Cum să omori un fluture de noapte

Partea a patra

Ultimele minute ale nopţii suflau în ceafa transpirată a Alicei.
"Mai bine mă loveşte soarele decât să mai rezist o zi în cocina aia..."
Soarele nu o lovi, pentru că reuşi să urce în primul tren pe care-l găsi în gara mult prea monumentală pentru oraşul pe care-l deservea. În scurt timp, clădirea vişinie care aducea a castel fanariot începu să se facă mică în spatele ultimului vagon. Alice trase perdelele compartimentului în care stătea, deocamdată, singură. Stătu trează destul de mult încât să audă, de pe culoar, că "mai sunt şase ore până ajungem", dar destul de puţin încât să capituleze somnului sub prima rază de soare.
Nu ştia unde se ducea şi nu ştia unde voia să ajungă. Pentru Alice, tot ce conta era să plece din oraşul infect care îi transformase orice urmă de iubire în obsesia nopţii. În noaptea dinaintea plecării, Alice se apucase de lucru. Ca de obicei, visul ei despre tărâmuri neumblate îşi făcea loc, tuşă după tuşă, pe o pânză menită să devină parte din catastiful împrăştiat prin dormitorul mic. Când i se făcu foame, însă, Alice nu mai găsi nimic de mâncat. Flămândă, le scrise părinţilor ceea ce le spunea mereu, în surdină. Biletul scris pe hârtie gălbuie, ruptă neglijent, nu avea mai mult de zece rânduri:
"V-aş ucide pentru tot ce aţi făcut şi n-aţi făcut. M-aţi ţinut încuiată în casa asta timp de şaisprezece ani. Când am iubit, aţi smuls din mine tot ce era mai frumos. Când am început să urăsc, nu v-a păsat. M-aţi considerat nebună, iar luni, m-am trezit în cabinetul unui moşuleţ cretin. Nici măcar nu ştiţi cum arăt, animalelor! Nici măcar să mănânc nu mai am dreptul. Mi-e din ce în ce mai clar că nu am ce căuta lângă voi. Am plecat... la dracu' să vă ia. Sper că sunteţi fericiţi acum, naziştilor! Cândva a voastră, acum a nopţii, Alice".
Nimic n-o mai lega de lumea pe care chiar ea şi-o construise în jurul ei. Orice fluture trebuie să zboare, iar momentul ei a venit. Alice continuă să zboare şi să viseze. În compartimentul îngust al trenului fără destinaţie, îşi făcură apariţia un băiat şi o fată, ambii de vârsta ei.
-Bună dimineaţa, salutară ei ocupanta, fără să-şi dea seama că doarme
-Ce mai vrei? tresări Alice.
-Scuză-ne, nu am observat că dormi...
-Nici nu mă miră, de parcă i-ar păsa cuiva... Lăsaţi-mă în pace. La noapte, scăpaţi de mine.
-Scapi tu de noi mai devreme. Coborâm la Iaşi... Tu unde mergi? se arătă băiatul curios.
-Habar nu am. Cobor când mă va trage noaptea de mânecă. Sau când vine controlorul.
-Stai liniştită, că sunt în grevă. Unde ai trăit până acum? De o lună te zile nu mai sunt controlori în trenuri, spre fericirea noastră.
Răspunsul nu mai veni. Alice nu mai dorea să-şi aducă aminte unde trăis până acum. Era un om nou, fără ţintă, fără motive şi, cel mai important pentru ea, fără autoritate căreia să-i dea raportul şi, spera ea, fără intruşi care să-i sondete mintea cu întrebări ascuţite. Adormi.

***

În cabinetul doctorului Morgenstern, Mircea şi Maria îi cereau socoteală bătrânului psihiatru.
-Ce i-aţi spus fetei mele? Scrie că noi am considerat-o nebună pentru că am adus-o aici. Ce i-aţi făcut? întrebă tatăl, străduindu-se să-şi păstreze ultimele rămăşiţe ale calmului său.
-Vă jur, domnule... Nu i-am spus nimic. Am încercat doar să aflu de ce se rupe de lume şi de realitate. Nici eu nu am reuşit să obţin ceva inteligibil. Vă rog să mă credeţi că, de patru zile, încerc să descifrez răspunsurile ei aproape poetice. Nu simte nimic, dar nu este sociopată. Nu se încadrează nicăieri, este de neînţeles...
-Nici noi nu o înţelegem, omule! Nici ea nu se înţelege! Vrea să ne omoare şi ne acuză că n-o mai iubim. Noaptea trecută am rămas fără mâncare. Dacă ar fi fost un om normal, ar fi vorbit cu noi. Ar fi ştiut că nu ne-am luat salariile de două luni de zile şi că nici noi nu am avut ce mânca! În schimb, uite ce ne face. Şi... uite ce pictează. De unde se inspiră? Ce sunt astea? Ia-le şi spune-ne ce se întâmplă cu Alice, pentru că noi ne-am săturat! Nici nu ştim unde să o căutăm. Ne ducem la Poliţie după ce plecăm de aici, se dezlănţui Maria.
-Nu faceţi asta. Sub nicio formă nu o încolţiţi pe Alice. Este obsedată de libertatea absolută, pe care, din câte văd, nu aţi reuşit să i-o oferiţi. Nu vă învinuiesc pentru asta, dar ea o face. Dacă trimiteţi pe cineva să o caute, se va simţi vânată şi va fugi şi mai departe. Este foarte inteligentă. Se inspiră din vise, asta mi-a spus. Se psihanalizează. Se cunoaşte atât de bine, încât se teme de ceea ce ştie. Nu are nevoie de încă cineva de care să se teamă. Se va descurca. Oamenii asemeni ei ajung să se întoarcă după ani...
-Ani? Adică o pierdem?
-A fost pierdută încă de când s-a refugiat în lumea asta a ei. Măcar acum daţi-i libertatea după care tânjeşte. Dacă nu se va da cu pragul de sus, nu va înţelege ce vreţi să-i spuneţi voi. Eu vă promit că mă voi uita la tablourile Alice. Încerc să aflu mai multe despre ea. Dar, vă implor, nu trimiteţi pe nimeni în căutarea ei. Va fi distrusă.
Părinţii Alicei lăsară vraful imens de pânze şi plecară. Maria plângea. Mircea făcea eforturi să-şi ţină lacrimile pentru el. Morgenstern îşi puse mâinile pe creştetul capului. Nu-i venea să creadă cele întâmplate. Se simţi şi mai atras de cazul fluturelui de noapte pe care nu-l văzuse decât o singură dată. Multe nopţi vor fi sacrificate de medic pentru a descifra mintea încâlcită a unei fete mult prea tinere pentru cele pe care le ştia, le intuia, le visa şi le gândea. Iar în tot acest timp, Alice îşi vedea de zborul ei tăcut printre vise şi traverse de cale ferată, zborul către nicăieri sau, poate, către noapte...

Va urma.
Amon Amarth - Twilight of the Thunder God

Cum să omori un fluture de noapte

Partea a treia

Doctorul Adrian Morgenstern citea dintr-o carte neagră când pendula impunătoare îi zdrăngăni în urechi de şase ori. Se uită la ea, apoi la fereastră. Soarele tocmai apunea, prăbuşindu-se, îndepărtat şi lent, într-un hău invizibil din pavajul care făcea ca Strada Alizeului să pară făcută din aramă. Îşi aduse aminte de pacienta de luni. Era ora la care Alice ar fi început ceea ce oamenii normali numesc "visul de dimineaţă".
Se crede că lumina roşiatică a răsăritului, percepută, inconştient, de noi, ne face să avem cele mai vii vise. În fond, asfinţitul aruncă aceeaşi lumină purpurie. Acesta este gândul care-l convinse pe bătrânul doctor să mai facă o noapte albă, concentrându-şi atenţia asupra celei mai ciudate paciente pe care a văzut-o în cei cincizeci de ani de când sondează minţile oamenilor tulburaţi. Se duse la patefonul secular, dar excelent lustruit, se uită la platanul gol şi luă de pe masa de lângă aparat un disc cu muzică de Brahms. Compozitorul german încă mai linişteşte apele din capetele celor care vor să cugete în linşte. Apoi, deschise un dulap ornat, scoase un teang gros de coli albe, un stilou cu peniţă de aur şi o călimară mare de cerneală. Se aşeză la birou şi începu să scrie.

***

Pacienta Alice. Nu-i voi da un număr, pentru că ea nu este la fel ca ceilalţi. Mintea ei este înfricoşător de sănătoasă. Orice problemă i-aş pune, o rezolvă dinainte de a termina eu de expus datele. Latura artistică a Alicei rivalizează cu cea a maeştrilor clasici. În prima şi singura şedinţă de până acum, am rugat-o să deseneze, în creion, un copac. După cinci minute, aveam în faţă cel mai frumos stejar pe care mi-a fost dat să-l văd. Din câteva mişcări rapide, a reprezentat, perfect, acel copac. Îi voi cere acelaşi lucru după ce voi fi terminat de risipit ceaţa care nu mă lasă să-i scrutez abisul minţii. Lingvistic vorbind, Alice dispune de un vocabular enorm. Într-adins am făcut să folosesc unele cuvinte dificile şi elevate. Am folosit, în discuţia cu ea, termeni medicali pe care numai un student în ultimul an la medicină ar putea să-i desluşească. Ea a înţeles perfect tot ce i-am spus, ba, mai mult, s-a avântat într-o dezbatere pe tema schizofreniei pe care bănuiam, atunci, că o are. Nu numai că lumea ei este mai înfiptă în realitate decât a oricui, dar s-a psihanalizat suficient de bine încât să-şi fi dat seama că ceasul ei biologic este, pur şi simplu, inversat. Atunci, am întrebat-o de ce a venit la mine. A plâns şi mi-a spus că vrea să ştie motivul pentru care este diferită. Mărturisesc că nu am nici cea mai vagă idee.
Ceea ce mă intrigă este patologia Alicei. Prezintă porniri ucigaşe îndreptate împotriva părinţilor ei. Mi-a spus că i-ar ucide şi că, în fiecare noapte, le-o şopteşte, în timp ce ei dorm. Totuşi, în momentul în care i-am expus, verbal, cazurile unor criminali în serie, s-a arătat scârbită. Sociopatia ei este indusă de o ură misterioasă îndreptată strict împotriva celor doi. Încă nu are încredere în mine. Nu mi-a spus de ce, însă bănuiesc că au izolat-o de lume. De aceea, Carina s-a refugiat în lumea cărţilor. A citit fantastic de mult, nu doar pentru o adolescentă. Are cultura generală a unui intelectual în etate. Acum un an, mi-a spus ea, s-a săturat de creaţia altora şi s-a apucat de pictură. Tot atunci, a început să doarmă ziua şi să lucreze numai noaptea. Mai ţinea legătura cu părinţii ei, dar, cu timpul, a început să-i evite. Acum, a atins măiestria. Îi mai priveşte doar când trece prin faţa camerei lor şi le spune că i-ar ucide. Se încuie în dormitorul transformat în atelier. În final, mi-a spus că noaptea a devenit singurul moment în care poate să se cunoască pe sine şi să îşi elibereze demonii acumulaţi pe timpul visului diurn. Nu pot s-o înţeleg. Am nevoie de foarte multă muncă şi mă gândesc să renunţ la unul sau doi dintre pacienţii mei pentru a-i acorda Carinei mai mult timp şi mai multă atenţie. Îmi dă certitudinea că pot învăţa totul de la ea...

***

În câteva ore, doctorul umplu cinci pagini, mare parte dintre ele fiind tăieturi, scheme şi definiţii de boli psihice. Nu reuşi să-i pună Alicei un diagnostic. Deşi n-o mai auzise, pendula din camera alăturată biroului bătu de foarte multe ori. Era ora patru dimineaţa. Văzând una ca asta, Adrian Morgenstern căscă prelung şi-şi spuse că "fata asta nu merită să-mi irosesc sănătatea. Şi mâine e o zi". Ieşi din birou, pătrunse în sufrageria în care Brahms tăcea de multă vreme, aşeză discul la locul său şi porni spre un hol larg. Îl aşteptau scările pe care, în fiecare noapte, trebuia să le urce, anevoios, ca să ajungă în dormitorul său. Nu se obosi să aprindă vreo lumină. Nu se obosi nici măcar să se dezbrace de hainele de casă. Se tolăni într-un pat enorm şi adormi imediat. Era prea obosit ca să-şi continue analiza şi prea obosit ca să aştepte răsăritul calm de peste două ore.

***

Şevaletul Alicei susţinea o pânză pe jumătate goală. Un cer negru, un pământ violet şi câteva stele erau tot ce zugrăvise ea. În cameră, nu era nimeni, iar patul era aranjat fără cusur. Uşa dată de perete se legăna în vântul invitat înăuntru de fereastra larg deschisă. Părinţii ei dormeau, neştiutori, dar fiica lipsea. Visul ei rămase neterminat, de parcă ceva ar fi trezit-o când era mai palpitant. Pânza arăta la fel de posac şi de inexpresiv ca omul trezit în mijlocul visării. Iar Alice era de negăsit...

Va urma.
Nightwish - Beauty and the Beast

Cum să omori un fluture de noapte

Partea a doua

Perechi de mâini încleştate defilau, lipsite de trup, prin faţa unui cer de-un galben ireal. Sub orizontul mult prea bine conturat, zeci de copaci negri, fără frunze, foşneau inexplicabil. Sunetul se vedea, la fel de inexplicabil, plutind deasupra singurului element firesc al decorului: iarba verde şi înaltă. Atât de înaltă, încât, privind în jos, Alice abia-şi putea vedea genunchii. Observă, însă, altceva şi, bineînţeles, descoperirea nu-şi avea locul. Era complet goală, iar părul negru, despletit şi ondulat, îi acoperea doar gâtul şi umerii.
Foşnetele şi mâinile ciudate continuară să bântuie lumea ciudată de dincolo de fruntea încreţită a lui Alice. Iar ea îşi strânse pieptul în braţe. Mai bine zis, în ce mai rămăsese din ele, căci mâinile lipseau. Se multiplicaseră pentru a deveni înlănţuirea nefirească din faţa cerului gălbui. Printre copaci, se deschise, încet, foarte încet, o fereastră destul de mare încât mâinile să dispară prin ea. Carina încercă să le urmeze, stânjenită de goliciunea ei, însă, pe măsură ce se apropia de ferestră, ea devenea din ce în ce mai luminoasă. Nu trecu mult până când lumina insuportabilă se transformă în dogoare şi, apoi, în fierbinţeală. Capetele firelor ei de păr începură să se înroşească, apoi să ardă, apoi...
Deschise ochii. Şi o beznă calmă o învălui. Se simţea în siguranţă, acum. Nici hainele nu-i mai lipseau, iar mâinile erau la locul lor. Singura lumină din încăpere venea dinspre un ceas electronic, care arăta ora unsprezece. Din spatele uşii ferecate a camerei, Alice auzi un sforăit sacadat, bărbătesc, şi o respiraţie grea, de femeie. Se simţi într-o siguranţă destul de certă încât să răsucească, grijulie, cheia în broască, să deschidă uşa şi să păşească, încet, pe hol. Îl traversă cu paşi uşori şi se uită în camera în care părinţii ei dormeau, aşa cum făcuse şi ea până la acea oră nocturnă. Le scrâşni un "v-aş ucide" printre dinţi, apoi se duse în bucătăria din celălalt capăt al apartamentului, ca să-şi ia ceva de mâncare. După un sfert de oră, sătulă, încuie, din nou, uşa dormitorului, lăsând cheia în broască, şi aprinse un bec doar atât de puternic încât să nu se împiedice de lucrurile împrăştiate prin cameră. Se aşeză pe taburetul din faţa şevaletului cu pânză albă şi începu să zugrăvească, pe fondul ireal de galben al unui cer îndepărtat, perechi de mâini înlănţuite şi crengi negre, aplecate de un vânt imaginar. Un nou vis prindea contur, ca să se alăture teancului gros de pânze pictate cu fel de fel de fantezii la fel de ireale ca ultima escapadă nepământeană a Alicei, ascunse, toate, într-un dulap enorm şi încuiat.
Mâna ei dreaptă se mişca frenetic, însă fără a da greş. Se grăbea. Mai avea timp doar până la răsărit. Nu putea permite unui vis urât să o expună în faţa părinţilor ei. Nu putea să-i lase să-i vorbească şi nu-şi putea permite să le spună vreun cuvânt. Fluturii de noapte nu vorbesc. Se bucură de libertatea lor limitată, învăluită în tenebre, după care mor. De ce nu poate şi Alice să moară la sfârşitul nopţii? De ce un fluture primeşte uşurarea supremă, pe când ea se vede nevoită a se mulţumi numai cu un simulacru insuficient? Nedreptatea o făcu să-şi elibereze un tremur involuntar, ce transformă un deget de pe cer în trompă. Cu toate acestea, compoziţia nu se strică. Fluturele de noapte clipi de două ori, iar, când prima rază a soarelui străpunse fereastra camerei, Alice încuie dulapul cu picturi, se întinse pe canapea şi se abandonă celui mai bun înlocuitor al morţii, în căutarea sfârşitului sau a începutului unui nou tablou.

Va urma.
Johann Sebastian Bach - Toccată şi fugă în re minor

Cum să omori un fluture de noapte

Partea întâi


-De ce numai noaptea?
-Pentru că, noaptea, nu pot vedea decât vintrele propriei raţiuni. Este singurul moment când mintea mea face asupră-şi autopsia unui pacient a cărui inimă nu s-a oprit, ci, doar odată cu apusul soarelui, începe să ticăie. Pe măsură ce orele trec, ciocăneşte, duduie, se cutremură... După care...
-Linişteşte-te. Nu e nevoie să-mi spui...

Metronomul vechi de pe masa bătrânului doctor se opri sub degetele sale scurte şi groase, terminate abrupt cu nişte unghii chirurgical tăiate şi îngrijite. Printre jaluzelele albastre din biroul căptuşit cu lemn de nuc, câteva zâmbete roşiatice ucideau bezna aproape desăvârşită.
Pe canapeaua construită după moda veacului al nouăsprezecelea, o fată brunetă îşi lăsă pleoapele să cadă peste ochii ireal de verzi. Pieptul înveşmântat în negru pulsa din ce în ce mai rar, frizând imperceptibilul. O mână albă, lungă, cu degete de pianistă, se întinse, leneşă, lângă trupul slab al tinerei de şaisprezece ani. Alice adormi, liniştită.

Doctorul Morgenstern, din spatele plăcuţei aurite care-l prezenta, formă un număr la telefonul cu disc de pe biroul din lemn masiv, frumos ornamentat, şi chemă un taxi pe Strada Alizeului, numărul cinci. Apoi, cu mişcări lente şi uniforme, îşi adună hârtiile pe care scrisese tot ce-i spunea Alice şi le aşeză, grijuliu, într-o servietă din piele neagră. Luă din cuier un pardesiu gri, îl puse pe braţ şi începu să privească strada pietruită prin geam. Când auzi motorul inconfundabil al taximetrului rablagit, acelaşi care venea de fiecare dată, o săltă pe Alice pe braţele sale şi, năduşind, o duse afară, pe scările din faţa casei vechi.

-Ştii deja unde să o duci, îi spuse taximetristului, în timp ce o aşeza pe bancheta din spatele Volkswagen-ului vechi. Îi întinse şoferului câteva bancnote, atent împăturite, şi se întoarse în casă.
Se aşeză pe un fotoliu roşu, aflat într-o sufragerie generoasă, aprinse o ţigară şi se cufundă într-un moment de linişte, ţinându-şi, cu toate acestea, pardesiul şi servieta burduşită în poală. Privi înspre un ceas mare, cu pendulă, care intona, solemn, prima dintre cele şase bătăi ale răsăritului de soare.

-De ce nu pot şi eu să dorm toată ziua, iar, noaptea, să-mi eliberez pe o pânză toţi demonii de prin străfundurile minţii mele? întrebă el fotografia unei femei de vreo treizeci şi cinci de ani, care îl privea de pe măsuţa din dreapta fotoliului în care doctorul Morgenstern se tolănea tot mai comod.
Începu să sforăie sacadat. Servieta îi alunecă de pe picioare şi, lovindu-se de covor, se deschise, eliberând toate foile de hârtie din ea. Când ceasul bătu o dată, doctorul se rostogoli pe o parte, încrucişându-şi picioarele butucănoase. Apoi, vechea pendulă îşi începu cântecul prelung al orei şapte. Doctorul Morgenstern tresări din fotoliu. Ţigara i se stinsese între degetele care nu-i dăduseră drumul nici măcar în somn. O puse în scrumieră, după care începu, frenetic, să adune hârtiile de pe jos, înjurându-şi pacienta care-l ţinuse treaz toată noaptea. Se uită într-un carnet cât o Biblie. Pe pagina asupra căreia privirea cenuşie a psihiatrului se opri, scria, cu roşu, "7.20 - Robert". Mai erau douăzeci de minute până la sosirea primului pacient al zilei de luni. Cu părul ridicat în jurul calviţiei avansate, doctorul se grăbi spre cabinet, fără să mai traverseze strada până la cafeneaua unde obişnuia să-şi administreze doza zilnică de cofeină.

* * *

Taxiul opri în faţa unui bloc vechi de la marginea oraşului. Jos, în faţa scării, aştepta un bărbat de patruzeci de ani. Solid, înalt şi uşor cărunt, fuma uitându-se, prelung, în josul străzii cu asfalt prost. Îi întinse şoferului mâna cât o lopată şi luă, grijuliu, fata care dormea pe bancheta din spate, fiind atent să-i protejeze capul. În timp ce maşina demara, tatăl dispăru în casa scărilor şi începu să urce, anevoios, treptele clădirii cu patru etaje. Miresmele de mâncare gătită, aer închis şi igrasie îi deranjau nările, dar făcea eforturi să le ignore. Sus, la ultimul etaj, o uşă din lemn gălbui stătea deschisă pe jumătate. O împinse cu piciorul. Bărbatul îşi făcu drum prin apartamentul minuscul şi îşi lăsă fiica încă adormită pe canapeaua din dormitorul ei. La ieşire, avu grijă să nu se împiedice de o stivă de pânze pictate, de şevalet şi de tubuleţele colorate împrăştiate pe un covor a cărui culoare nu se mai putea distinge din cauza petelor de vopsea. Închise uşa dormitorului şi pe cea a apartamentului. Se duse în sufrageria foarte mică şi se aşeză pe fotoliul din faţa unui televizor vechi. Pe o măsuţă din partea dreaptă, o ceaşcă de cafea îl ademenea cu aburii ei aromaţi. Sorbi din ea, se tolăni şi închise ochii.

-Cu ce mama lui Dumnezeu am greşit? gândi el, cu voce tare, suficient de tare încât soţia lui să-l audă prin somnul pe care şi-l dormea, liniştită, pe canapeaua din aceeaşi cameră.
Se trezi. Doi ochi negri începură să mijească din spatele pleoapelor îngreunate de vise. Îşi dădu părul lung, drept şi negru după urechi şi-l privi pe Mircea, parcă puţin enervată.
-Şi crezi că rezolvi ceva dacă trezeşti pe toată lumea? Fata aia tot un cadavru rămâne pentru noi. Doar pentru că o iei din faţa blocului în fiecare sâmbătă crezi că faci cine ştie ce? Eu nici atât nu o văd, se revoltă ea, pe un ton din ce în ce mai ascuţit.
Cuvintele Mariei îl dureau pe omul care, între timp, îşi aprinse o ţigară.
-Cine te orpeşte să te duci acum să o vezi? Este aceeaşi privelişte de care am şi eu parte. Când e trează, încuie uşa şi lasă cheia în broască. Nu te mai gândi la asta, iubito. Ţi-am mai spus. Nu sunt cu nimic mai apropiat de Alice decât eşti tu. Ce rost are să ne certăm din cauza ei? încercă Mircea să-şi mai calmeze soţia. O iubea prea mult ca să îndure supărarea ei.
-Poate că, dacă o lăsai să iasă-n lume la timpul potrivit, să iubească, să cunoască oameni, nu ajungea un fluture de noapte, se plânse Maria. Însă îşi dădu repede seama că vorbele ei nu schimbau nimic şi se ridică din pat. Se cuibări lângă soţul ei şi-l sărută pe gât. Tăcură amândoi. Nu avea sens să se certe, atâta timp cât nici măcar doctorul Morgenstern nu era în stare s-p aducă pe Alice cu picioarele pe pământ. Oricum, era târziu şi amândoi trebuia să plece. Un lucrător de pe şantier şi o profesoară de arte plastice nu-şi puteau permite nici să piardă nopţi, nici să plece nervoşi la munca lor.
Cu un alt sărut, cele două trupuri se despărţiră unul de celălalt. Plecară împreună, nu înainte de a-şi strecura capetele prin uşa închisă a dormitorului ei, pentru a-şi lua rămas bun de la un fluture de noapte...

Va urma.
Nightwish - The Carpenter

Proiect potent

Se-ntâmplă oricui să cam rămână în pană de subiecte. De obicei, asta se întâmplă fie din cauză de prea puţine idei, fie din inflaţie de idei. Adică ai aşa de multe chestii în cap, că nu ştii pe care să o scrii prima. Mai ales dacă ele se întrepătrund, derivă una din alta sau se bat cap în cap. Ar fi chiar de căcat să ai două idei opuse pe care să le scrii, una după alta, fără o justificare şi fără o legătură. Mă gândeam să mă apuc să scriu, aici, un roman în foileton. V-a plăcut cuvântul ăsta? Adică serial, inculţilor! Este singura metodă de a trânti în fasole toţi mucii, indiferent de rasă, religie sau sex. E foarte uşor să feţi personaje cu personalităţi şi gândiri opuse, fiecare dintre ele reprezentând câte o latură a propriei personalităţi şi a propriei mentalităţi. Asta înseamnă că o latură a creierului meu uberdezvoltat, imperialist şi colonizator de alte capete este suficientă pentru a constitui un personaj viabil, realist şi mai mult sau mai puţin sănătos între urechi.
Pe de altă parte, scrisul unui roman, mai ales pe bucăţele, implică un angajament nesimţit de tot. Asta înseamnă ca, măcar la două zile, să nasc o parte a unui capitol, ca să nu se ducă audienţa în cucuruz. Mi-ar plăcea să ştiu că măcar trei sau patru oameni îşi pierd vremea citindu-l, ca să nu mă chinui de pomană. Aş putea să mă apuc să-l scriu pe şestache şi să-l scot în formă editată, dar, dacă e bun, oricum ajunge pe net şi la dracu' m-am mai apucat. Nu vreau să ajung ca tipa cu Twilight, să-mi bag pula în el înainte de a-l termina, din cauză că nu-l mai cumpără nimeni, fiind mocăciune pe net. Aşa că mai întâi îl arunc gratis în aer şi, dacă e destulă lume interesată, poate-l şi editez. Cu condiţia să-mi dea ăştia leafa, futu-le muma-n cur de calici. Apropo. Dacă-l scriu aici, îl şi termin, că nu e ca celelalte încercări eşuate. De câte ori am vrut să scriu ceva masiv, m-a apucat sictirul, ştiind că stă numai la mine pe hard şi nu-l vede nimeni. Dacă ştiu că există cineva care vrea să citească şi următorul capitol, care aşteaptă continuarea şi care este interesat de elucubraţiile mele, am o motivaţie destul de zdravănă. Pe mine mă doare în cur dacă mă dezamăgesc, dar publicul e public. Plus că plănuiesc, în secret, să candidez la preşedinţie şi aş pierde voturi dacă nu m-aş ţine de treabă. Kidding.
Fie ce-o fi. Nu promit că astăzi sau mâine vin cu prima parte a mastodontului literar, dar, măcar la sfârşitul săptămânii, va apărea ceva. Nu pot să promit că va fi pornografic, obscen, senzaţional, dar va fi revoluţionar, va coborî filozofia în stradă, va fi o alternativă la Sfântul Petru şi, poate, va avea şi un titlu. De fapt, sigur îl va avea. Dar, încă, nu-l dezvălui. Bineînţeles, sunt deschis ideilor şi sugestiilor. Orice intervenţie este binevenită, oricât de cretină ar fi. În orice roman trebuie să existe şi cretini, fie că ei îl scriu, fie că participă la acţiune. Până atunci, îmi fac vânt, că am treabă, şi-mi caut inspiraţia în cafeaua de mâine dimineaţă. Sper să găsesc destulă cafea şi destulă inspiraţie, că, dacă nu, lumea va pierde o mare operă literară, iar plozii de mâine vor avea cu un autor mai puţin de înjurat în ora de română.

Enya - Adiemus

R.I.P.

Odihnească-se în pace. Uite o expresie dintre cele mai cretine inventate vreodată. De asemenea, este şi foarte exclusivistă. Adicătelea, mă-nţelegi, numai mortăciunile au dreptul să se odihnească în pace. Culmea este că o mortăciune nu are cum să se odihnească. În primul rând, morţii nu sunt obosiţi. Sunt cele mai relaxate chestii. OK, pietrele poate sunt mai relaxate decât ei, dar asta nu e o scuză. În plus, pe un hoit îl doare în coccis (curu' a putrezit) dacă este pace, război, linişte sau gălăgie. Nu-i pasă nici de câinii care se cacă pe mormântul lui şi nici de sataniştii care-i întorc crucea şi-l fac la buzunare. Aşa că de ce i-ai face unui mort o asemenea urare? Nici măcar n-o aude! Mai degrabă le spui asta rudelor. Odihniţi-vă în pace! Da, oamenii lăsaţi în urmă de refugiat au mai multă nevoie de pace interioară decât defunctul. Ăştia vii trebuie să treacă peste evenimentul mai mult sau mai puţin fericit şi să poată dormi noaptea.
Pe de altă parte, îi poţi spune să se odihnească în pace unui om obosit care se duce să se culce. După ce ai umblat, ai muncit sau te-ai futut o zi întreagă, chiar ai nevoie să fii lăsat în pace. Nu vrei să te frece vecinii la creier cu bormaşina, cu barosul, cu ciocanul rotopercutor sau cu Guţă. Dar, cum pe sub occiputul românului colcăie prejudecăţile, apucă-te să-i urezi unuia "orihneşte-te în pace" dacă vrei să-ţi zguduie medulla oblongata cu o scatoalcă bine plasată şi bine dozată.
Mie mi-ar plăcea să mă odihnesc în pace până crăp. În fiecare noapte, cu excepţia unora mai sălbatice. După aia, puţin îmi pasă dacă mi se ascunde hoitul în motorul cu reacţie al unui avion. Să mă facă pilaf sau ciorbă şi să mă dea de haleală unui oraş întreg! Hai să vedem cui îi pasă, mai ales dacă pulimea habar nu are ce bagă în ea. Oricum nu aş mai avea percepţia liniştii şi a păcii.
Deci, cum spuneam, e o expresie de căcat. Sau, cel puţin, e folosită într-un context de căcat. Cam ca orice lucru funerar legat, mai mult sau mai puţin, de religie, Biserică şi alte aberaţii manipulative. Oare chiar crede vreun calic de-ăla de popă că îi intră mai mult caşcaval în pungă dacă debitează expresii de-astea metaforice în faţa unora care nu mai pot decât să plângă?
Primul popă pe care o să-l plătesc o să fie ăla care, după ce îmi crapă cineva, o să îmi spună mie să mă odihnesc în pace, nu hoitului. Ce a făcut ăla să merite pacea taman după moarte? E de un sadism bolnav chestia asta. Omul şi-a petrecut toată viaţa în zgomote de bormaşini, iar, acum, primeşte, în sfârşit, ceea ce a căutat, după ce nu mai vrea asta. Culmea ironiei ar fi să fi murit în război.
Odihneşte-te în pace, dacă mai poţi! Na! Batjocură curată. Şi cu mine cum rămâne, bulangiule? Mă aştepţi şi pe mine să mă duc dracului ca să arăţi puţină bunăvoinţă faţă de mine? Până atunci, muie. Ai nevoie de oameni ca mine (biologic) şi opuşi mie (ca mentalitate) ca să haleşti icre negre şi trufe. Tu să nu te odihneşti în pace! Poate după ce crăpi ţi-oi spune, de sub nişte degete fluturate, să te odihneşti. Nu în pace, că oricum nu pot beneficia de pe urma suferinţei tale post mortem. Măcar dacă aş putea să mă bucur de şederea ta în infern... Aş putea să îţi urez "opăreşte-te în profunzime". Nici măcar atât.
Pana calului... Pute limba română de vorbe de-astea de duh sau de falsă politeţe, care, în cel mai fericit caz, nu fac niciun bine. La ce dracu' să fii politicos, dacă, oricum, ăluia căruia-i arăţi că eşti un domn (în pula ta) oricum nu îi faci niciun bine? Hai odihniţi-vă în pace, că parcă aş pleca niţel în cucuruz.

Giuseppe Verdi - Corul ţiganilor (Trubadurul)

Apel la "Ţine-ţi limba la tine în cur"

Îmi plac dobitocii care se chinuie să exprime idei simple folosind cuvinte preţioase, adică acea categorie de scriitori de orice şi cititori de etichete de tricou care pierde câte cinci ore stând cu DEX-u' în faţă ca să debiteze inepţii deghizate în filozofie, mă-nţelegi, domn-le, elevată. Parcă ar aprecia cineva nivelul de cultură al unuia care, pe lângă complexitatea vorbelor, nu e în stare să alcătuiască o idee originală sau, măcar, cât de cât inteligentă. Sigur, este uimitoare potenţa unui asemenea creier care, varză fiind, nu este în stare decât să absoarbă tot felul de combinaţii fantasmagorice de litere şi să le dea un sens, întotdeauna primul din dicţionar. Are şi organu' limitele lui de înţelegere a definiţiilor. Reţine totul până la un punct. Astfel, în mintea bolnavă a dependenţilor de aprecieri gen "mânca-ţi-aş biblioteca ta, cât ai citit, frate!", futaiul nu e futai, e satisfacerea vulgară şi impersonală a doleanţelor interioare pornite din straturile primordiale ale cortexului, responsabile cu instinctul animalic, şi, care, din când în când, refulează, inundând componenta fizică a omului şi contaminând orice urmă de raţiune... pula mea. Ori te fuţi, ori faci dragoste. În timp ce unii se chinuie să spună cât mai mult folosind cuvinte cât mai puţine şi mai simple, să înţeleagă şi profesorul universitar, dar şi puletele de crâşmă ce vor să spună, paraziţii ăştia pseudointelectuali (v-a plăcut cuvântul ăsta?) duc o cruciadă politicianistă. Se exprimă exact ca puliticienii. Basculează lopeţi de căcat pe gât, dar regurgitează numai vreo două idei tâmpite, simpliste, puerile, ocupând, altminteri, volume întregi. Pentru ei, substanţa este mult mai profundă decât pare. Nu contează ce căcat mănânci, atâta timp cât îl mănânci frumos, cu furculiţa şi cuţitul, şi bei un Cabernet Sovignon din 1864 la el. Mentalitatea asta de căcat îşi are originea şi în şcoala pe care, invariabil, puleţii respectivi o iau prea în serios. Nu spune nimeni să o freci în cârciumă toată ziua, dar nici chiar să înghiţi tot ce vând comuniştii ăia care-ţi cer să foloseşti expresii frumoase, ca, măcar aşa, să impresionezi. Greşit, fraierilor! Nu impresionezi pe nimeni dovedind că eşti un incult care ştie cuvinte multe. Un dicţionar nu e cultură. Orice altă carte este. Contează cum îmbini cuvintele, nu cum arată ele. Cine are mai mult succes? Eminescu, ţăranul foarte inteligent care a folosit cuvinte din popor pentru a vorbi despre cosmogonie şi alte chestii chiar interesante şi originale, sau Freud, care a despicat firul în coişpe ca să spună doar că toţi vrem să futem, de parcă nu am şti şi singuri, şi că unii oameni vor să-şi fute mamele sau taţii? Apăi, Sigmund, frate, Mişu ăsta al nostru a spus mai multe în 600 de pagini decât ai spus tu într-un milion! Luzăre! Luzăr, ca imitatorii tăi cretini cărora li se pare că sunt cine ştie ce sculă pe basculă. Să vă spun un secret. Oricât de educat şi de DEX-uit ai fi, tot mai greu îţi e să citeşti cretinisme îmbrăcate în foiţă de aur decât cretinisme expuse în limbaj cretin. De filozofie nu mai vorbesc. Nu-i de voi. Mâncarea de căcat e o artă.
Ia mai dă-i dracului. Mă apucaseră aseară dracii când am citit un blog tâmpit. Nu spun al cui e, pentru că publicitatea negativă este foarte eficientă. I-aş face trafic pe barba mea şi nu-mi doresc asta. Dimpotrivă. Uneori, mă pocneşte în moalele capului toată prefăcătoria asta. Şi, cel mai rău, mă doare că e un subiect mult prea fumat. Oricâtă muie le-ai trage ăstora, apar ca ciupercile după ploaie. Te lupţi cu morile de vânt şi-ţi vine să-ţi refulezi instinctele animaliere care sparg zăgazurile cortexului reptilian şi transformă universul într-o fantezie erotică în lanu' de cucuruz, manifestându-ţi inumanele porniri asupra cărăbuşilor. Adică-ţi vine să fugi în păpuşoi şi să fuţi cărăbuşi. Greţos, frate. Greţos. Pardon. Vomitiv, în falusul meu!

Cradle of Filth - Nymphetamine

Dumnezeu, faţă în faţă cu Sfântul Petru

Se mai întâmplă să crape şi câte o zeitate parşivă cu tendinţe dictatoriale. În fond, nimeni nu e perfect...

Sus

Petru: Ce pana mea cauţi, şefu', aici? Cine ţi-a făcut-o?
Dumnezeu: Taci în pizda mă-tii şi lasă-mă să trec, că abat Apocalipsa peste bulangiul ăla!
Petru: Ho, tataie, că, aici, toţi sunteţi egali. Ce, crezi că dictatura ta merge peste tot? Bagă adânc. Cum ai ajuns aici?
Dumnezeu: Frate, ai auzit de Nietzsche?
Petru: Cine, mă???
Dumnezeu: E un polonez. Cică e filozof. Ţăranul şi-a vândut sufletul principalului meu concurent de pe piaţa veneraţiei pupincuriste. A băgat ăla o promoţie tare de tot, cică dai un suflet, primeşti puteri nesfârşite. Aşa că Nietzsche ăsta s-a apucat să scrie o carte închinată concurentului şi, acuma, că a primit puteri, cică "Dumnezeu este mort". Pac pac... şi m-am trezit mort.
Petru: Cum să te trezeşti mort, şefu'?
Dumnezeu: Uite aşa, bine, nu te mai hlizi şi lasă-mă să trec! Am treabă, trebuie să mă chinui să-i iau ăluia puterile înainte să mai facă cine ştie ce mizerii.
Petru: După cum spuneam, aici, toţi sunteţi egali. Nu ţin cont de provenienţă, nume sau funcţie. Spune-mi, suflet rătăcit, ce păcate ai comis tu? Ţine minte că le am pe toate la ceaslov, aşa că este indicat să le recunoşti tu.
Dumnezeu: Căca-m-aş pe el de egalitarism! Ţi-a băgat Geoană ăla idei de căcat în cap. Lasă că am eu grijă de el când ajunge pe aici.
Petru: Ai de aşteptat. Hai, zi cu păcatele alea, că n-am timp de toţi pulifricii cu ambiţii divine!
Dumnezeu: Bă, eşti paliu? Ce păcate să am? Eu am creat totul, nu am păcate. De fapt, sunt singurul care nu are păcate. Mai e şi fi-miu, dar ăla şi-o cam trăgea, pe jos, pe-acolo ,cu cine apuca.
Petru: Deci, nu prea mai ai coaie în faţa porţii. Hai să-ţi spun eu de ce te faci vinovat. Ai minţit când ai promis că nu mai abaţi Apocalipsa asupra oamenilor. Noe îţi spune ceva? Cum poţi să promiţi asta, când se ştie din moşi strămoşi că va veni un sfârşit şi se vor face un cer nou şi un pământ nou? După aia, când cu izbăvirea păcatelor şi eliberarea permiselor de trecere în Rai, când ai instituit funcţia pe care eu o deţin în acest moment, nu ai avut cojones să te duci tu printre oameni. L-ai trimis pe fi-tu la moarte sigură. Ştiai că o să şi-o ia. Nu ţi-ai prea iubit aproapele. Eşti demagog. Ai tendinţe dictatoriale. Eşti cea mai invidioasă fiinţă pe care o ştiu. Pedepseşti pe cine are alţi dumnezei afară de tine. Asta e concurenţă neloială. Eşti incredibil de nedrept faţă de ceilalţi dumnezei de pe acolo. Vorbeşti ca un birjar. Te dai perfect, dar creaţia ta este mai mult decât imperfectă. Este fundamental defectă! Cum se face că o fiinţă desăvârşită nu e în stare să creeze o lume după chipul şi asemănarea sa? Ai făcut omul nepupincurist şi revoluţionar. În momentul în care şi-a folosit dreptul pe care chiar tu i l-ai dat, ai început jihadul împotriva celor care îţi ies din cuvânt, disperat fiind să îţi impui controlul total asupra unor fiinţe care nu pot fi total controlate, pentru că aşa a vrut cariciul tău când ai creat-o! Eşti mai rău decât Satana! Nietzsche va ajunge în Rai, pentru că a ales un dumnezeu mult mai OK decât tine. În Iad mergi tu vreo trei eterntăţi jumate, arzi acolo şi curăţă buda Antichristului! Să te întorci când îţi revizuieşti comportamentul şi modul de gândire.
Dumnezeu: Nu numai că Nietzsche este mort, dar tu eşti şi mai mort. Eu te-am făcut, eu te omor!

Şi a căzut Dumnezeu acolo unde merită, în cel mai întunecat cotlon al propriei sale creaţii. Fază la care Antichristul, de jos, de foarte jos, a urlat spre Petru: "Mersi, coaie, ai depăşit aşteptările! Ai puterile pe care ţi le-am promis. Tu şi cu Nietzsche o să faceţi casă bună, acolo, sus. Cât despre tataia ăsta, stai tu liniştit, că îl pun la punct cum nu am mai pus pe nimeni. Îl trimit în cel mai mişto bordel de aici, cu cele mai mişto fătuci din tot iadul, cu bani căcălău, dar, şi asta rămâne între noi, îi tai sula. Vezi prăpădul dracului. Adică al meu. Mwahahahahahaha!"
Iar Petru şi-a luat o bere, după care s-a dus să se culce. A emis un decret care prevede că, două zile, nimeni nu va mai crăpa. Ăia care mor de gripa porcului nu se pun, pentru că oricum nu de gripa porcului mor. Am plecat să mă sinucid, ca să prind şi eu alea două zile în care nu crapă nimeni.

Wolfgang Amadeus Mozart - Requiem

Mic tratat de crâşmologie

La români, cârciuma-i mumă, cârciuma-i ciumă. Sau crâşma, pentru adevăraţii cunoscători. Unde te duci când te saturi de frecat sticla de bere în casă? Unde te duci când o arzi pe afară şi vine ploaia de te udă şi-n cur? La crâşmă, ca să nu ne mai lungim aiurea. Cine se bagă la adăpost sub vreun balcon care poate să cadă în orice clipă, sau de unde se poate abate asupra ta un val de praf şi căcat scuturat de pe covorul vreunui bulangiu care nu şi-a găsit alt moment să-şi cureţe cocina? Bine, dacă stai prost cu finanţele, asta e. Te expui. Dar crâşma e sfântă.
Bodega satului sau a blocului este un loc deosebit de interesant. Găseşti acolo oameni de toate condiţiile. Beţivi, alcoolişti, etilişti şi fătuci care-şi menţin silueta basculând vodcă plată cu lămâie, toţi se adună într-un semiîntuneric relativ plăcut, suficient de întuneric încât să ţi se pară bună orice tută şi suficient de semi încât să deosebeşti femeile de bărbaţi. Nu garantez pentru bărbaţii care arată, din spate, a fătuci. Până la urmă, pe ăia-ţi vine să-i plesneşti peste buci şi la lumina soarelui, dar te abţii când vezi că îmbrăcămintea este asexuată, iar părul de pe mâini parcă e prea mult.
Crâşma are şi o latură sentimentală. Nu, nu simte că e nesimţită. Nesimţită pentru că ia berea de la Metro cu un leu sticla şi ţie ţi-o dă cu cinci. Nesimţită pentru că buda pute. Nesimţită pentru că pe uşa de la budă scrie "femei", dar înăuntru sunt doar căcători. Şi aşa mai departe. Sentimentalismul crâşmelor se vede în ochii mici şi roşii ai muşteriilor. Cu cât mai roşii sunt ochii, cu atât mai fideli şi mai greu de citit sunt muşteriii, drept pentru care voi trata numai cazurile de oameni relativ treji.
În primul rând, la crâşmă vezi şoferi. Fraierii care aduc gaşca cu Loganul şi care se uită cu jind la vodcile lor. Invariabil, şoferii bagă în ei bere fără alcool care, în afară de faptul că te face să te pişi din cinci în cinci minute, nu are nimic în comun cu berea convenţională. Dar, de la distanţă, se vede în paharul lor o poşircă gălbuie care sigur nu e pişat, iar condiţia şoferistică se voalează întrucâtva. Nu îşi pot permite să fie etichetaţi drept şoferi de Logan. O categorie aparte o reprezintă şoferii de BMW, care îşi ţin cheile pe masă, cu superioritate, şi beau suc de portocale. Ei nu trebuie să bea bere ca să fie tari. Sunt tari pentru că au BMW. Din acelaşi motiv, unii posesori de Logan îşi pun la cheie breloc cu BMW. În crâşmă, nu ştii ce maşină are băutorul de suc, aşa că nu poţi să-l iei la mişto pentru loganism. Camuflajul funcţionează perfect...
Pe de altă parte, crâşma este populată şi de pietoni upgradaţi. Ăştia sunt cei mai mulţi şi constituie clasa de mijloc. Ei fie sunt aduşi cu Loganul/BMW-ul de sclavii şoferi, fie vin, singuri sau însoţiţi, per pedes. Nu este nici o ruşine, nici o mândrie să fii pieton upgradat. Eşti upgradat pentru că îţi permiţi să o arzi în cârciumă. Eşti naşpa pentru că nu ai maşină. Eşti tare pentru că poţi să te alcoolizezi până nu mai poţi. Nu îţi interzice nimeni să umbli muci pe stradă. Totuşi, dacă eşti însoţit de o femeie, e mai bine să rămâi cât de cât treaz. Femeile au o problemă cu beţia, atunci când nu este a lor. Ele nu suportă concurenţa. Se îmbată rar, dar bine. Din două beri au rezolvat cazul mai bine decât l-aş rezolva eu din zece beri, trei sticle de vin şi două de whisky.
Ceea ce mă aduce la prezentarea clasei superioare a crâşmei. Femeia. Femeile, rar, vin singure, iar atunci se îmbată mai ceva ca moşii. Sunt superioare, pentru că sunt, cică, manierate. Sunt servite de şoferi şi de pietonii upgradaţi. Consumaţia nu se face decât rareori pe banii lor. De fapt, ele plătesc doar atunci când agreează ca şi consort persoana de lângă ele, şi asta dacă a trecut ceva vreme de la acceptarea ei în cercul intim. Femeile nu pleacă niciodată bălăngănindu-se. Mereu le va duce cineva pe braţe, fie din respect, fie din dorinţa sau nevoia de futai. Orice ar fi, sunt privilegiate. În rest, nu sunt cu nimic superioare sau inferioare restului lumii. Doar faptul că posedă pizdă, umor sau ochi frumoşi le face să fie puse pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei crâşmologice. Ele sunt foarte rar şoferiţe. Le şoferesc alţii. În plus, beau cocktail-uri de 10, 15, 100 de lei, pentru că, pula mea, îşi permit cocliţii care le curtează. Ca să nu mai vorbim că sunt nişte catastrofe la volan.
În final, vă prezint cea mai nenorocită şi mai oribilă clasă cunoscută de crâşmologie. Moşii. Moşii sunt paraziţi. Sunt chiar şi sub demnitatea şoferilor de Logan care beau bere fără alcool. Sunt sub demnitatea budelor pe care le inundă cu vomă şi alte chestii care ies din ei şi se depun, grotesc, pe marginile colacului pe care sunt prea muci ca să-l ridice. Moşii nu sunt niciodată treji. Crâşmologic vorbind, ei sunt Beatmen: forever mangă. Moşii cu înclinaţii crâşmologice se prezintă, prompt, la apelul de dimineaţă, cu cinci minute după ce crâşma se deschide. Nu se ştie de unde, dar se presupune că din ziua anterioară, sunt deja rangă. Dar, cum aburii încep să li se scurgă printre toate ridurile, trebuie să-şi facă plinul. Încep cu ţuică. Dau pe gât 10 shot-uri în primele două ore, timp în care sunt suficient de lucizi încât să dezbată subiecte politice, economice, sociologice. Apoi, trec pe bere. Berea, odată turnată în amestecul de acid clorhidric şi etanol de pufoaică din stomac, produce mucificare severă. Această stare mută subiectele de conversaţie împiedicată în zona femeilor. Toţi se laudă cu fictive cuceriri din tinereţe, toţi îşi preamăresc potenţa devenită imaginară, toţi conchid că "dacă aş mai fi tânăr, aş fute-o pe barmaniţă de m-ar ţine minte toată viaţa". Se pare că, în ciuda epocii antisexuale în care au trăit, moşii de crâşmă sunt experţi în ale futăriei. După ce devin amărâţi din cauza lipsei de potenţă, se refugiază la bătrâna ţuică de seară. Bagă în ei până când nici despre fotbal nu mai sunt în stare să vorbească. În stadiul final, de cvasicomă, cu alcoolemie de 97,423%, discursul lor se transformă într-un torent de înjurături meşteşugite, adresate... nimănui. Deşi sunt primii care vin la crâşmă, sunt ultimii. De moşi se roagă barmaniţa să iasă în pula mea afară, că se închide şandramaua. Ce se întâmplă cu ei după aceea, este un mister, pentru că, de exact 174 de ani, nu s-a mai văzut nici un moş de cârciumă în libertate. Probabil că s-au adaptat şi au devenit efemeri. Se nasc moşi, mor moşi. Viaţa lor durează 16 ore, cât programul crâşmei. Cum ies, cum se evaporă în neant, ajutaţi, probabil, de volatilitatea alcoolului care ajunge să constituie peste două treimi din componenţa lor chimică. În plus, sunt atât de josnici, încât nimeni nu-i bagă în seamă nici cât să-i înjure. Rar mai sunt consemnaţi, şi asta doar când lasă floci uzi pe colacul de la budă. Atunci, descoperitorul îi îjură in corpore. Personalităţile lor individuale nu sunt demne de irosirea obscenităţilor pe ei.
Bineînţeles, crâşma este populată şi de figuri misterioase, de sorginte neomenească, pe care unele teorii crâşmologice le încadrează în sfera divinului. Ele sunt patronii şi barmanii. Rugăciunile adresate lor aduc întotdeauna băutură şi, rar, gratuitate sau dreptul de a achita nota de plată la salariu. Marii preoţi ai crâşmelor, clienţii fideli, au cele mai mari şanse de a bea pe datorie. Divinităţile crâşmei nu pot fi caracterizate. Nici măcar eu nu sunt vrednic de îndrăzneala necesară analizării divinităţilor. Doar le mulţumesc pentru că există.
Crâşma, aşadar, este un paradisiac loc de întâlnire al oamenilor şi neoamenilor. De la femei la moşi, toţi, fără vreo excepţie, au trecut, sunt sau vor trece prin crâşmă şi se vor integra în ierarhia socială de acolo încă din momentul în care vor trece pragul. Cârciuma, deşi amplasată strategic în drum, este un spaţiu aflat în afara continuumului spaţiu-timp. Este locul care l-a inspirat pe Einstein să elaboreze teoria relativităţii. Paradoxul cârciumei este că, oricât ai sta acolo, niciodată nu întârzii acasă. Sau, dacă întârzii, eşti suficient de beat încât să ţi se accepte lipsa de punctualitate. Închin, deci, o mare halbă cârciumii şi ăluia care, sănătos la minte fiind, a pus-o în drum! Hai, pa, că mă duc să basculez o damigeană la bodega din colţ!

Metallica - Nothing else matters

Coprofagi la poarta Raiului, episodul 2: Preşedintele

Legea aia idioată, de care mă doare în cur, că nu mă afectează, dar care face apel la ce mi-a mai rămas din bunul simţ mă obligă, moral, să bag în seamă sau, mai politically correct, să ucid şi alţi mâncători de căcat folosindu-mi proverbialul kalashnifalus pus pe ejaculat gloanţe verbale. Suck on that, CNA! Sunt în afara jurisdicţiei voastre infecte. Azi, mi s-a pus pata pe Trăienică ăla... Eh, ştiţi voi despre ce băsesc e vorba. Şi ăsta a venit cu liota de ţărani la Brăila ca să toace ţara. Dec,i poc, sau, mai bine zis, splat. Cinci gloanţe mai târziu, că e rezistent rău de tot, a crăpat.

***

Petru: La castel în poartă, cine dracu' bate?
Traian: Sunt eu, preşedintele!
Petru: Nu se poate, nu tu! Doamne, de ce mi l-ai trimis pe ăsta?
Iliescu, din spate: Futu-te-n cur, pe Mircea al meu nu l-ai recunoscut nici din buletin, dar pe zdreanţa asta imediat o identifici! Pedelist matusalemic.
Petru: Du-te, mă, de-aici! Deci, Traiane, cu ce treburi eşti pe aici?
Traian: Vreau să vorbesc cu fratele meu să-l avertizez că trebuie să vină mogulii pe aici. Nu vreau să împart raiul cu ei.
Petru: Care frate? Şi, stai aşa, cine ţi-a zis ţie căai un loc rezervat aici, sus? Crezi că, dacă ai fraierit românii, îţi merge şi cu mine? Ia pleacă, mă, de-aici că am treabă!
Traian: Fratele meu, Dumnezeu! Nu ştiai? Şi, stai aşa, cum îndrăzneşti să mă trimiţi pe mine la dracu'? Tu ştii cine sunt eu? Sunt preşedintele! Vezi? Scrie pe afişe!
Petru: Dacă o să mai fii tu preşedintele şi în următorii cinci ani, eu sunt licuriciul.
Traian: Putem negocia asta. Ştii? Şi Elenei îi plac licuricii. Poate ne combinăm toţi trei.
Petru: La cartelă?
Traian: Frate, ce idee! Muie pe cartelă! Tot voia fiică-mea să-şi bage breasla în legalitate! O să vindem cartele pentru muie! Ca să nu se suprasolicite doamnele. Trimite-mă înapoi! Te rog, te rog, te rooooog!
Petru: Hai că-mi place ideea ta. Dar să-mi cadă mie pula dacă nu te trimit în infern, la cazan, dacă te mănâncă în cur să nu-ţi respecţi cuvântul!
Traian: Eu sunt preşedintele. Cuvântul meu e sfânt!
Petru: Hai, valea, că mă plictiseşti amarnic. Peste cinci ani, te prezinţi înapoi, la raport. Înţeles?
Traian: Da, să trăiţi bine!

***

Pula mea...

Corul Armatei Roşii - Imnul URSS

Coprofagi la poarta Raiului, episodul 1: Mircea-în-pula-mea Geoană

Dacă tot fac geniile neînţelese nici de ele turul României în patru labe, să-şi promoveze cunoştinţele de coprofagie avansată, hai să elucubrez şi eu pe seama lor, că parcă prea e lumea intoxicată de ei. De candidaţii ăia sau ce or fi. Până şi fătuca aia plină de fiţe de prinţesă născută fără virginitate zice că "lumea este invadată de politică". După aia mă pune să citesc un ziar de 64 de pagini, dar asta e partea a doua. Deci, dacă tot suntem invadaţi de coprofagi, asasinul din mine îşi scoate infailibilul falus Kalashnikov şi-i curăţă pe toţi, Allahu Akbar! Iar eu, scriitorul fin, rafinat, nonviolent şi elevat, o frec KGB-ist la poarta Raiului şi relatez confruntările dintre omuleţii ăştia şi Moş Petru.

* * *

Astăzi, asasinul din mine îl trimite sus pe Mircea Geoană. A fost pe la Brăila şi l-a semiucis mireasma caruziană din aer. Kalashnifalusul a făcut restul. Mirciulică a urcat cu elicopterul luat din banii publici până la cer...

Petru: Cine mai eşti şi tu, bă?
Mircea: Cum, tataie, nu mă ştii? Învingem împreună...
Petru: Iulius Caesar?
Mircea: Iulius Mă-ta! Hai, frate, sunt pe toţi stâlpii!
Petru: Eşti zeul Flegmei?
Mircea: Eşti bască. Sunt Mircea, bă!
Petru: A, tu eşti Mircea? Mersi de pachetul de turci, frate. Poţi trece.
Mircea: Nu bătrânul. Geoană! Dar, în fine, mersi. Hai salut.
Petru: Ia stai, tu, coane, că nu e aşa uşor. Şezi. Tu nu ai omorât musulmani, ca Mircea sau Bush, aşa că intri pe mâna mea. Numele!
Mircea: Geoană.
Petru: Prenumele!
Mircea: Mircea în pula mea!
Petru: Lung rău. Parcă eşti Van Dame. Aşa. Cenepeu!
Mircea: 2... şi nu mai ştiu.
Petru: În fine. Ia zi, Mircea-în-pula-mea, de ce crezi tu că poţi să intri în Rai? Ce te recomandă pentru un norişor pufos şi-o bere neagră?
Mircea: Păi... îmi plac copiii!
Petru: Haha, şi lui Michael Jackson îi plăceau!
Mircea: Hai, tataie, că nu în sensul ăla îmi plac! Şi respect şi bătrânii, care sunt bunicii şi părinţii noştri! Promit că o să-ţi măresc pensia şi salariul, pentru că vreau un rai al...
Petru: Ho, bre, ce-ai? Ia un gât de russkaya vodka, să te mai potoleşti. Deci, respecţi bătrânii. Cu tinerii cum te înţelegi? Pentru că, aici, sus, toţi sunt egali.
Mircea: Când te gândeşti că marele Stalin spunea că Dumnezeu e naşpa... Păi şi tinerii îmi plac. Şi copiii... Şi toată lumea, I love you everyone! Promit salarii şi penisuri... penitenţe... penicilină... PENSII, frate! Pensii mari de tot, ca a marelui Ion Iliescu!
Petru: Bă, ţâcă, aici nu te alege nimeni să faci nimic! Lasă campania pentru cine o gustă. Deci, îţi plac oamenii. Există, totuşi, excepţii?
Mircea: Aici... ce să zic... nu mulţi ştiu (sanchi), dar chiar şi pe Băsescu îl iubesc. Dar nu-i iubesc pe ăştia care au făcut pensii mici şi salarii mici! Promit că măresc...
Petru: Mai du-te-n pizda mă-tii cu măritul tău! Nu pricepi că, aici, toată lumea are tot ce îi pofteşte inima şi că Dumnezeu e şefu' etern?
Mircea: Atunci promit că vă scap de sub dictatură şi aduc aici democraţia, cu pensii şi salarii mari!
Petru: Frate, mă enervezi! Ia marş tu de aici! Înapoi pe Pământ cu tine. Te condamn la încă cinci ani de stat în opoziţie. Să te rogi de Băsescu să te lase şi pe tine la putere. Să te rogi de babe să te voteze! Să te ia şi Kelemen în sodaje! Să vii la mine după ce vei fi mărit pensiile şi salariile românilor şi după ce-ţi vei fi ţinut cuvântul. Dacă mi-l aduci şi pe Mahmoud Ahma... ăla, te las să treci cu paşaportul diplomatic. Altfel, putrezeşti la dreapta lui Băsescu până... până te-o chema şeful! Hai, cară-te, că mi-ai făcut capul pătrat cu salariile şi pensiile tale. Şi mai dă-ţi moaca jos de pe stâlpi, că exasperezi poporul Domnului!

2658 A.D. Mircea este pe primul loc în sondajele de opinie şi are toate şansele să câştige al 146-lea mandat de preşedinte. El promite salarii şi pensii mai mari pentru toţi românii, chiar şi pentru şomeri. Vă reamintim că ultima creştere de salarii şi pensii a avut loc în anul 2008, acum fix 650 de ani, când economia duduia şi când duduia Udrea duduia şi ea.

* * *

Petru: Doamne, ce am făcut? :((
Iliescu: Vezi, măi dragă, că Mircea chiar este un prostănac?
Petru: Pentru prima oară, Sovietscy Neluţule, mare dreptate ai! Hai noroc!

Angizia - Der Kinderzar

Legea inumană văzută de un oaspete bărbos

Victimele propriilor noastre constrângeri este tot ce-am ajuns după miliarde de ani de evoluţie. Ne-am creat reguli pe care, ca să ne umflăm în pene, le respectăm sau, tot ca să ne umflăm în pene, le călcăm în picioare. Oameni suntem, nu? A greşi e omeneşte.
Legea contravine naturii. Să nu ucizi. Omul este singurul animal care are crima în sânge. Aşa ne e instinctul. Suntem condamnaţi la moartea altora. Condamnaţi să semănăm moarte. Un copil torturează un animal pentru că e doar un copil. Nu i-a înfipt nimeni legile în cap cu biciul. Ucide din plăcerea de a ucide. Orice alt animal îşi mănâncă victima sau îi cucereşte haremul, teritoriul, sfera de influenţă. Omul ucide şi lasă cadavrul acolo. Apoi vine legea... Să nu ucizi. Şi omul nu mai ucide. Cel puţin, nu la fel de mult. Iar povestea poate continua. Ştii că mult prea puţine animale sunt monogame, iar omul nu este, biologic vorbind, nici pe departe unul dintre ele? Ştii că abilitatea de a fura face parte din selecţia naturală şi din lupta pentru supravieţuire? Ştii că râvna este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla, pentru că, punând mâna pe ceea ce-ţi doreşti, îţi îmbunătăţeşti patrimoniul şi moştenirea pe care o laşi generaţiei următoare sau, pur şi simplu, mileniilor? Ştii că minciuna este dovada incontestabilă a inteligenţei? Da, este unul dintre lucrurile care ne separă de celelalte animale. Alături de crimă. Ştii că legea care te umanizează nu face decât să-ţi îngrădească umanitatea? Să te transforme în cel mai vulnerabil animal? Suntem la baza lanţului trofic din cauza legii. Din cauza oricărei legi. Nu legea te omoară, dar legea te împinge în faţa călăului şi îţi dezgoleşte gâtul asupra căruia lama toporului va cădea cu o mai mare precizie. Pentru că legea fundamentală a umanităţii este ipocrizia mărginită doar de aspiraţie.

Pana mea, aveam chef de filosofie. Oricum nu am mai băşit de multă vreme prostii de genul ăsta, aşa că iertată fie-mi somnifera operă. Oricum nu am chef de nimic. Nu mai crapă nimeni cunoscut, ca să-l pun faţă în faţă cu Sfântul Petru. De politică nu mă ocup decât dacă mă fute rău de tot. Da, Băsescu e un dictator nenorocit, dar toată lumea ştie asta. Ce sens are să mă chinui eu să dezvolt teoria chibritului, când fiecare cetăţean o are conturată perfect în minte, în termeni inteligibili pentru el şi numai pentru el. Mi-e o scârbă de ţara asta... Mă gândeam să îl pun pe Sfântul Petru să coboare puţin aici, fără să fute babe. De data asta. Libidoul lui se activează destul de rar. Dat fiind că are vreo două mii de ani, numai de timp nu duce lipsă. Chiar... Of, fiziologia meaaaaaa... În fine. Cred că încep să conturez o vizită.

E marţi. De fapt nu e marţi, dar muşchiul meu cardiac vrea să fie marţi. Să tot fie vreo cin'şpe aprilie. Şi nu e Paştele, nici Sfântul Petru. Aşa că Sfântul Petru se gândeşte să-şi mai facă apariţia pe acest minunat Pământ, adică să-şi inspecteze fabrica furnizoare de hoituri. Asta suntem, v-aţi prins. După o labă memorabilă, ca să îşi mai ia gândul de la băbăciunile provocatoare dintre noi, a luat liftul spre Terra. Straşnic loc! Cum iese din lift, Nea Petrică (doar nu o coborî sub numele real) rămâne mască. Un Q7 trece la două palme de el. "Lasă că vezi tu, fraiere, când intri pe mâna mea", îşi spune tataia. Merge mai departe şi se gândeşte să intre într-o crâşmă. Acolo, a auzit el, zace crema cremei oamenilor.
Toată lumea bea la crâşmă. Rockeri, manelişti, cerşetori, corporatişti, cercetători, preoţi, satanişti, atei. (Chiar, de ce toată lumea crede că ateii sunt satanişti?) Doi vorbesc despre fotbal. Doi se pupă. Doi vorbesc despre mecanica cuantică. Doi sunt prea muci ca să se înţeleagă despre ce vorbesc. Doi se dau unul la altul. Asta ar fi OK, dar sunt bărbaţi amândoi. Băsescu e muci. Unul se chinuie să folosească un laptop. E muci. De fapt, sunt. Şi el, şi laptopul. Barmaniţa e bună cu draci. Dar e muci. Petrică poartă rochie, aşa că toţi au lasă berea pentru o clipă şi-l huiduie din străfundurile plămânilor. Unul dă o băşină şi tot poporul iese afară.
Iese şi Petrică. Pe stradă, dileala e la ea acasă. Ferrari. Dacia. Ford. BMW. Dacia. Dacia. Dacia. Audi. Dacia. Dacia. Dacia. Trei politicieni la opt pulifrici. Unul e om de afaceri. Petru dă ochii peste cap. În rai, e un singur politician, iar ăla dictează dintotdeauna şi va dicta mereu. În iad, la fel.
Printr-o fereastră luminată a unui bloc dărăpănat, se zăresc doi oameni care, să zicem, doar, că vor să facă un copil şi nu le iese din cauza prezervativului. În rai, nu e rost de sex. Dumnezeu îi fute pe toţi, dar plăcere nu prea e decât pentru pupincurişti. În iad, e orgie. Nu ştii ce nimereşti. Sifilis, sculament, SIDA... Pe alese, cam la fel ca pe Terra. Dar acolo este mai uşor. Iar Satana îi fute pe toţi şi lor le place.
Petrică se teleportează în altă ţară. Oamenii sunt mici şi galbeni, dictatorul e unul singur, sexul e interzis. Cam ca în rai, dar oamenii sunt mici şi galbeni, nu au aripioare, arată la fel şi nu e semnal la telefon. La televizor, e doar dictatorul. În rai, nu e televizor. În iad, nu e nevoie. Toată lumea se fute, deci nu are timp de uitat la filme.
Babalâcului i s-a cam luat de Pământ. Deja este prea mult. Toţi vor bate la poarta lui. Toţi vor crede că, acolo, sus sau jos, viaţa va fi ori perfectă, ori grotescă. Toţi vor avea rânjetul acela cretinoid al speranţei fundamentate pe nimic. Toţi vor să treacă de Petru. Petru va fi sub asediu. Un asediu lent, al unor soldaţi care dau năvală cu o disciplină de fier ce nu le permite să se calce în picioare sau să se înghesuie. Toţi se vor lepăda de metehnele pământeşti pentru a impresiona pe ultima sută de metri, la coadă. Toţi vor respecta legea. La fel cum au respectat-o şi pe Pământ. Numai că legea îşi va pierde toate excepţiile odată ce trupul va înceta să mai existe. De ce nu-şi bagă toţi scârbavnicul mădular în lege încă de la început? Pentru că ei, toţi, cred că e vreun dumnezeu căruia-i pasă. Dacă vreun dumnezeu se uită la noi, din lipsă de ocupaţie, se uită doar ca să se asigure că suntem ceea ce a vrut el să fim. Oameni, adică. Legea ne-a fraierit pe toţi. Dumnezeii, adunaţi la sfat, la o bere, şi-au spus că aglomeraţia e naşpa în raiuri, aşa că au trimis legi. Legi identice, formulate cu alte cuvinte, pentru fiecare categorie de oameni în parte. Oamenii au muşcat. Aşa că, sus, aglomeraţia e doar la poarta Sfântului Petru, care-şi dă palme de draci. Oamenii nu mai sunt oameni de mii de ani. Păcat. Am fi dus o viaţă foarte bună acolo, sus, în rai, unde un singur dictator ne-ar fi putut fute pe toţi, iar noi nu am fi avut nici măcar curajul de a simţi plăcere sau ură. Dictatura relativă a unui om ar fi fost înlocuită de dictatura perfectă, divină. Mare pierdere pentru noi... Mare dilemă pentru mine. A respecta legea întru răsplata plăcerilor infernale, sau a fi om întru eternul sex anal divin? A fi un simplu robot obedient sau a mă revolta?
Răspunsul e simplu. Aşa mi-aş băga ştremeleagul învârtoşat într-un vagon de dogme... Ia mai lăsaţi-mă, frate, în pace, să trăiesc aşa cum vrea muşchiul meu şi nu mă mai frecaţi la icre cu legea compensaţiei şi cu Judecata de Apoi! Pe Sfântul Petru oricum îl doare capul de atâtea câte a văzut pe Pământ, aşa că nu-l mai frichineşte pe el grija de mine, muritorul unic dintr-un univers plin de copii fidele ale mele. Ca să nu mai vorbim de celelalte fiinţe, însoţite de miliardele lor de copii. Ia-ţi vacanţă, tataie, şi ia şi toate divinităţile după tine! Pa şi pu, la gară, că am o viaţă de trăit.

Apropo. Îmi lipseşte nişte singurătate. Îmi lipseşte intimitatea. Îmi lipseşte independenţa. Îmi lipseşte dezmăţul. Îmi lipseşte plăcerea de a fi propriul meu stăpân. Îmi lipseşte evadarea. Îmi lipseşte ruperea rutinei. Îmi lipseşte ruperea de pulă. Îmi lipseşte siguranţa. Îmi lipseşte o doză zdravănă de prostie, ca să nu mă mai gândesc la toate astea. Şi mă-ndrept spre o fracţiune din rutină. Munca duminicală. Îmi lipseşte o fractură într-un univers prea obsedat de legi. O fractură în care să mă strecor înainte de a se vindeca. Îmi lipseşte infracţiunea. Mă apuc de muncă.

Kataklysm - The last effort

Cauzele efectului Ciomu

Sau De ce îmi vine să le tai unora sculele

Campania electorală e de căcat. Şi acum, sute de vizitatori îmi vor da contorul peste cap, pentru că aşa-i în tenis, toată lumea caută ceva despre căcatul de campanie electorală. Mă doare-n cur de toţi, până în momentul în care îmi violează nervii. Ieri a fost Oprescu, doctorul de Bucureşti, la Brăila şi a adus trupa Iris. A băgat banu' gros în ei şi i-a pus să cânte pe scena teatrului. Cică a fost foarte tare concertul. Tot respectu'. A fost şi intrare liberă. Adică, cine voia, putea să intre. Putea? Putea o sulă. Pe afişe era intrarea liberă, în faţa teatrului, brusc, nu mai era. Sanchi. N-ai bilet, nu intri. Biletul nu a costat bani. S-a dat gratis de la casa de bilete. Dar nu a anunţat nimeni că ar fi trebuit să trec pe acolo. De ce aş trece pe la casa de bilete, dacă nimeni nu îmi spune că am nevoie de bilet? Mai mult decât atât, de ce aş trece pe la casa de bilete dacă oamenii lui Oprescu îmi spun că nu am nevoie de bilet? Nene, asta înseamnă intrarea liberă! Intră cine vrea, iese cine poate! Dacă era intrarea gratuită, se accepta, dar, pentru masonii lui Oprescu, e cam complicat să te apuci tu, neam de templier, să îţi beleşti coatele în bibliotecă şi să înveţi limba română. Cum spuneam, campania electorală e de căcat, chiar dacă unii candidaţi sunt... să zicem agreabili. Nu mai intru în Francmasonerie nici să mi-o înfigi în sulă pe Catherine Zeta Jones. Asta e, ţeapa ei.

Mă aşteaptă o lună de tot căcatul. Pe pariu că toţi muiştii care se visează preşedinţi, de la Băsescu la Potârcă, o să vină la Brăila taman când am eu mai puţin chef sau timp de ei, numai bine ca să îmi dea toate socotelile peste cap şi să-mi vină să-mi cam bag socoteala în tot şi să mă duc în Honolulu până de Moş Nicolae? Mi-e scârbă de ei.

Hai că e şi ceva ce îmi place. Glumeam. Ba nu. Îmi place pizza, dar pizza e eternă. Am chef de o pizza. Dă-o dracu', nu despre mâncare am eu chef să scriu. Ţăranii de transportatori vor să mă lase fără bani de pizza şi fără mărunţiş de luat ţigări la bucată în vremuri de secetă. O călătorie o să coste 1,2 lei. Un leu şi 20 de bani?? Să mori tu că ai să-mi dai rest la un leu jumate sau la doi! Că dacă mă urc în maxi taxi cu Enescu de mână, se uită la mine de parcă am intrat cu o grenadă. Pe Eminescu n-am tupeu să-l sui în dubă, că îmi face probleme mari. Nici pe Caragiale. Doar pe Enescu. Plus că, dacă domnii cocalari manelişti care conduc cutiile de conserve prin oraş pierd controlul volanului numărând ditai bancnotele, până scurmă în borcanu' milei ajungem dracu' în primul copac.
Şi mai sunt şi automatele de bilete Braicar. Oh, da, minunile tehnicii, care îţi scuipă banii când te grăbeşti mai rău şi care îţi dau rest la 10 lei numai fise de 5 bani, vor ejacula galben, de fericire că mă îngroapă în greutatea mea exprimată-n nichel suflat cu căcat. Ori faceţi drumu' 2 lei, ori îl lăsaţi 1 leu, să fie toată lumea fericită!
Oricum, am observat că băieţii veseli de la firmele private de transport în comun sunt nişte afacerişti de toată pleasna. Cum măreşte Braicaru' tarifu', cum, hop, şi cocalarii, să nu se lase mai prejos. Coaie, de economie de piaţă nu aţi auzit? Concurenţă constructivă, chestii, trestii... Păi pentru 20 de bani nu se mai suie nici pulea în autobuz şi numai cu duba se plimbă, de vă face profitu' cât volumu' de la manea! În fond, babele se bat pe luat herpes de pe coşciugu' cine ştie cărui sfânt pupat de toate leprele care fac economie, maică, la apă şi nu se spală cu anii. Pentru 20 de bani se face şi crimă!

Apropo de pupat sfinţi. Îmi vine să mă-nchin cu drujba când văd cum, de fiecare dată când calendarul ortodox indică vreo sărbătoare care poate să justifice cheltuirea banilor din cutia milei pentru cerneală tipografică roşie, sute de mii de îndoctrinaţi cu ochii mici şi basmale pe cap se înghesuie şi se omoară, ca nişte buni cre(ş)tini, să mozolească sicrie goale de plumb prin faţa mitropoliilor, Patriarhiei su episcopiilor. Frate, ce e cu graba asta? Se dă caşcaval şi nu am aflat eu? De altfel, dacă ai călcat o babă pe picior, fără să vrei, pe stradă, te blestemă de nu te mai spală toate apele. Dar, ele, doamnele în etate, cu şcoala vieţii absolvită... contra şpagă, se împing, se bat cu jandarmii, se trag de păr, se incendiază cu lumânările şi-şi dau cu crucea în cap ca să vadă Doamne-Doamne din cer care e prima la luat sifilis de pe sticlele alea infecte care acoperă, zice-se, sfintele moaşte gen degetul lui Harlambie, capul lui Ioan Botezătorul, pula lui Ştefan cel Mare şi Sfânt sau alte bucăţi de corp, grotesc despărţite de proprietarii defuncţi. Nene, presupunând că în sicriele alea chiar sunt moaşte, alea sunt nişte hoituri! Cât de necrofil nefutut de o lună să fii ca să te baţi pentru un mozol cu mortu'? Cred că Sfântul Petru îşi va lua concediu medical. Lung. Şi cred că-mi iau şi eu unul până oi mai avea chef de scris. Poate mâine, poate peste o săptămână. Şi poate vin şi cu ceva intersant până atunci. Eventual, o colecţie de mătărângi tăiate de la masoni, candidaţi, transportatori şi boşorogii cu ochelari de cal.

Mediaeval Baebes - Love me broughte

Primul bolnăvior al judeţului şi alte elucubraţii

Motto: "Fără mine, nu ar fi existat judeţul ăsta".
(Gheorghe Bunea Stancu, preşedintele Consiliului Judeţean Brăila)

Câtă bâză am făcut de omuleţul ăla când a spus-o. Cu câtă îngâmfare am putut să-l creditez la vremea respectivă! Dar, acum, îmi dau seama că eram cam bătuţel în cap să cred că monstrul vrebal emis de acest Stancu e doar o fantasmă a unei imaginaţii aproape la fel de bolnave ca a mea! Astăzi, s-a adeverit ce spusese el cu luni întregi mai devreme. Astăzi, G.B.S, Ghebese pentru amici, şi-a băgat scârbavnicul mădular în toată presa brăileană, imitat fiind şi de acoliţii săi roşii politic şi negri în cerul gurii. Plecaţi acasă, că Domnul Preşedinte e bolnav! Aşa se rezumă anunţul făcut de un senator. Ce spui tu, străine? Receptaculul annilingusului social-democrat nu e prezent, deci voi nu aveţi nici coaiele, nici mintea, nici coloana vertebrală să vorbiţi în absenţa lui? Fără el nu există judeţ. S-a demonstrat. Aşa că am plecat la a doua casă, respectiv la muncă, să mă fac pulbere că e nentu Stancu bolnăvior. Fie-i ţărâna uşoară şi coliva dulce.

N-am mai filozofat de mult. Mi-o ia Kant înainte. De fapt, iniţial, chiar nu aveam chef de filozofat după ce m-a lovit ca o cărămidă făcută din căcat de vacă vestea decesului PSD cauzat de boala şefului. Nu aveam chef de nimic. Şi mi-am dat seama că nimicul e ceva. Dacă nu era nimic, nu exista un cuvânt pentru el. Nu exista ideea de nimic, opozabilă ideii de ceva. Iar, în absenţa nimicului, ceva n-ar fi putut exista, ca noţiune, pentru că nu ar fi putut definită, nu ar fi existat ceva diferit. Noi inventăm cuvinte doar ca să diferenţiem lucrurile. Să deosebim un calculator de o piatră, un penis erect de o pulă sculată sau un rahat de Stancu, ceea ce e cam greu. Dar să ne-ntoarcem. Nimic e ceva, deci cuvântul în sine se contrazice singur, se anulează sau se reduce, cum ar spune matematicienii. Prin urmare, dacă nimic nu există, ceva nu are sens, pentru că nu se deosebeşte de nimic. Ups... am folosit cuvântul fără sens. Câtă ineficienţă să avem în toate limbile atât de multe cuvinte care definesc ceva inexistent... Dumnezeu, nimic, ceva, timp, bun-simţ...

Am un chef nebun de ducă. Vreau să dispar undeva, un timp, un an, o lume... Sunt sătul de oraş, de muncă zilnică şi silnică şi am nevoie să văd locuri noi, oameni diferiţi de ceea ce văd pe străzile infecte ale oraşului infect. Nu am nevoie decât de ea şi de o escapadă. Nu detaliez, pentru că am făcut o promisiune.

Sfântul Petru a cam dispărut din peisaj. La fel şi Carina. Păcat, începuse să-mi placă de ei doi şi de relaţia pe care o au. Mor mulţi oameni. Zilele astea sunt pline de moarte, de sânge, de maţe răsucite pe furci şi de bare de maşini îndoite de trupuri obeze, diforme, diformizate. N-are boşorogul timp să acorde interviuri, plus că lucrează la un nou tip de cazan. Nu ştiu ce vrea să îndese în el, dar, cică, o să fie infailibil. Probabil că îl umple cu români, că numai ăştia se trag unul pe altul în pârjol. Cum vrea unu să iasă din ceaun, cum îl trag ceilalţi înapoi, futu-i mama ei de capră a vecinului!

Sictirul îşi face loc între circumvoluţiunile mele. Mă sictireşte aproape tot ce mă înconjoară. Încuiaţii care au o problemă cu pletoşii, manelele, lipsa de disponibilitate a Sfântului Petru, faptul că Stancu ar putea să se vindece... Şi mai am şi treabă. Cică. Vreau să dorm şi să visez. Sau să visez că dorm. Sau, pur şi simplu, să dispar. Vreau audienţă. Te vreau. Noapte bună, chiar dacă e dimineaţă.

Epica - Kingdom of Heaven (A New Age Dawns - Part V)

Curva dracu', îmi iei clienţii!

Lăsând la o parte fineţurile şi eticheta aferente vieţii într-o societate la nivel teoretic civilizată, îmi cam bag pula în bătrânetul pus pe şotii vulgare pe seama tinerei generaţii care se străduieşte să supravieţuiască printre buruienile paleolitice năpăditoare ale oricărui vestigiu de bun simţ rămas în picioare de la comunism încoace. În minoritatea îndoliată permanent prin culoarea dubioasă a pielii şi manelizatoare prin prezenţă şi respirarea aceluiaşi aer a mediului înconjurător îmi bag acelaşi scârbavnic mădular. Două categorii aparent neînrudite constituie destinaţia unui mare număr de limbi dornice de atingerea păroasă a unui cur.
Pe de o parte, avem boşorogii autoproclamaţi paznici ai culturii, civilizaţiei şi respectului. Oameni? Mă rog, nu dezbat aici umanitatea lor, ci demagogia. Se înghesuie la uşa autobuzelor, în care urcă pe baza abonamentelor sociale complet inutile prin destinaţie, încă dinainte să coboare lumea. Pe unde vrei să cobor, mamaie, dacă tu respiri duhoare în calea mea şi stai ca monolitu' în drum? Cei care coboară au prioritate, că, dacă sunt 100 de oameni în rablă şi 100 jos, nu mai rămâne loc să tragi o băşină. Care, apropo, ar trece neobservată printre toţi paleoliticii care încă mai cred că o baie "leapădă ţărâna Domnului", conform principiilor Inchiziţiei. Aceiaşi adepţi ai tribunalului bisericesc spaniol se atacă dacă îndrăzneşti să-i calci din greşeală pe bombeu, din lipsă de spaţiu, sau dacă scapi o înjurătură. Ei, cei ale căror reprezentante de sex feminin se coţăiau printre ruinele războiului cu toată Armata Roşie şi care, acum, văd în fetiţele de clasa a cincea, purtătoare de cercei, nişte curve ordinare. Chiar nu voi înţelege niciodată de ce li se dau ăstora abonamente, că oricum nu au unde să se ducă. Nu muncesc. Doar citesc Cancanu' în tramvai şi se leagă de tine că nu citeşti, deşi habar nu au dacă eşti fan Guţă sau fan Schopenhauer. După care aruncă porcăria de ziar. Ce, Kant e prea uşurel pentru creierele voastre supradezvoltate pe fondul îmbibaţiei culturale superioare? Demagogi, mai ceva ca oamenii politici.
Pe de altă parte, există pe acest pământ creaturi ciudate, negre ca şi coloratură facială şi nu numai, posesori de numeroase dosare penale, care atârnă public cu telefoane (ce altceva?) din care se revarsă cultura. Dar s-a scris prea mult despre ei. Se ştie cum este casta maneloasă. Ideea este că adunătura asta e reprezentativă pentru tot ce vieţuieşte de mai puţin de treizeci de ani, drept pentru care bătrânetul demagog, mai sus caracterizat, aruncă în cârca tuturor anatema motivată prin nesimţire şi lipsă de cultură. Două categorii generatoare de generalizare se exclud reciproc. Nu toţi babalâcii sunt demagogi şi nu toţi tinerii sunt porci. Dar câţi înţeleg asta? Hoţii care strigă "hoţii" populează fiecare colţişor al colectivităţilor, dezbinând prin simpla existenţă şi cucerind ca hunii orice redută de bun simţ rămasă în existenţă. Şi mi-e scârbă.

Xandria - Ravenheart

Smegmă politică, economică şi culturală

Apăi tare multă vreme a mai trecut de când nu am mai borât pe porcăria asta de blog, de îmi vine să-i aplic un ushiro delete după ceafă, că oricum s-a dus audienţa acolo unde-l trimite majoritatea pe Băsescu. Şi mă refer la majoritatea care trăieşte, nu aia care-şi deplasează mutra tristă la urne ca să pună ştampila pe unul, pe altul sau pe toţi, sperând că flegma care ne e stemă devine pecete de aur pe un steag plin de bulinele maro de căcat al celor care consideră cârpa tricoloră mai adecvată ştersului la cur decât hârtia roz prin care-ţi trec degetele.
Introducerea de căcat, lungă, politică şi nepatriotică trebuie să-mi fi dus audienţa cvasiinexistentă cu gândul la faptul că n-am ce scrie. Nu am ce scrie. Am dat mâna cu Geoană şi mi-e scârbă de propria mea piele. Aşa de scârbă, că nici la cur nu mă mai şterg. Mâna care a atins prezidenţiabilul nu este demnă să atingă hârtia care-mi şterge augustul cur. A sunat gay dar mi se rupe. Ultima perioadă, şi aici mă refer la câteva săptămâni, iar virgula dinainte de "şi" e perfect legală, a fost de căcat. Am alergat toată Brăila ca dobitocul după cai verzi pe pereţi. Caii sunt prea rapizi şi pereţii prea verticali, aşa că nu am prins nimic. Nu e nimic de văzut, nimic de scris şi nimic de câştigat de pe urma a ce se vede sau se scrie. Mi se pare mie sau criza asta începe să existe? Nu mă bag în dezbateri pseudo-orice despre criză pentru că sunt mai crizat decât economia. Cine vorbeşte despre tendinţele naturale ale economiei este invitat în Dunăre. Pietroaiele sunt din partea casei. Voi aţi inventat economia, deci nu există mişcare naturală. E ca şi când ai spune că Dacia 1300 cade în prăpastie pentru că e ea proastă, nu pentru că şoferul e de căcat şi nu e în stare să ţină de covrig.
Observ că tot nu am terminat porcăria de introducere şi, sincer să fiu, nici nu am chef să o termin. Nu am mai avut atâta inspiraţie de nu mai ţin minte când. Încep să mă gândesc că toată inspiraţia s-a dus la vreun pseudoscriitor care are de când să vomite intelectual un al doilea Harry Potter sau alt Twighlight scris americăneşte. Da, aştept roşii şi varză, Heri şi Tuailait mi se par Kurpapier de cea mai proastă calitate. Aşa de proastă, că m-aş şterge acum la cur cu el, după ce am dat mâna cu Geoană. De unde îmi dau seama că sunt cărţi de căcat? Simplu. Se vând. Se cumpără. Oamenii cumpără doar căcat. Biblia, Ion de Rebreanu, Harry Potter, Twighlight, Coranul, cartea de telefoane, cartea de bucate şi mersul trenurilor sunt cele mai de căcat cărţi şi se vând la greu. Lucrurile interesante cad în anonimat atât de adânc, încât, dacă te interesează şi le cauţi, librăresele la fel de inculte ca autorii pe care ţi-i bagă pe gât prin încurajarea monopolului se uită la tine ca la un Trabant de 600 CP. Adică le îngheaţă brusc zâmbetul de geneză vibratoare şi, în sictir, îţi spun că nu au auzit de aşa ceva. Iar dacă ele nu au auzit, nu există. Cultura ta, stimate client şi devorator de literatură, nu există. Nici tu nu exişti. Ieşi afară din librărie, scârbosule! Rozi temelia literaturii gen Sandra Brown, neruşinatule! Cum se mai îmbogăţesc toţi scriitorii de căcat?
De unde pornisem? A, da. Nu am inspiraţie, semn că s-a dus toată la un greţos de-ăsta. Sper să nu fie român. Literatura siropoasă universală nu e depăşită în duhoare şi culoare decât de literatura siropoasă română. Aia care ajunge prin manualele generatoare de prostie, ignoranţă, minte încuiată şi cocalarism cronic sever. Şi aici ajung la adevărata esenţă filozofică, săriţi cu bere şi aplauze, a preaminunatului şi prea lungului articol. Mă simt incult pentru că am plecat prea mult urechea la aberaţiile tocite în şcoală. Şi încă pe mine m-a cam durut în cur. Dar ştiu despre ce e vorba în ele şi deja mi-e greaţă. Dacă-mi spune cineva că Rebreanu a scris ceva bun, fac ochii mari. Doar pentru că am auzit de Ion şi pentru că ştiu ce înseamnă Ion. Am încercat să citesc Ion şi mi-a venit să mă decapitez cu sapa, ca să păstrez registrul pupincuristo-ţărănesc al smegmei literare. Pardon, al operei literare. Ştiu că şi Angelinei îi pute pizda când n-o spală, dar dacă primul lucru pe care-l simţi e duhoarea aia, ajungi să fugi de ea oricât de bună ar fi după baie. Aşa e şi Rebreanu. Poate are şi el părţile şi cărţile lui geniale, dar când îi aud numele numai la Nelu ăla mă gândesc şi mă apucă pandaliile. Tot respectul, dar de ce trebuie ca primul contact cu un mare scriitor să fie taman cu cea mai idioată scriere a lui? Nu e drept faţă de el. Rebreanu e un exemplu, iar toţi sunt la fel. Mari literaţi, mari literatori, dar, ca tot omul, au mai dat şi pe alături. De ce să studiez Amintiri din copilărie când Povestea pulii e genială? De ce să mă îndop cu pasteluri, când Balada Pizdei e pe limba mea, iertată fie-mi metafora nimfomană. De ce să mă îngreţoşez de Somnifere păsărele, când Antropomorfismul mă-nvaţă cum era lumea acum două sute de ani şi cum e acuma?
Concluzii: Geoană e infect, literatura comercială e infectă, lucrurile interesante se ţin departe de public, publicul e de căcat şi de vină şi mie mi-e foame. Pa pa.

Ludwig van Beethoven - Simfonia a IX-a, partea a IV-a

Land of căcat

A cântat Madonna şi a primit muie cu căcat de la public atunci când a dat-o pe ţigănească. Muie şi din partea mea. Ţiganilor, că din cauza lor credea biata femeie că a venit în Ţara Ciocolatei. În rest, mi se rupe. Mă lasă rece.

Şefa de la Asociaţia Surdo-Muţilor din Brăila a primit o sticlă de şampanie în cap. A fost găsită cu creierii împrăştiaţi în toată camera, iar Organul are senzaţia că un căcat de sticlă a reuşit să-i facă sfecla salată de cerier pane. Pe ce lume trăiesc ăştia?

Criza economică mondială ne afectează. Cică. Şi pe mine, că n-am bani să mă cac în centru acolo unde e gratis. Singurii care se bucură de criză sunt antreprenorii de pompe funebre. Pompează hoituri în pământ la 50 de herţi. Aşa de multe mortăciuni pompează, încât o firmă s-a apucat să facă reduceri pentru pensionari la coşciuge şi crucioace de lemn. Transportul e din partea casei. Oare cum se simte un om care vine să-şi cumpere sicriu, iar vânzătorul îi face oferte promoţionale ca la biscuiţi? Ăştia îşi bat joc de muribunzi. E OK să faci reducere, dar să-i faci şi reclamă? La un sicriu cumpărat, primeşti unul gratis şi un lighean de colivă. Căcat!

Vreau permis de conducere, că de-o Dacie 1300 din herghelia lui Menumorut oi aduna vreo trei parale. Şcoala de şoferi costă mai mult decât o Dacie nouă, iar şpaga poliţaiului nu se mai rezumă la bani. Trebuie să ai şi decolteu condimentat cu ţâţe. O operaţie de schimbare de sex: nepreţuită. Besides, I love my cock. Caut bicicletă cu ataş.

Ludovic Orban, mare om politic, vicepreşedinte de peneleu, a ajuns Ludovic Organ. Udrea ştie. Da, paraşuta blondă care-i lustruieşte catargul Preşedintelui. Se pare că Udrea e marinar pe o corabie cu multe, multe, multe catarge, iar cel mai înalt şi mai gros e Ludovic, zis şi Organ. Şi eu o numesc târfă pe Udrea, dar de la a fi de părere că ministrul Turismului e petardă şi până la a scrie, într-o scrisoare oficială, "Dragă petardo, cât ceri, fă?" e drum lung. Nici Organ şi nici Udrea nu ştiu ce e ăla drum lung. Pe ei îi interesează grosimea.

Concluzie: Îmi bag organu' în ţara asta şi cer colivă, că mi-e foame. Pa pa.

Aesma Daeva - Lysander

Unde a dispărut boşorogul?

A crăpat Michael Jackson. Şi am epuizat subiectul. De ce am început cu asta? Pentru că se pare că dacă nu ai o părere despre asta şi nu dedici un post pe blog decesului legendei lu' peşte nu exişti. Nu am nicio părere. A murit. Deci, nu exist.

Aşa, acum, că demersul meu de captatio benevolentiae a dat, sper, rezultate, să trecem la lucruri serioase. Un mărăcine din cei mari, rotunzi şi ţepoşi împotriva naturii (a se consulta filmele western de mâna a şaişpea pentru referinţe) se rostogolea, împins din spate de un vânt rece, prin faţa porţii de fier forjat. S-a oprit, întâlnind un birou mare din nori masivi. În spatele biroului, spaţiul dintre imensa piesă de mobilier divin şi scaunul vechi făcea vântul să şuiere, pentru că nici picioare nu erau jos, nici cap nu era sus. În faţa biroului, coada se lungea ca la Luvru sâmbăta. În spate, poarta începea să ruginească. Doi îngeri, zdrahoni şi nebărbieriţi, moţăiau, sforăind încet. Lângă ei, trei pachete de Chesterfield, goale, şi două scrumiere, pline. Oamenii de la coadă înjurau lipsa înaltului funcţionar bărbos. "Unde e, bă, ăsta, că murim până apare!", urla unul. "Eşti deja mort, boule!" îi aducea altul aminte. Un îngeraş mic, cu aripioare albastre şi cur de maimuţă nota de zor ceva, plimbându-se printre sufletele alea. "Morţii nu îşi dau seama că au murit". Mare geniu...

PĂMÂNT

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, (mersi de citat, Mişule!), stătea în cur pe-o bancă din parc. Citea ziarul. Se foia de pe o bucă pe alta, se mai uita la oameni şi tot mormăia ceva în barbă. O bătrână, la fel de simplă, cu ochii la fel de cenuşii şi o paporniţă verde plină cu praz, trecu prin faţa băncii cu moşneagul devorator de presă. Ochii şobolănii ai lui se ridicară. Se făcură mari. Pupilele se dilatară. Pielea albă deveni roz. Rochiţa albă şi gay începu să se umfle, undeva, sub buric. Bătrâna trecu. "Pisi, ce curuleţ ai!", îşi făcu bătrânul curaj. Băbuţa nu ştia ce să facă. Oare el strigase? După ea? Se pipăi singură... Ciuciu curuleţ, doar oase găsi. "Ăsta e nebun", gândi ea, plecând în treaba ei. Moşulică să se lase? Nu, mai dădu un fluierat de se desfrunziră copacii. Baba horcăi de două ori şi căzu, palancă, la pământ. "Fricoasa dracului, iar ard mortăciuni", se enervă bătrânelul. Zis şi făcut, luă băbuţa, o băgă într-un boschet şi ieşi satisfăcut după trei ore. Asta e, la vârsta lui merge mai greu.

SUS

Îngerii păzitori ai porţii de fier forjat a raiului sunt treji. Trag un Chesterfield şi lustruiesc uriaşa operă de artă. Biroul din nori masivi este acoperit cu hârtii, sub el se bălăbănesc două picioare subţiri şi păroase, iar, deasupra, capul pletos şi bărbos al Sfântului Petru se mişcă asemeni unui piston de Dacie. Lecturează, liniştit şi uşor obosit, fişele morţilor din faţa lui. Ajunge băbuţa violată post mortem de babalâcul semipotent. Se uită la Petru, se uită la al ei posterior făcut harcea-parcea, se uită la fişă... "Maică, tu îmi pari cunoscut", se răţoieşte ea. Petrică începe să transpire. Abundent. Se îmbujorează. Îi trece repede şi spune: "De la biserică, mamaie, că stă poza mea-n biserici ca a lui Buricea la miliţie". Băbuţei nu îi prea venea să creadă, că ea nu prea merge la biserică, dar, în fine, măcar la nuntă a ajuns acolo şi i-o fi rămas minte mutra moşuleţului bărbos.
În schimb, Petrică o ştia bine pe babă, pentru că doar de-aia a lipsit de la muncă. A făcut o vizită pe pământ, că îl cam mânca undeva şi avea nevoie să se descarce. Aşa că a agăţat băbuţa. Păcat că murise, dar ce mai contează? I-a plăcut. "În rai cu tine. Treci la departamentul de repartizat norişori", spuse el, cu o voce caldă.

Morala: Mort, copt, te fut sfinţii, dar, măcar, ajungi în rai, fie şi prin favoruri sexuale involuntare.

Epica - Trois Vierges

Cine este Sfântul Petru, ăsta?

Sfântul Petru... Am scris despre el de vreo două ori. Pare un băiat destul de simpatic, dacă îl prinzi în toane bune. Dar NUMAI dacă îl prinzi în toane bune. Şi are dreptate omul. Sau sfântul. Pune-te tu în situaţia unui nene care numără o bilă din doi în doi la poarta raiului, unde ajung tot felul de ciudaţi, începând cu cei care nu sunt în stare nici să trăiască, nici să moară şi terminând cu teroriştii internaţionali, ajunşi pastă de mici prin cine ştie ce avion prăbuşit, cică, prin Pentagon sau prin vreun bloc. Numai uşor nu poate fi.
Dar, cine este sau a fost Sfântul Petru? Lăsăm la o parte toate povestirile din Biblie, pe care unii le consideră adevărate, alţii false. Lăsăm la o parte şi ceea ce spun preoţii, care au interpretări originale, caracterizabile printr-o gamă de adjective, cuprinsă între "realiste" şi "de-a dreptul tâmpite". Eu îl cunosc pe Petru, ăsta. Am făcut armata cu el. Băiatul era paliu, pe româneşte. Mai mult la dilibau stătea. După o viaţă de săpat şanţuri şi de curăţat budele cu periuţa de dinţi (a generalului, şutită pe şest), a murit. L-a călcat un vapor. Sau ceva asemănător. A ajuns sus, la departamentul de triere din cadrul Autorităţii Permanente a Lumii de Dincolo, unde era debandată totală. Iniţial, au vrut să-l trimită în iad, dar şi-au dat seama că omul nu prea putea să vadă nimic nou acolo. Ce poate fi mai rău decât viaţa pe care a dus-o, terminată în asemenea hal? Aşa că, pentru că tot duceau lipsă de personal, cei de la departamentul de triere a sufletelor i-au dat cea mai împuţită muncă: să stea la poarta raiului, afară, nu înăuntru, să vadă toate plăcerile din Eden, dar să nu le poată gusta şi să trimită el sufleţelele amărâte unde o crede de cuviinţă. Pentru că, nu încape vorbă, Petru era băiat deştept şi se pricepea la păzit chestii, din armată. Şi nici nu era genul care să vândă poarta la fier vechi. Aşa a început cariera de sfânt a lui Petru. În prima zi de planton, a stat şi s-a uitat în rai. Ce-a văzut acolo, numai el ştie. Bucurii mai mari decât îşi poate cineva imagina. Berea curgeea la robinet. Bere neagră, desigur, pentru că Redds curge doar în iad. Femei, tutun, iarbă legală, tot ce vrei. Şi s-a ofticat. Dar mai mare i-a fost uimirea când a văzut ce coadă era în faţa biroului lui, din norişori masivi. Mai începuse şi un război. Din fericire pentru el, războiul era în Irak, iar morţii erau, toţi, arabi. Aşa că s-a ridicat Petrică în picioare şi a urlat: "Bă! Ăştia cu prosoape în cap! Marş la Talpa Iadului şi aveţi grijă să nu vă muşte Cerberu' de coaie, că io răspund! Doi câte doi, luaţi-vă de mânuţă şi stânga împrejur!" Şi la fel de mare i-a fost mirarea când a văzut că toţi arăbeţii, fără să comenteze, s-au încolonat şi au pornit-o spre iad. Bineînţeles, i-a făcut cuţu cu trei capete franjuri, dar ce mai contează? În iad îi aştepta chinul suprem: Gheorghe Bunea Stancu le predica din Biblie. Aia creştină. Ultima oară când am auzit de unul din ei, Ahmed, se chinuia să facă rost de un carnet roşu de sufleţel nebun.
Acuma, problema lui Petrică e alta. Şefu', ştiţi care... Dumnezeu... a cam pus ochii pe el. Nu-i place abordarea neortodoxă (şi nici prea catolică) a paznicului porţii de rai. În plus, faptul că fumează trabucuri cubaneze l-a scos din minţi pe Doamne-Doamne. Aşa că, timp de o mie de ani de acum încolo, toţi cei care mor vor fi oameni care nu au ştiut să trăiască sau care fac pe şmecherii în faţa lui Petru. Adică, de-ăştia, gen Carina, care gândesc prea mult şi fac prea puţin. Plin de... draci, portarul de sus s-a apucat să facă Facultatea Divină de Arhitectură şi Design şi lucrarea lui de licenţă este despre cazane. Îi trimite pe toţi la cazan, iar cazanul este opera lui. Şi, la ce minte creaţă are soldică, să te ţii! A, şi a creat şi trei botniţe pentru Cerber, că prea-şi dădea figuri pe jos, pe acolo, şi trebuia să vadă că Ministerul de Sus este baza. Şi prezervative de fier pentru Dracu', că prea ne fute pe toţi. Aşa, doar ne rupe unde reuşeşte. Asta e, mai bine rupt decât gravid cu un drac. Dar am deviat. Cert este că Doamne-Doamne a dat dispoziţie ca, în următorii o mie de ani, să mai moară şi zece oameni care merită să ajungă în rai, care fac ce spune Petru şi nu-i sunt după chip şi asemănare. Aşa, ca să-i testeze atenţia. Aşa a ajuns nea Petrică să testeze poporul, de cum ajunge la biroul său. Săracul, nu ştie care sunt oamenii buni de ceva, aşa că este vigilent, până şi pe arabi şi pe unguri îi testează...

Cannibal Corpse - I cum blood

Nici moartea nu e în stare să şi-o trăiască...

O ţine cineva minte pe Carina? Fata care a murit prea devreme pentru moarte, dar prea târziu pentru viaţă? Cea care nu a trăit, deşi a avut tot timpul? Dacă nu, beleşte ochii mai jos şi după aia lecturează. A trecut un an de când a fost repartizată în Cazanul 3. Aici, pe Pământ, nu s-a întâmplat nimic. Iulian nu are pe nimeni, Apocalipsa nu a venit, nici Al III-lea Război Mondial, iar Boc tot prim ministru e. Dar important este ce se întâmplă acolo jos. Mult mai jos. În Infern...

......................................................................................................

Întunericul îşi sfâşie structura impenetrabilă cu un bubuit oribil, iar tot ce se simţea, se auzea, mirosea, exista acolo, jos, dispăru. Şi a fost lumină şi un cazan cu o fată. Fata era slabă şi fierbea. Nu avea păr. Pe lumină, o siluetă cunoscută începu să coboare. Cu o barbă albă şi lungă şi ochi albaştri, îmbătrâniţi şi ei, păşea, oarecum timid, Sfântul Petru. Când, deodată...

Petru: Băga-mi-aş să-mi bag în barba mă-sii, iar călcai pe ea!
Carina: Petre? Tu eşti? Ai venit să mă scoţi de aici?
P: Taci din gură. Am venit să vorbesc cu tine. Mai vedem dacă ieşi sau nu.
C: Ce mai vrei de la viaţa mea?
P: Mă enervezi! Care viaţă?
C: Căcat, mereu uit.
P: Să trecem la subiect. Cum ţi se pare aici? Vreau o descriere cât mai detaliată.
C: Cum dracu' să fie? Întuneric. Când am ajuns aici, mă aştepta un nene mititel, chilug şi cu o voce ciudată. M-a întrebat dacă sunt Carina, i-am spus că da şi m-a condus aici, la cazan. Când am intrat, am crezut că visez. După care mi-am adus aminte că asta e lumea ailaltă, aşa că orice e posibil. Înăuntru, e ca o casă. Nici măcar nu e rotundă, dacă-ţi vine să crezi.
P: Mă laşi cu bullshităreala? Eu am proiectat cazanele, ştiu cum arată. Spune-mi ce este înăuntru, cum te simţi...
C: Sadici mai sunteţi voi, ăştia sfinţi... În fine. Cazanul e plin cu dulapuri. În dulapuri, sertare la greu. Câte o sută în fiecare dulap. Nu am apucat să le deschid pe toate. Dar, în fiecare sertar este câte o altă lume. Ţi-o zic pe cea pe care n-o s-o uit niciodată. Cum am deschis sertarul, m-am trezit pe o stradă goală. Toate casele erau la fel. În poartă, stătea câte un om. Unii erau tineri, unii bătrâni... M-am dus la unul care părea să aibă vreo douăzeci de ani. L-am întrebat unde sunt, mi-a zis că în iad. De parcă nu ştiam... M-a întrebat dacă vreau să intru să bem un pahar de vin. Îmi place vinul, ştii asta. Dar l-am refuzat. Îmi era frică. Am plecat de acolo şi am întrebat alt om, la vreo patruzeci de ani. Ăsta, la fel. Cică tot în iad sunt. Şi, la fel ca primul, mi-a oferit un pahar de vin. Şi pe ăsta l-am refuzat, mai ales că avea moacă de violator în serie. În fine, i-am luat la rând pe toţi şi toată treaba a fost la fel, zici că proiectantul era beat.
P: Adică ce vrei să spui?
C: Nimic. Scuze. Cert este că, dând să mă întorc, în spatele meu era Iulian. M-a sărutat. A fost singurul meu sărut de când sunt în văgăuna asta. M-a pus să fac o alegere. Dacă vreau să rămân cu el, în iad, sau să nu îl mai văd niciodată, dar să ajung în rai. Am stat puţin pe gânduri. Până să răspund, a dispărut din faţa mea şi eu m-am trezit înapoi în cazan, lângă dulapuri. Am plâns mult de tot.
P: Păi, bine, bă! De ce eşti tu aici, la cazan?
C: Pentru că mi-ai spus că nu am fost în stare să-mi trăiesc viaţa.
P: Şi tu ce faci? Îţi zic eu ce trebuia să faci acolo. Trebuia să bei vin cu ăla tânăr. N-avea tupeu să-ţi facă nimic. Beai un pahar de vin şi mureai. Era otrăvit. Ajungeai pe lumea ailaltă, adică... de unde ai plecat. Ştii că, pe Pământ, trecuseră doar cinci minute. Încă puteai să îţi revii, pentru că erau unii lângă tine care te resuscitau la greu. De-asta nu au reuşit. În fine, pe asta ai ratat-o. Dacă rămâneai cu Iulian, ăla era raiul pentru tine. Aşa, cine ştie dacă ajungi sus. Şi dacă ajungi, ce primeşti. Ai fi trecut peste anii de pe Pământ şi ai fi nimerit în rai, lângă el, peste timp. Dar tu, ca vita, ai stat să te caci pe tine, că ce-o fi. Respins.
C: Ce respins?
P: Ăsta a fost un test. Voiam să văd dacă te-ai învăţat minte. Văd că nu, pentru tine clipa durează prea mult. Şi de riscat, nu rişti nici de-a dracului. Metaforic vorbind. Pa pa.
C: Petre, vino înapoi! Eşti bulangiu?
P: Nu. Tu îţi faci singură pedeapsa. Te transfer la Cazanul 18. Acolo e de tine. Ne vedem peste un an.
C: Asshole!
Şi Petru, pe lumina pe care coborâse, plecă bombănind ceva în barbă. Şi porţile Întunericului se ferecară în urma sa, iar Infernul se reumplu de gemete şi urlete. Mirosul fetid reveni, iar moartea îşi arăta faţa întunecată din nou.

......................................................................................................

Chiar şi când moartea îţi este pedeapsă, mai poţi scăpa din ghearele propriei tale sinucideri interioare. Orice îţi apare în cale este doar un test. În orice alegere pe care o faci, se ascunde o lume întreagă. Lumea ta pe care tu singur ţi-o construieşti aşa cum vrei. Dacă nu vezi asta, rămâi condamnat sau, mai rău, ajungi să confirmi ceea ce eşti şi să-ţi primeşti o sentinţă mai groaznică decât cea de care voiai să scapi. Tot ce dedicaseşi propriei tale eliberări se pierde, odată cu tine. Şi te pierzi...

Nightwish - Fantasmic

O moartă care nu bea, nu fumează, nu se f**e, la poarta raiului

Da, este vorba despre o moartă. Moare o fată, ca orice altă fată. Are 18 ani. O cheamă Carina. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta şi îmi place, aşa că am ales să-mi botez aşa moarta, pentru că nu e o moartă cunoscută de mine. Ajunge la Sfântul Petru, echivalentul creştinesc al Cerberului, dar multispecializat, pentru că joacă şi rol de dispecer şi secretar. E un fel de manager de resurse umane. Are şi nume de manager, aşa că nu îl botez altfel.
Carina: Unde dracu' am ajuns?
Petru: Sus. Ai murit, nu îţi aduci aminte?
C: Îmi aduc aminte că era furtună şi m-a lovit fulgerul.
P: Vezi că ştii? Hai, bagă raport, că nu am timp. Vine un camion plin din Afghanistan.
C: Apăi, ce oi vrea să-ţi raportez?
P: Of, oamenii ăştia, nu aveţi pic de imaginaţie. Când te-ai născut?
C: Păi, pe 23 septembrie 1990.
P: Unde?
C: Contează? În Brăila. Asta e în România.
P: Ştiu geografie, nu mă lua de fraier. Mai departe. Ai crezut în Dumnezeu?
C: Păi cred că da. Greu de zis. La biserică nu prea mergeam, dar am fost de părere că cineva există acolo... adică aici, sus.
P: Şi te rugai regulat?
C: Nu mă rugam. Dumnezeu le ştie pe toate, aşa că ştie bine şi ce voiam eu sau ce nu voiam.
P: Smart ass! Bine, bine, hai că te trec OK la capitolul ăsta, că măcar aveai încredere în şefu'.
C: Vai, eşti un dulce.
P: Gura! Ia mai spune-mi tu mie, ce muzică ascultai?
C: De la death la Beethoven.
P: DEATH??? Taci din gură că dacă te aude cineva ajungi la ceaun! Ăştia îs cam închişi la minte pe aici, dacă aud nişte tobe şi o chitară cică e muzică satanică. Eu zic că n-are treabă. Dar, în fine... O să trebuiască să-ţi dau un minus aici. Deci, eşti pe zero momentan.
C: Parcă eşti prof, frate!
P: Evaluez. Asta fac eu. Menigiment... Spune-mi dacă înjurai.
C: Pula mea...
P: Deci nu.
C: Păi doar ce am înjurat...
P: Ba nu, că nu ai jignit sau blestemat pe nimeni. Nici măcar n-ai. Un plus mic.
C: Sunt şi plusuri mari? Sper că nu e şi aici ca la mine în oraş, să dai oleacă de şpagă şi să treci de orice poartă!
P: Nu e pe şpagă, e pe bază de viaţa ta. Prieten ai avut?
C: Da. De un an, aproape. Oare ce face acum? La el mă duceam când...
P: Mi se rupe mie. Tu zi-mi dacă...
C: Dacă ce?
P: Ştii tu... chestia aia... voi doi...
C: Adică dacă am făcut dragoste?
P: Da, aia, aşa. Nu se obişnuieşte pe la noi, dar văd că pe Pământ toată lumea e pusă pe treabă.
C: Nu. Dacă m-ar fi părăsit după aia?
P: Las-o dracului de treabă, că mai mint şi eu, dar nici chiar aşa. Vrei o ţigară?
C: Nu fumez.
P: Sper că nu te superi dacă îmi aprind eu una. Aşa. Să ne întoarcem. Observ că nu te pricepi la firea masculină. Dar nu e frumos să minţi aici.
C: Bă, Petre, ţi-am zis că nu.
P: Bine, bine. O să aflu eu. Nu trec nimic aici, pentru că e ciudat. Cum îl cheamă pe băiatul ăsta?
C: Iulian
P: Hai că are un plus pentru când o veni. Maratonist băiatu', rezistă bine. Mai departe. De fumat, văd că nu fumezi. De băut bei?
C: Vin şi atât. Rar.
P: Slăbuţ. Dar e bun, pentru că este sănătos. Plus. Droguri nu, că nu intri la tipar... Hmm... Mâncai bine?
C: Tu faci mişto de mine? Ce-are sula cu prefectura? Da, mâncam... ca tot omu', nu prea mult, dar nici puţin.
P: Lasă că vezi tu de ce are. Plus. Ultima întrebare: ţi-au plăcut banii?
C: Nu. Pe bune, numai fiţele se leagă de bani. E mişto şi fără.
P: Carina, Carina... Ce mă fac eu cu tine? Numai plusuri, aparent. Dar e naşpa rău.
C: De ce? Ce mai vrei de la viaţa mea?
P: Care viaţă?
C: Căcat...
P: Exact. Mult căcat. Te repartizez la cazanul 3. Nu eşti de rai.
C: Frate, tu eşti rumân? Ce nu-ţi convine? De ce mă trimiţi la dracu'?
P: Provizoriu. Nu ţi-a plăcut viaţa. Ai judecat prea mult înainte de a-ţi urma instinctul. Viaţa e un cadou de ziua ta. Prima zi. Aia pentru care meriţi cel mai frumos cadou. Tu nu ai trăit, ţi-ai pus întrebări fără răspuns. De ce să fumezi? Pentru că poţi. De ce să îţi placă banii? Pentru că ai nevoie de ei şi pentru că te poţi distra copios. De ce să bei? Pentru că este şi asta o plăcere, până la un punct. De ce să faci dragoste cu Iulian? Pentru că-l iubeşti şi pentru că ţi-a demonstrat că merită. Şi pentru că e al dracului (metaforic vorbind) de plăcut. În schimb, tu ţi-ai tot făcut griji şi, în 18 ani în care ţi s-au dat atâtea şanse, le-ai ratat pe toate. Şi asta e cea mai nasoală parte. Nu ai meritat viaţa pentru că nu ai ştiut să profiţi de ea. De-asta ţi s-a luat. De-asta te trimit la cazan. Nu ţi-ai dat voie să greşeşti când ai avut ocazia şi, acum, ţi-a trecut vremea. Dacă ai fi început să greşeşti, ar fi fost prea târziu. Eşti în urmă, Carina... Ţi-a trecut timpul. Îmi pare rău. Pe bune.
C: Bag cracii...
P: Nu am ce să-ţi fac. Ne vedem după sfârşitul lumii, poate te califici. Sper ca, în iad, să înveţi să trăieşti. Altfel, acolo înţepeneşti.
C: Moş nebun... Bine, cum spui tu... Nu am ce să-ţi mai spun. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Eu am avut grijă de mine.
P: Ba nu, nu ai avut. Te-ai ţinut singură într-un borcan, nu ai simţit răul şi binele pentru că ţi-a fost frică. Hai, valea că vine camionul din Afghanistan şi ăştia sunt vorbăreţi rău de tot de obicei. Pa pa. Şi nu te duce la departamentul de reîncarnări, că Buddha e în Ibiza şi nu te poate ajuta. Ghinionul tău... Nu am ce evalua, pentru că nu ai avut din ce să înveţi sau nu. Eşti tabula rasa! Tufă de Veneţia! Nu ai experienţă, deşi, în 18 ani, ar fi trebuit să aduni căcălău. Legile sunt de sanchi, tu trebuie să le respecţi doar după ce-ţi dai seama singură că e mai bine dacă le respecţi. Dacă ajungi la concluzia că e bine dacă le încalci, şi mai bine. Înseamnă că ai un caracter puternic şi că ştii şi singură unde să te opreşti. Dar, ca să te opreşti, trebuie să porneşti. Tu nu ai făcut-o. Şedere plăcută. URMĂTORU'!

Cea mai bună metodă de a-ţi rata viaţa este să o iei prea în serios. De ce să nu rişti, când cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla este să suferi? Cazanul e mai rău. Iar, când ajungi să fii obligat să-ţi iei viaţa în serios, nu ştii ce să iei în serios pentru că nu ai trăit când ai avut ocazia. Ca să nu mai vorbim că se poate să nu ai şansa asta vreodată... Ce se va întâmpla peste zece minute? Acelaşi lucru, indiferent dacă dai pe alături sau dacă pierzi timpul întrebându-te dacă e bine. Afli încercând.

Evanescence - My immortal