miercuri, 28 octombrie 2009

Cauzele efectului Ciomu

Sau De ce îmi vine să le tai unora sculele

Campania electorală e de căcat. Şi acum, sute de vizitatori îmi vor da contorul peste cap, pentru că aşa-i în tenis, toată lumea caută ceva despre căcatul de campanie electorală. Mă doare-n cur de toţi, până în momentul în care îmi violează nervii. Ieri a fost Oprescu, doctorul de Bucureşti, la Brăila şi a adus trupa Iris. A băgat banu' gros în ei şi i-a pus să cânte pe scena teatrului. Cică a fost foarte tare concertul. Tot respectu'. A fost şi intrare liberă. Adică, cine voia, putea să intre. Putea? Putea o sulă. Pe afişe era intrarea liberă, în faţa teatrului, brusc, nu mai era. Sanchi. N-ai bilet, nu intri. Biletul nu a costat bani. S-a dat gratis de la casa de bilete. Dar nu a anunţat nimeni că ar fi trebuit să trec pe acolo. De ce aş trece pe la casa de bilete, dacă nimeni nu îmi spune că am nevoie de bilet? Mai mult decât atât, de ce aş trece pe la casa de bilete dacă oamenii lui Oprescu îmi spun că nu am nevoie de bilet? Nene, asta înseamnă intrarea liberă! Intră cine vrea, iese cine poate! Dacă era intrarea gratuită, se accepta, dar, pentru masonii lui Oprescu, e cam complicat să te apuci tu, neam de templier, să îţi beleşti coatele în bibliotecă şi să înveţi limba română. Cum spuneam, campania electorală e de căcat, chiar dacă unii candidaţi sunt... să zicem agreabili. Nu mai intru în Francmasonerie nici să mi-o înfigi în sulă pe Catherine Zeta Jones. Asta e, ţeapa ei.

Mă aşteaptă o lună de tot căcatul. Pe pariu că toţi muiştii care se visează preşedinţi, de la Băsescu la Potârcă, o să vină la Brăila taman când am eu mai puţin chef sau timp de ei, numai bine ca să îmi dea toate socotelile peste cap şi să-mi vină să-mi cam bag socoteala în tot şi să mă duc în Honolulu până de Moş Nicolae? Mi-e scârbă de ei.

Hai că e şi ceva ce îmi place. Glumeam. Ba nu. Îmi place pizza, dar pizza e eternă. Am chef de o pizza. Dă-o dracu', nu despre mâncare am eu chef să scriu. Ţăranii de transportatori vor să mă lase fără bani de pizza şi fără mărunţiş de luat ţigări la bucată în vremuri de secetă. O călătorie o să coste 1,2 lei. Un leu şi 20 de bani?? Să mori tu că ai să-mi dai rest la un leu jumate sau la doi! Că dacă mă urc în maxi taxi cu Enescu de mână, se uită la mine de parcă am intrat cu o grenadă. Pe Eminescu n-am tupeu să-l sui în dubă, că îmi face probleme mari. Nici pe Caragiale. Doar pe Enescu. Plus că, dacă domnii cocalari manelişti care conduc cutiile de conserve prin oraş pierd controlul volanului numărând ditai bancnotele, până scurmă în borcanu' milei ajungem dracu' în primul copac.
Şi mai sunt şi automatele de bilete Braicar. Oh, da, minunile tehnicii, care îţi scuipă banii când te grăbeşti mai rău şi care îţi dau rest la 10 lei numai fise de 5 bani, vor ejacula galben, de fericire că mă îngroapă în greutatea mea exprimată-n nichel suflat cu căcat. Ori faceţi drumu' 2 lei, ori îl lăsaţi 1 leu, să fie toată lumea fericită!
Oricum, am observat că băieţii veseli de la firmele private de transport în comun sunt nişte afacerişti de toată pleasna. Cum măreşte Braicaru' tarifu', cum, hop, şi cocalarii, să nu se lase mai prejos. Coaie, de economie de piaţă nu aţi auzit? Concurenţă constructivă, chestii, trestii... Păi pentru 20 de bani nu se mai suie nici pulea în autobuz şi numai cu duba se plimbă, de vă face profitu' cât volumu' de la manea! În fond, babele se bat pe luat herpes de pe coşciugu' cine ştie cărui sfânt pupat de toate leprele care fac economie, maică, la apă şi nu se spală cu anii. Pentru 20 de bani se face şi crimă!

Apropo de pupat sfinţi. Îmi vine să mă-nchin cu drujba când văd cum, de fiecare dată când calendarul ortodox indică vreo sărbătoare care poate să justifice cheltuirea banilor din cutia milei pentru cerneală tipografică roşie, sute de mii de îndoctrinaţi cu ochii mici şi basmale pe cap se înghesuie şi se omoară, ca nişte buni cre(ş)tini, să mozolească sicrie goale de plumb prin faţa mitropoliilor, Patriarhiei su episcopiilor. Frate, ce e cu graba asta? Se dă caşcaval şi nu am aflat eu? De altfel, dacă ai călcat o babă pe picior, fără să vrei, pe stradă, te blestemă de nu te mai spală toate apele. Dar, ele, doamnele în etate, cu şcoala vieţii absolvită... contra şpagă, se împing, se bat cu jandarmii, se trag de păr, se incendiază cu lumânările şi-şi dau cu crucea în cap ca să vadă Doamne-Doamne din cer care e prima la luat sifilis de pe sticlele alea infecte care acoperă, zice-se, sfintele moaşte gen degetul lui Harlambie, capul lui Ioan Botezătorul, pula lui Ştefan cel Mare şi Sfânt sau alte bucăţi de corp, grotesc despărţite de proprietarii defuncţi. Nene, presupunând că în sicriele alea chiar sunt moaşte, alea sunt nişte hoituri! Cât de necrofil nefutut de o lună să fii ca să te baţi pentru un mozol cu mortu'? Cred că Sfântul Petru îşi va lua concediu medical. Lung. Şi cred că-mi iau şi eu unul până oi mai avea chef de scris. Poate mâine, poate peste o săptămână. Şi poate vin şi cu ceva intersant până atunci. Eventual, o colecţie de mătărângi tăiate de la masoni, candidaţi, transportatori şi boşorogii cu ochelari de cal.

Mediaeval Baebes - Love me broughte

luni, 19 octombrie 2009

Primul bolnăvior al judeţului şi alte elucubraţii

Motto: "Fără mine, nu ar fi existat judeţul ăsta".
(Gheorghe Bunea Stancu, preşedintele Consiliului Judeţean Brăila)

Câtă bâză am făcut de omuleţul ăla când a spus-o. Cu câtă îngâmfare am putut să-l creditez la vremea respectivă! Dar, acum, îmi dau seama că eram cam bătuţel în cap să cred că monstrul vrebal emis de acest Stancu e doar o fantasmă a unei imaginaţii aproape la fel de bolnave ca a mea! Astăzi, s-a adeverit ce spusese el cu luni întregi mai devreme. Astăzi, G.B.S, Ghebese pentru amici, şi-a băgat scârbavnicul mădular în toată presa brăileană, imitat fiind şi de acoliţii săi roşii politic şi negri în cerul gurii. Plecaţi acasă, că Domnul Preşedinte e bolnav! Aşa se rezumă anunţul făcut de un senator. Ce spui tu, străine? Receptaculul annilingusului social-democrat nu e prezent, deci voi nu aveţi nici coaiele, nici mintea, nici coloana vertebrală să vorbiţi în absenţa lui? Fără el nu există judeţ. S-a demonstrat. Aşa că am plecat la a doua casă, respectiv la muncă, să mă fac pulbere că e nentu Stancu bolnăvior. Fie-i ţărâna uşoară şi coliva dulce.

N-am mai filozofat de mult. Mi-o ia Kant înainte. De fapt, iniţial, chiar nu aveam chef de filozofat după ce m-a lovit ca o cărămidă făcută din căcat de vacă vestea decesului PSD cauzat de boala şefului. Nu aveam chef de nimic. Şi mi-am dat seama că nimicul e ceva. Dacă nu era nimic, nu exista un cuvânt pentru el. Nu exista ideea de nimic, opozabilă ideii de ceva. Iar, în absenţa nimicului, ceva n-ar fi putut exista, ca noţiune, pentru că nu ar fi putut definită, nu ar fi existat ceva diferit. Noi inventăm cuvinte doar ca să diferenţiem lucrurile. Să deosebim un calculator de o piatră, un penis erect de o pulă sculată sau un rahat de Stancu, ceea ce e cam greu. Dar să ne-ntoarcem. Nimic e ceva, deci cuvântul în sine se contrazice singur, se anulează sau se reduce, cum ar spune matematicienii. Prin urmare, dacă nimic nu există, ceva nu are sens, pentru că nu se deosebeşte de nimic. Ups... am folosit cuvântul fără sens. Câtă ineficienţă să avem în toate limbile atât de multe cuvinte care definesc ceva inexistent... Dumnezeu, nimic, ceva, timp, bun-simţ...

Am un chef nebun de ducă. Vreau să dispar undeva, un timp, un an, o lume... Sunt sătul de oraş, de muncă zilnică şi silnică şi am nevoie să văd locuri noi, oameni diferiţi de ceea ce văd pe străzile infecte ale oraşului infect. Nu am nevoie decât de ea şi de o escapadă. Nu detaliez, pentru că am făcut o promisiune.

Sfântul Petru a cam dispărut din peisaj. La fel şi Carina. Păcat, începuse să-mi placă de ei doi şi de relaţia pe care o au. Mor mulţi oameni. Zilele astea sunt pline de moarte, de sânge, de maţe răsucite pe furci şi de bare de maşini îndoite de trupuri obeze, diforme, diformizate. N-are boşorogul timp să acorde interviuri, plus că lucrează la un nou tip de cazan. Nu ştiu ce vrea să îndese în el, dar, cică, o să fie infailibil. Probabil că îl umple cu români, că numai ăştia se trag unul pe altul în pârjol. Cum vrea unu să iasă din ceaun, cum îl trag ceilalţi înapoi, futu-i mama ei de capră a vecinului!

Sictirul îşi face loc între circumvoluţiunile mele. Mă sictireşte aproape tot ce mă înconjoară. Încuiaţii care au o problemă cu pletoşii, manelele, lipsa de disponibilitate a Sfântului Petru, faptul că Stancu ar putea să se vindece... Şi mai am şi treabă. Cică. Vreau să dorm şi să visez. Sau să visez că dorm. Sau, pur şi simplu, să dispar. Vreau audienţă. Te vreau. Noapte bună, chiar dacă e dimineaţă.

Epica - Kingdom of Heaven (A New Age Dawns - Part V)


sâmbătă, 3 octombrie 2009

Curva dracu', îmi iei clienţii!

Lăsând la o parte fineţurile şi eticheta aferente vieţii într-o societate la nivel teoretic civilizată, îmi cam bag pula în bătrânetul pus pe şotii vulgare pe seama tinerei generaţii care se străduieşte să supravieţuiască printre buruienile paleolitice năpăditoare ale oricărui vestigiu de bun simţ rămas în picioare de la comunism încoace. În minoritatea îndoliată permanent prin culoarea dubioasă a pielii şi manelizatoare prin prezenţă şi respirarea aceluiaşi aer a mediului înconjurător îmi bag acelaşi scârbavnic mădular. Două categorii aparent neînrudite constituie destinaţia unui mare număr de limbi dornice de atingerea păroasă a unui cur.
Pe de o parte, avem boşorogii autoproclamaţi paznici ai culturii, civilizaţiei şi respectului. Oameni? Mă rog, nu dezbat aici umanitatea lor, ci demagogia. Se înghesuie la uşa autobuzelor, în care urcă pe baza abonamentelor sociale complet inutile prin destinaţie, încă dinainte să coboare lumea. Pe unde vrei să cobor, mamaie, dacă tu respiri duhoare în calea mea şi stai ca monolitu' în drum? Cei care coboară au prioritate, că, dacă sunt 100 de oameni în rablă şi 100 jos, nu mai rămâne loc să tragi o băşină. Care, apropo, ar trece neobservată printre toţi paleoliticii care încă mai cred că o baie "leapădă ţărâna Domnului", conform principiilor Inchiziţiei. Aceiaşi adepţi ai tribunalului bisericesc spaniol se atacă dacă îndrăzneşti să-i calci din greşeală pe bombeu, din lipsă de spaţiu, sau dacă scapi o înjurătură. Ei, cei ale căror reprezentante de sex feminin se coţăiau printre ruinele războiului cu toată Armata Roşie şi care, acum, văd în fetiţele de clasa a cincea, purtătoare de cercei, nişte curve ordinare. Chiar nu voi înţelege niciodată de ce li se dau ăstora abonamente, că oricum nu au unde să se ducă. Nu muncesc. Doar citesc Cancanu' în tramvai şi se leagă de tine că nu citeşti, deşi habar nu au dacă eşti fan Guţă sau fan Schopenhauer. După care aruncă porcăria de ziar. Ce, Kant e prea uşurel pentru creierele voastre supradezvoltate pe fondul îmbibaţiei culturale superioare? Demagogi, mai ceva ca oamenii politici.
Pe de altă parte, există pe acest pământ creaturi ciudate, negre ca şi coloratură facială şi nu numai, posesori de numeroase dosare penale, care atârnă public cu telefoane (ce altceva?) din care se revarsă cultura. Dar s-a scris prea mult despre ei. Se ştie cum este casta maneloasă. Ideea este că adunătura asta e reprezentativă pentru tot ce vieţuieşte de mai puţin de treizeci de ani, drept pentru care bătrânetul demagog, mai sus caracterizat, aruncă în cârca tuturor anatema motivată prin nesimţire şi lipsă de cultură. Două categorii generatoare de generalizare se exclud reciproc. Nu toţi babalâcii sunt demagogi şi nu toţi tinerii sunt porci. Dar câţi înţeleg asta? Hoţii care strigă "hoţii" populează fiecare colţişor al colectivităţilor, dezbinând prin simpla existenţă şi cucerind ca hunii orice redută de bun simţ rămasă în existenţă. Şi mi-e scârbă.

Xandria - Ravenheart

duminică, 20 septembrie 2009

Smegmă politică, economică şi culturală

Apăi tare multă vreme a mai trecut de când nu am mai borât pe porcăria asta de blog, de îmi vine să-i aplic un ushiro delete după ceafă, că oricum s-a dus audienţa acolo unde-l trimite majoritatea pe Băsescu. Şi mă refer la majoritatea care trăieşte, nu aia care-şi deplasează mutra tristă la urne ca să pună ştampila pe unul, pe altul sau pe toţi, sperând că flegma care ne e stemă devine pecete de aur pe un steag plin de bulinele maro de căcat al celor care consideră cârpa tricoloră mai adecvată ştersului la cur decât hârtia roz prin care-ţi trec degetele.
Introducerea de căcat, lungă, politică şi nepatriotică trebuie să-mi fi dus audienţa cvasiinexistentă cu gândul la faptul că n-am ce scrie. Nu am ce scrie. Am dat mâna cu Geoană şi mi-e scârbă de propria mea piele. Aşa de scârbă, că nici la cur nu mă mai şterg. Mâna care a atins prezidenţiabilul nu este demnă să atingă hârtia care-mi şterge augustul cur. A sunat gay dar mi se rupe. Ultima perioadă, şi aici mă refer la câteva săptămâni, iar virgula dinainte de "şi" e perfect legală, a fost de căcat. Am alergat toată Brăila ca dobitocul după cai verzi pe pereţi. Caii sunt prea rapizi şi pereţii prea verticali, aşa că nu am prins nimic. Nu e nimic de văzut, nimic de scris şi nimic de câştigat de pe urma a ce se vede sau se scrie. Mi se pare mie sau criza asta începe să existe? Nu mă bag în dezbateri pseudo-orice despre criză pentru că sunt mai crizat decât economia. Cine vorbeşte despre tendinţele naturale ale economiei este invitat în Dunăre. Pietroaiele sunt din partea casei. Voi aţi inventat economia, deci nu există mişcare naturală. E ca şi când ai spune că Dacia 1300 cade în prăpastie pentru că e ea proastă, nu pentru că şoferul e de căcat şi nu e în stare să ţină de covrig.
Observ că tot nu am terminat porcăria de introducere şi, sincer să fiu, nici nu am chef să o termin. Nu am mai avut atâta inspiraţie de nu mai ţin minte când. Încep să mă gândesc că toată inspiraţia s-a dus la vreun pseudoscriitor care are de când să vomite intelectual un al doilea Harry Potter sau alt Twighlight scris americăneşte. Da, aştept roşii şi varză, Heri şi Tuailait mi se par Kurpapier de cea mai proastă calitate. Aşa de proastă, că m-aş şterge acum la cur cu el, după ce am dat mâna cu Geoană. De unde îmi dau seama că sunt cărţi de căcat? Simplu. Se vând. Se cumpără. Oamenii cumpără doar căcat. Biblia, Ion de Rebreanu, Harry Potter, Twighlight, Coranul, cartea de telefoane, cartea de bucate şi mersul trenurilor sunt cele mai de căcat cărţi şi se vând la greu. Lucrurile interesante cad în anonimat atât de adânc, încât, dacă te interesează şi le cauţi, librăresele la fel de inculte ca autorii pe care ţi-i bagă pe gât prin încurajarea monopolului se uită la tine ca la un Trabant de 600 CP. Adică le îngheaţă brusc zâmbetul de geneză vibratoare şi, în sictir, îţi spun că nu au auzit de aşa ceva. Iar dacă ele nu au auzit, nu există. Cultura ta, stimate client şi devorator de literatură, nu există. Nici tu nu exişti. Ieşi afară din librărie, scârbosule! Rozi temelia literaturii gen Sandra Brown, neruşinatule! Cum se mai îmbogăţesc toţi scriitorii de căcat?
De unde pornisem? A, da. Nu am inspiraţie, semn că s-a dus toată la un greţos de-ăsta. Sper să nu fie român. Literatura siropoasă universală nu e depăşită în duhoare şi culoare decât de literatura siropoasă română. Aia care ajunge prin manualele generatoare de prostie, ignoranţă, minte încuiată şi cocalarism cronic sever. Şi aici ajung la adevărata esenţă filozofică, săriţi cu bere şi aplauze, a preaminunatului şi prea lungului articol. Mă simt incult pentru că am plecat prea mult urechea la aberaţiile tocite în şcoală. Şi încă pe mine m-a cam durut în cur. Dar ştiu despre ce e vorba în ele şi deja mi-e greaţă. Dacă-mi spune cineva că Rebreanu a scris ceva bun, fac ochii mari. Doar pentru că am auzit de Ion şi pentru că ştiu ce înseamnă Ion. Am încercat să citesc Ion şi mi-a venit să mă decapitez cu sapa, ca să păstrez registrul pupincuristo-ţărănesc al smegmei literare. Pardon, al operei literare. Ştiu că şi Angelinei îi pute pizda când n-o spală, dar dacă primul lucru pe care-l simţi e duhoarea aia, ajungi să fugi de ea oricât de bună ar fi după baie. Aşa e şi Rebreanu. Poate are şi el părţile şi cărţile lui geniale, dar când îi aud numele numai la Nelu ăla mă gândesc şi mă apucă pandaliile. Tot respectul, dar de ce trebuie ca primul contact cu un mare scriitor să fie taman cu cea mai idioată scriere a lui? Nu e drept faţă de el. Rebreanu e un exemplu, iar toţi sunt la fel. Mari literaţi, mari literatori, dar, ca tot omul, au mai dat şi pe alături. De ce să studiez Amintiri din copilărie când Povestea pulii e genială? De ce să mă îndop cu pasteluri, când Balada Pizdei e pe limba mea, iertată fie-mi metafora nimfomană. De ce să mă îngreţoşez de Somnifere păsărele, când Antropomorfismul mă-nvaţă cum era lumea acum două sute de ani şi cum e acuma?
Concluzii: Geoană e infect, literatura comercială e infectă, lucrurile interesante se ţin departe de public, publicul e de căcat şi de vină şi mie mi-e foame. Pa pa.

Ludwig van Beethoven - Simfonia a IX-a, partea a IV-a

joi, 27 august 2009

Land of căcat

A cântat Madonna şi a primit muie cu căcat de la public atunci când a dat-o pe ţigănească. Muie şi din partea mea. Ţiganilor, că din cauza lor credea biata femeie că a venit în Ţara Ciocolatei. În rest, mi se rupe. Mă lasă rece.

Şefa de la Asociaţia Surdo-Muţilor din Brăila a primit o sticlă de şampanie în cap. A fost găsită cu creierii împrăştiaţi în toată camera, iar Organul are senzaţia că un căcat de sticlă a reuşit să-i facă sfecla salată de cerier pane. Pe ce lume trăiesc ăştia?

Criza economică mondială ne afectează. Cică. Şi pe mine, că n-am bani să mă cac în centru acolo unde e gratis. Singurii care se bucură de criză sunt antreprenorii de pompe funebre. Pompează hoituri în pământ la 50 de herţi. Aşa de multe mortăciuni pompează, încât o firmă s-a apucat să facă reduceri pentru pensionari la coşciuge şi crucioace de lemn. Transportul e din partea casei. Oare cum se simte un om care vine să-şi cumpere sicriu, iar vânzătorul îi face oferte promoţionale ca la biscuiţi? Ăştia îşi bat joc de muribunzi. E OK să faci reducere, dar să-i faci şi reclamă? La un sicriu cumpărat, primeşti unul gratis şi un lighean de colivă. Căcat!

Vreau permis de conducere, că de-o Dacie 1300 din herghelia lui Menumorut oi aduna vreo trei parale. Şcoala de şoferi costă mai mult decât o Dacie nouă, iar şpaga poliţaiului nu se mai rezumă la bani. Trebuie să ai şi decolteu condimentat cu ţâţe. O operaţie de schimbare de sex: nepreţuită. Besides, I love my cock. Caut bicicletă cu ataş.

Ludovic Orban, mare om politic, vicepreşedinte de peneleu, a ajuns Ludovic Organ. Udrea ştie. Da, paraşuta blondă care-i lustruieşte catargul Preşedintelui. Se pare că Udrea e marinar pe o corabie cu multe, multe, multe catarge, iar cel mai înalt şi mai gros e Ludovic, zis şi Organ. Şi eu o numesc târfă pe Udrea, dar de la a fi de părere că ministrul Turismului e petardă şi până la a scrie, într-o scrisoare oficială, "Dragă petardo, cât ceri, fă?" e drum lung. Nici Organ şi nici Udrea nu ştiu ce e ăla drum lung. Pe ei îi interesează grosimea.

Concluzie: Îmi bag organu' în ţara asta şi cer colivă, că mi-e foame. Pa pa.

Aesma Daeva - Lysander

sâmbătă, 27 iunie 2009

Unde a dispărut boşorogul?

A crăpat Michael Jackson. Şi am epuizat subiectul. De ce am început cu asta? Pentru că se pare că dacă nu ai o părere despre asta şi nu dedici un post pe blog decesului legendei lu' peşte nu exişti. Nu am nicio părere. A murit. Deci, nu exist.

Aşa, acum, că demersul meu de captatio benevolentiae a dat, sper, rezultate, să trecem la lucruri serioase. Un mărăcine din cei mari, rotunzi şi ţepoşi împotriva naturii (a se consulta filmele western de mâna a şaişpea pentru referinţe) se rostogolea, împins din spate de un vânt rece, prin faţa porţii de fier forjat. S-a oprit, întâlnind un birou mare din nori masivi. În spatele biroului, spaţiul dintre imensa piesă de mobilier divin şi scaunul vechi făcea vântul să şuiere, pentru că nici picioare nu erau jos, nici cap nu era sus. În faţa biroului, coada se lungea ca la Luvru sâmbăta. În spate, poarta începea să ruginească. Doi îngeri, zdrahoni şi nebărbieriţi, moţăiau, sforăind încet. Lângă ei, trei pachete de Chesterfield, goale, şi două scrumiere, pline. Oamenii de la coadă înjurau lipsa înaltului funcţionar bărbos. "Unde e, bă, ăsta, că murim până apare!", urla unul. "Eşti deja mort, boule!" îi aducea altul aminte. Un îngeraş mic, cu aripioare albastre şi cur de maimuţă nota de zor ceva, plimbându-se printre sufletele alea. "Morţii nu îşi dau seama că au murit". Mare geniu...

PĂMÂNT

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, (mersi de citat, Mişule!), stătea în cur pe-o bancă din parc. Citea ziarul. Se foia de pe o bucă pe alta, se mai uita la oameni şi tot mormăia ceva în barbă. O bătrână, la fel de simplă, cu ochii la fel de cenuşii şi o paporniţă verde plină cu praz, trecu prin faţa băncii cu moşneagul devorator de presă. Ochii şobolănii ai lui se ridicară. Se făcură mari. Pupilele se dilatară. Pielea albă deveni roz. Rochiţa albă şi gay începu să se umfle, undeva, sub buric. Bătrâna trecu. "Pisi, ce curuleţ ai!", îşi făcu bătrânul curaj. Băbuţa nu ştia ce să facă. Oare el strigase? După ea? Se pipăi singură... Ciuciu curuleţ, doar oase găsi. "Ăsta e nebun", gândi ea, plecând în treaba ei. Moşulică să se lase? Nu, mai dădu un fluierat de se desfrunziră copacii. Baba horcăi de două ori şi căzu, palancă, la pământ. "Fricoasa dracului, iar ard mortăciuni", se enervă bătrânelul. Zis şi făcut, luă băbuţa, o băgă într-un boschet şi ieşi satisfăcut după trei ore. Asta e, la vârsta lui merge mai greu.

SUS

Îngerii păzitori ai porţii de fier forjat a raiului sunt treji. Trag un Chesterfield şi lustruiesc uriaşa operă de artă. Biroul din nori masivi este acoperit cu hârtii, sub el se bălăbănesc două picioare subţiri şi păroase, iar, deasupra, capul pletos şi bărbos al Sfântului Petru se mişcă asemeni unui piston de Dacie. Lecturează, liniştit şi uşor obosit, fişele morţilor din faţa lui. Ajunge băbuţa violată post mortem de babalâcul semipotent. Se uită la Petru, se uită la al ei posterior făcut harcea-parcea, se uită la fişă... "Maică, tu îmi pari cunoscut", se răţoieşte ea. Petrică începe să transpire. Abundent. Se îmbujorează. Îi trece repede şi spune: "De la biserică, mamaie, că stă poza mea-n biserici ca a lui Buricea la miliţie". Băbuţei nu îi prea venea să creadă, că ea nu prea merge la biserică, dar, în fine, măcar la nuntă a ajuns acolo şi i-o fi rămas minte mutra moşuleţului bărbos.
În schimb, Petrică o ştia bine pe babă, pentru că doar de-aia a lipsit de la muncă. A făcut o vizită pe pământ, că îl cam mânca undeva şi avea nevoie să se descarce. Aşa că a agăţat băbuţa. Păcat că murise, dar ce mai contează? I-a plăcut. "În rai cu tine. Treci la departamentul de repartizat norişori", spuse el, cu o voce caldă.

Morala: Mort, copt, te fut sfinţii, dar, măcar, ajungi în rai, fie şi prin favoruri sexuale involuntare.

Epica - Trois Vierges

duminică, 14 iunie 2009

Cine este Sfântul Petru, ăsta?

Sfântul Petru... Am scris despre el de vreo două ori. Pare un băiat destul de simpatic, dacă îl prinzi în toane bune. Dar NUMAI dacă îl prinzi în toane bune. Şi are dreptate omul. Sau sfântul. Pune-te tu în situaţia unui nene care numără o bilă din doi în doi la poarta raiului, unde ajung tot felul de ciudaţi, începând cu cei care nu sunt în stare nici să trăiască, nici să moară şi terminând cu teroriştii internaţionali, ajunşi pastă de mici prin cine ştie ce avion prăbuşit, cică, prin Pentagon sau prin vreun bloc. Numai uşor nu poate fi.
Dar, cine este sau a fost Sfântul Petru? Lăsăm la o parte toate povestirile din Biblie, pe care unii le consideră adevărate, alţii false. Lăsăm la o parte şi ceea ce spun preoţii, care au interpretări originale, caracterizabile printr-o gamă de adjective, cuprinsă între "realiste" şi "de-a dreptul tâmpite". Eu îl cunosc pe Petru, ăsta. Am făcut armata cu el. Băiatul era paliu, pe româneşte. Mai mult la dilibau stătea. După o viaţă de săpat şanţuri şi de curăţat budele cu periuţa de dinţi (a generalului, şutită pe şest), a murit. L-a călcat un vapor. Sau ceva asemănător. A ajuns sus, la departamentul de triere din cadrul Autorităţii Permanente a Lumii de Dincolo, unde era debandată totală. Iniţial, au vrut să-l trimită în iad, dar şi-au dat seama că omul nu prea putea să vadă nimic nou acolo. Ce poate fi mai rău decât viaţa pe care a dus-o, terminată în asemenea hal? Aşa că, pentru că tot duceau lipsă de personal, cei de la departamentul de triere a sufletelor i-au dat cea mai împuţită muncă: să stea la poarta raiului, afară, nu înăuntru, să vadă toate plăcerile din Eden, dar să nu le poată gusta şi să trimită el sufleţelele amărâte unde o crede de cuviinţă. Pentru că, nu încape vorbă, Petru era băiat deştept şi se pricepea la păzit chestii, din armată. Şi nici nu era genul care să vândă poarta la fier vechi. Aşa a început cariera de sfânt a lui Petru. În prima zi de planton, a stat şi s-a uitat în rai. Ce-a văzut acolo, numai el ştie. Bucurii mai mari decât îşi poate cineva imagina. Berea curgeea la robinet. Bere neagră, desigur, pentru că Redds curge doar în iad. Femei, tutun, iarbă legală, tot ce vrei. Şi s-a ofticat. Dar mai mare i-a fost uimirea când a văzut ce coadă era în faţa biroului lui, din norişori masivi. Mai începuse şi un război. Din fericire pentru el, războiul era în Irak, iar morţii erau, toţi, arabi. Aşa că s-a ridicat Petrică în picioare şi a urlat: "Bă! Ăştia cu prosoape în cap! Marş la Talpa Iadului şi aveţi grijă să nu vă muşte Cerberu' de coaie, că io răspund! Doi câte doi, luaţi-vă de mânuţă şi stânga împrejur!" Şi la fel de mare i-a fost mirarea când a văzut că toţi arăbeţii, fără să comenteze, s-au încolonat şi au pornit-o spre iad. Bineînţeles, i-a făcut cuţu cu trei capete franjuri, dar ce mai contează? În iad îi aştepta chinul suprem: Gheorghe Bunea Stancu le predica din Biblie. Aia creştină. Ultima oară când am auzit de unul din ei, Ahmed, se chinuia să facă rost de un carnet roşu de sufleţel nebun.
Acuma, problema lui Petrică e alta. Şefu', ştiţi care... Dumnezeu... a cam pus ochii pe el. Nu-i place abordarea neortodoxă (şi nici prea catolică) a paznicului porţii de rai. În plus, faptul că fumează trabucuri cubaneze l-a scos din minţi pe Doamne-Doamne. Aşa că, timp de o mie de ani de acum încolo, toţi cei care mor vor fi oameni care nu au ştiut să trăiască sau care fac pe şmecherii în faţa lui Petru. Adică, de-ăştia, gen Carina, care gândesc prea mult şi fac prea puţin. Plin de... draci, portarul de sus s-a apucat să facă Facultatea Divină de Arhitectură şi Design şi lucrarea lui de licenţă este despre cazane. Îi trimite pe toţi la cazan, iar cazanul este opera lui. Şi, la ce minte creaţă are soldică, să te ţii! A, şi a creat şi trei botniţe pentru Cerber, că prea-şi dădea figuri pe jos, pe acolo, şi trebuia să vadă că Ministerul de Sus este baza. Şi prezervative de fier pentru Dracu', că prea ne fute pe toţi. Aşa, doar ne rupe unde reuşeşte. Asta e, mai bine rupt decât gravid cu un drac. Dar am deviat. Cert este că Doamne-Doamne a dat dispoziţie ca, în următorii o mie de ani, să mai moară şi zece oameni care merită să ajungă în rai, care fac ce spune Petru şi nu-i sunt după chip şi asemănare. Aşa, ca să-i testeze atenţia. Aşa a ajuns nea Petrică să testeze poporul, de cum ajunge la biroul său. Săracul, nu ştie care sunt oamenii buni de ceva, aşa că este vigilent, până şi pe arabi şi pe unguri îi testează...

Cannibal Corpse - I cum blood