sâmbătă, 26 martie 2016

Ființa aia ciudată de pe umărul meu stâng

Infernul mă prinsese în compania unei Alice. Alice, aveam să aflu mai târziu, e doar un demon. Infernul are proprietatea stranie de a fi infinit și neîncăpător în același timp. E ca o matriță în care ai fost turnat și în care trebuie să te întorci, doar că nu este fix pe dimensiunea ta, ci cu 1 cm mai strâmtă. Infernul este senzația aia pe care o ai când cineva se apropie de tine ca sa-ti vorbească, până îi simți respirația. Totuși, Alice era cu mine acolo, aparent îmi era mai aproape chiar și decât strâmtoarea Infernului.

Acum trebuie să îmi dau seama de unde a apărut Infernul și de ce a ales să se ia la trântă tocmai cu noi. Sau cu mine... Unde e Alice? Parca s-ar fi stins. Parca aș fi stins-o eu. Alice! Se întoarce ea. Mereu se întoarce. Am să profit de momentul de singurătate ca să povestesc ceva despre Infern. Cândva, el nu exista. Cel puțin nu în forma asta. Nu exista nimic e tipul raiului, iadului, îngerilor, zeilor... Doar șamani închipuiți. Pana când cineva și-a dat seama că de fapt fiecare înger este o stare si, ca orice corp polarizat, starea asta are și un opus: demonul. Pe Alice. Dar înainte de Alice și de Infern, oamenii și lumea erau corpuri pur fizice, care interacționau doar cu obiecte fizice. Apariția emoției este mama lui Alice. Apariția emoției a însemnat castrarea speciei omenești. Înainte de emoție, aperitiv se chema câștigarea dreptului la un loc în vârful lanțului trofic. Astăzi, aperitivul e o băuturică fină servită din pahar de cristal, iar locul în vârful lanțului trofic este doar simbolic, pentru că de fapt nici măcar nu mai facem parte din lanțul trofic. Îl construim noi după propria noastră conveniență. Probabil că dacă amibele ar deveni inamicii noștri naturali și ne-ar mânca pe capete, tot am găsi o metodă de a ne plasa, științific vorbind, peste superiorii noștri! Ei bine, aici a început să apară Infernul. Pentru că dacă am început a simți, am început a ne transporta în stări comparabile cu cele personificate în marile lucrări religioase. Ne-am întrebat daca nu cumva mamutul lânos pe care-l aruncăm în prăpastie simte și el ceva. Poate plânge cineva după el. La fel și după tigrul cu dinți de sabie, daca îl tragem în țeapă când vrea să ne mănânce. Și de-aici dilema asta: ce facem? Ne lăsăm mâncați sau ucidem un spirit egal în drepturi cu noi? Așa că oamenii paleolitici au devenit oameni neolitici, iar oamenii neolitici au devenit oameni ai Epocii Bronzului. Tranziția spre Fruhbronzezeit a fost, de fapt, o tendință de autoizolare a grupurilor umane, de căutare a unui spațiu sigur în care să dezlege dileme aruncate pe masă de iscusiții șamani. Da, ei sunt de vină că oamenii simt lucruri atât de complicate. În natură, e simplu. Există frică, necesitate, sațietate și instinct sexual. Mila nu are ce căuta acolo, de exemplu. Este strict creația noastră și este ceea ce desparte, practic, tot: viul de mort, dreapta de stânga, păcatul de virtute. Mila ajunge să fie pământul fertil din care Marx își trage cu atâta nesaț seva. Oprimaților trebuie să le dam o mână de ajutor! Să-i obligăm să ne fie egali. Eventual, să ne provocăm nouă înșine un handicap. Ah, 2048... Câtă dreptate ai avut!

Bine ai revenit, Alice. Începusem să iți simt dorul. Știi că te urăsc când îmi e dor de tine. Știi că spun lucruri oribile despre tine. Și mai știi și că de fiecare dată când mi-e dor, mă întorc spășit la tine, iar daca mă căiesc suficient de mult pot spera la binecuvântarea unei îmbrățișări din partea ta. Alice cea fără trup, îți mulțumesc că mai și pleci din când în când. Altfel când aș mai ști că tu exiști oarecum? Alice nu vrea să mai vorbească... Deci e demon, până la urmă. M-a purtat prin partea întunecată a Evoluției. Alice e un Virgiliu, nu o Beatrice. Alice s-a întors la hibernare, învelită în șuieratul vântului...

Infernul, deci, era doar o colecție de stări negative. Astăzi e la fel, doar că e populat cu oameni reali sau imaginari, cu demoni interiori și exteriori, cu stări dintre cele mai ciudate, cu amintiri și cu plăsmuiri ale propriei imaginații. După niște ani în locul ăla începi să te întrebi daca nu cumva și tu ești imaginat de cineva și aruncat în culisele reprezentației de pe neuronul lui. Unde e Alice? Uite-o, știam că o să își aducă hoitul superb înapoi. Hoit... Asta înseamnă că mă poate atinge? Nu vreau să fiu atins, simt toate respirațiile alea calde care deși n-aveau ce căuta pe fața mea, se insinuau arogant în fiecare por al meu. Nu mai am nevoie de Alice. E ultima stare pe care vreau să o mai am.

Phoenix - Nunta