu. Dar să ne-ntoarcem. Nimic e ceva, deci cuvântul în sine se contrazice singur, se anulează sau se reduce, cum ar spune matematicienii. Prin urmare, dacă nimic nu există, ceva nu are sens, pentru că nu se deosebeşte de nimic. Ups... am folosit cuvântul fără sens. Câtă ineficienţă să avem în toate limbile atât de multe cuvinte care definesc ceva inexistent... Dumnezeu, nimic, ceva, timp, bun-simţ...

Am un chef nebun de ducă. Vreau să dispar undeva, un timp, un an, o lume... Sunt sătul de oraş, de muncă zilnică şi silnică şi am nevoie să văd locuri noi, oameni diferiţi de ceea ce văd pe străzile infecte ale oraşului infect. Nu am nevoie decât de ea şi de o escapadă. Nu detaliez, pentru că am făcut o promisiune.

Sfântul Petru a cam dispărut din peisaj. La fel şi Carina. Păcat, începuse să-mi placă de ei doi şi de relaţia pe care o au. Mor mulţi oameni. Zilele astea sunt pline de moarte, de sânge, de maţe răsucite pe furci şi de bare de maşini îndoite de trupuri obeze, diforme, diformizate. N-are boşorogul timp să acorde interviuri, plus că lucrează la un nou tip de cazan. Nu ştiu ce vrea să îndese în el, dar, cică, o să fie infailibil. Probabil că îl umple cu români, că numai ăştia se trag unul pe altul în pârjol. Cum vrea unu să iasă din ceaun, cum îl trag ceilalţi înapoi, futu-i mama ei de capră a vecinului!

Sictirul îşi face loc între circumvoluţiunile mele. Mă sictireşte aproape tot ce mă înconjoară. Încuiaţii care au o problemă cu pletoşii, manelele, lipsa de disponibilitate a Sfântului Petru, faptul că Stancu ar putea să se vindece... Şi mai am şi treabă. Cică. Vreau să dorm şi să visez. Sau să visez că dorm. Sau, pur şi simplu, să dispar. Vreau audienţă. Te vreau. Noapte bună, chiar dacă e dimineaţă.

Epica - Kingdom of Heaven (A New Age Dawns - Part V)


sâmbătă, 3 octombrie 2009

Curva dracu', îmi iei clienţii!

Lăsând la o parte fineţurile şi eticheta aferente vieţii într-o societate la nivel teoretic civilizată, îmi cam bag pula în bătrânetul pus pe şotii vulgare pe seama tinerei generaţii care se străduieşte să supravieţuiască printre buruienile paleolitice năpăditoare ale oricărui vestigiu de bun simţ rămas în picioare de la comunism încoace. În minoritatea îndoliată permanent prin culoarea dubioasă a pielii şi manelizatoare prin prezenţă şi respirarea aceluiaşi aer a mediului înconjurător îmi bag acelaşi scârbavnic mădular. Două categorii aparent neînrudite constituie destinaţia unui mare număr de limbi dornice de atingerea păroasă a unui cur.
Pe de o parte, avem boşorogii autoproclamaţi paznici ai culturii, civilizaţiei şi respectului. Oameni? Mă rog, nu dezbat aici umanitatea lor, ci demagogia. Se înghesuie la uşa autobuzelor, în care urcă pe baza abonamentelor sociale complet inutile prin destinaţie, încă dinainte să coboare lumea. Pe unde vrei să cobor, mamaie, dacă tu respiri duhoare în calea mea şi stai ca monolitu' în drum? Cei care coboară au prioritate, că, dacă sunt 100 de oameni în rablă şi 100 jos, nu mai rămâne loc să tragi o băşină. Care, apropo, ar trece neobservată printre toţi paleoliticii care încă mai cred că o baie "leapădă ţărâna Domnului", conform principiilor Inchiziţiei. Aceiaşi adepţi ai tribunalului bisericesc spaniol se atacă dacă îndrăzneşti să-i calci din greşeală pe bombeu, din lipsă de spaţiu, sau dacă scapi o înjurătură. Ei, cei ale căror reprezentante de sex feminin se coţăiau printre ruinele războiului cu toată Armata Roşie şi care, acum, văd în fetiţele de clasa a cincea, purtătoare de cercei, nişte curve ordinare. Chiar nu voi înţelege niciodată de ce li se dau ăstora abonamente, că oricum nu au unde să se ducă. Nu muncesc. Doar citesc Cancanu' în tramvai şi se leagă de tine că nu citeşti, deşi habar nu au dacă eşti fan Guţă sau fan Schopenhauer. După care aruncă porcăria de ziar. Ce, Kant e prea uşurel pentru creierele voastre supradezvoltate pe fondul îmbibaţiei culturale superioare? Demagogi, mai ceva ca oamenii politici.
Pe de altă parte, există pe acest pământ creaturi ciudate, negre ca şi coloratură facială şi nu numai, posesori de numeroase dosare penale, care atârnă public cu telefoane (ce altceva?) din care se revarsă cultura. Dar s-a scris prea mult despre ei. Se ştie cum este casta maneloasă. Ideea este că adunătura asta e reprezentativă pentru tot ce vieţuieşte de mai puţin de treizeci de ani, drept pentru care bătrânetul demagog, mai sus caracterizat, aruncă în cârca tuturor anatema motivată prin nesimţire şi lipsă de cultură. Două categorii generatoare de generalizare se exclud reciproc. Nu toţi babalâcii sunt demagogi şi nu toţi tinerii sunt porci. Dar câţi înţeleg asta? Hoţii care strigă "hoţii" populează fiecare colţişor al colectivităţilor, dezbinând prin simpla existenţă şi cucerind ca hunii orice redută de bun simţ rămasă în existenţă. Şi mi-e scârbă.

Xandria - Ravenheart