De la o vreme, se simţea prin camera de cămin lipsa unui personaj care să se şi potrivească acolo. Universul simţi acel gol în fibra-i densă şi se puse în mişcare. Bacteriile din cameră suferiseră mutaţii genetice din cauza băuturii dubioase vărsate în repetate rânduri pe covor. Le crescuseră mâini şi picioare. Arătau ca nişte amibe care nici măcar transparente nu erau. Luară bucăţi de materie organică nedefinită de pe covorul care cândva, spuneau vocile celor mai bătrâni, fusese verde. A, şi acum era verde, dar numai un verde convenţional, căci fiecare putea vedea altceva în culoarea covorului. Bucăţile acelea de materie organică n-aveau nevoie de o arhitectură pe care s-o urmeze. Singure ştiură cum şi unde să se aşeze, pentru a forma un boschetar bătrân şi mic, oarecum bărbierit, cu majoritatea ochilor de un rozaliu spălăcit, de culoarea pe care-ar avea-o apa dintr-o cadă în care un om înjunghiat în coaie şi-ar fi dat drumul. Maximilian Perpessicius fu numele acestui boschetar, în onoarea celui mai mare fan al lui Eminescu şi pentru că Maximilian este un nume potrivit pentru un boschetar de cămin. Iniţial, el locuia în frigider. Întindea, lacom, câte-o mână, cu toate degetele care uneori erau cinci, alteori douăsprezece, răsfirate, sperând că cineva chiar va pune mâncare în frigider. Dar aşa ceva nu se întâmpla niciodată. Fiind sursa unei duhori de nesuportat, casa lui deveni numai a lui şi, după puţin timp, personalităţile lui Perpessicius se izolară una de alta şi începură a se simţi singure. Aşa că se cuibări undeva, între două paturi.
Între timp, Maximilian devenise atât de infectat, încât stratul gros de puroi care-i acoperea tegumentul creponat de anii de foamete începu a fermenta. Sub gelatina galben-verzuie se forma cea mai pură ţuică, trecută de două ori prin alambicul tracturilor sale digestive. O ţuică de puroi cum ficatul muritorilor de rând nu mai gustase. Brusc, Maximilian devenise util. Producea ceva. Drept urmare, locatarii încă umani ai camerei începură să scuture firimiturile de pâine pe covorul cândva verde, iar boschetarul îl lingea. O făcea atât de bine, încât, pentru prima oară după multă vreme, doi oameni se puseră de acord asupra culorii covorului verde: era cărămiziu, în viziunea amândurora.
Atât de bine se simţea Maximilian Perpessicius acum, că era integrat într-un circuit de producţie, încât, de la o vreme, începu să vorbească. Iniţial, slobozea slove într-o limbă nemaiauzită, în care accentul cădea numai pe consoane. De fapt, limba se compunea doar din consoane. Pe măsură ce se rafina, devenea din ce în ce mai inteligibil. Deja când şi al treilea om a ajuns la concluzia că verdele covorului era de cel mai pur grena văzut vreodată, boschetarul de casă semăna cu trei bătrâni drogaţi cu azbest şi săpun de casă. Înainte ca ultimul ochi să i se închidă, ridică limba de pe covorul la fel de verde ca o algă brună care-i servea drept sursă de hrană şi, în ultimul timp, drept curvă şi spuse primele cuvinte de înţeles şi ultimele lui sunete: "Bă! Eu sunt profesor de istorie!". Şi pe măsură ce liniştea alunga ultimele ecouri ale acestor cuvinte dintre pereţii prost văruiţi ai camerei de cămin, Maximilian Perpessicius se întoarse în putregaiul care-i dăduse naştere, în acordurile unui marş funebru cântat în surdină de bacteriile mutante care suflaseră viaţă asupra lui.
Cruachan - Brian Boru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă raţiunea ta doarme mai adânc şi mai agitat, eliberează-i copilaşii...