miercuri, 27 noiembrie 2013

Fata din tramvaiul 44 la care n-a mers vrăjeala.

M-am născut în zodia iubitei mele brânze acoperite de ciclu menstrual de vădană. Îţi dai seama ce-o să iasă printre cititorii mei? Toţi sunt nişte critici, chiar dacă unul nu a gustat din mierea vădanei pizdisângerânde. Domnii mei! Stigmatizaţi vidanjori! Sunt un mijloc de îmbogăţire a vocabularului. 

Francezii, dragi Maghrebieni din Armenia! Leuştean întreabă studenţii... "Şi? Ce făcea Winston Churchill?" Un tânăr din audienţă: "Mânca căcat gourmet!" Acesta a fost alineatul imperialistului fascist Marius, ăla căruia doar ce i-am incendiat trei bonsai, cu telecomanda mea în formă de pulă. De fapt, vă mărturisesc că pula mea este în formă de telecomandă. Dar numeni nu ştie asta. O cheamă Yggdrassil. Pentru că e aşa mare, că nu se vede.

A. Uite, frate, cum să agăţi pizde la Facultatea de Istorie:

1. Fă, curvo, ia să-ţi arăt eu un levirat, că-s fratele lu' tac-tu, dacă înţelegi ce vreau să spun!
2. Faraonul făcea în Nil ce fac eu în tine peste trei minute.
3. Hai să-mi trimit filosoful în pădurea ta.
4. Fă, tu eşti în ligă cum sunt şi eu în tine.

Înţelegi? Nu trebuie să menţionezi istoria, că se usucă pizda ca deşertul Gobi când vine Chuck Norris cu paiul în Mongolia. Aproape armenească această comparaţie, dar nu puteţi înţelege umila-mi metaforă.

Un om înţelept mi-a spus cândva că eu am fost în rai, l-am futut pe Dumnezeu în cur, după aia în Iad şi l-am omorât pe Satana în chinuri şi apoi am venit pe pământ. E. Eu am coborât cu pula mea. Pula mea a coborât cu căcatul Domnului. Ştii cum se cheamă asta? Pogorârea Sfântului Duh. Acum ştii că Apa cu Duh e apă sfinţită în care m-am căcat eu la concurenţă cu iubitul meu Şalău. Şalău este un termen german, drept pentru care se scrie cu literă mare. Ca Pula mea, pentru că Pula mea a fost în Germania, am futut o evreică, iar Pula s-a numit de atunci Adiţă, iar futaiul acela îl ştim drept Holocaust. Iar jidanii sunt foarte trişti că nu i-am binecuvântat cu sacralitatea mea.

Chiar. Ce este sacralitatea? Cred că ea rezidă în găurile din brânza mea acoperită acum, cu sânge sleit de vădană apropiată de menopauză.

Apăi, na.

Byzantion - Agni Parthene


marți, 12 noiembrie 2013

Ghid auto pentru femei şi antitalente

A avea maşină e omeneşte. A şti ce să faci cu ea şi cum s-o repari (legi cu sârmă) ori e mecăniceşte, ori o minune. Dacă eşti suficient de inteligent sau cultîncap încât să ştii mai mult decât a conduce sau a deosebi Dacia de Ferrari, probabil că n-ai bani de maşină. E un paradox, iar eu sunt aici să-l desfiinţez. Iacătă, dară, principalele părţi componente ale maşinii şi utilitatea lor.

1. Principala piesă a unei maşini, inima ei, după unii autori, este cheia. Cheia se bagă-n gaură, se învârte şi face maşina "vrum vrum" de fericire. "Vrum vrum" e ca un fel de orgasm muieresc: dezirabil, plăcut atât pentru maşină cât şi pentru şofer, dar nu se-ntâmplă întotdeauna. Însă fără a băga cheia în gaura special amenajată, "vrum vrum"-ul nu se întâmplă. 

2. Ignorat de mulţi, fumul este al doilea element, ca importanţă, al oricărui automobil. Fumul dă consistenţă maşinii tale. Îi dă lungime. Între fum şi calitatea vehiculului trebuie să existe un echilibru, iar această stare de pace interioară este extrem de fragilă. Adică un fum maiestuos ce împodobeşte un Trabant nu poate fi transplantat unui Lamborghini, la fel cum penele cozii unui păun nu pot fi ataşate unei vrăbii. Fumul poate fi utilizat şi în masacrarea babei (vezi punctul 3), cu un furtun care prelungeşte ţeava de eşapament până-n interior.

3. Baba. Deşi poate fi înlocuită cu varză, cartofi sau pepeni, după sezon, baba este mai mult decât un accesoriu. Ea dă viaţă, culoare şi personalitate unei maşini. Instalarea babei pe bancheta din spate este un ritual extrem de complex care, pentru a se putea înfăptui, necesită urmarea strictă a paşilor. Întâi se demontează paporniţele de pe babă. Apoi, ţinând baba ferm, dar nu brutal de antebraţ, se ridică uşor şi se împinge în interiorul maşinii. Mare grijă să nu se lovească la cap! După ce se aşează şi începe să pută şi să horcăie, se închide încet portiera, să nu se sperie, după care, pe cealaltă portieră, se instalează paporniţele în ordinea specificată de babă. Montată corect, baba asigură un condus extrem de înmiresmat şi funcţionează ca GPS invers: te-ntreabă ea pe tine din cinci în cinci minute pe ce stradă sau în ce localitate eşti. Uneori, poate funcţiona şi ca un GPS normal: te informează corect asupra hramurilor bisericilor, moaştelor adăpostite în ele şi domiciliilor fiecărui neam al ei, al tău, al prietenelor ei etc. Atunci când este înlocuită cu varză, pepeni sau cartofi, funcţia de GPS nu este disponibilă. În schimb, pute mai tare. Ultima funcţie a babei este adaptarea vitezei la condiţiile de drum. Adică are grijă să te comporţi pe autostradă ca pe un drum forestier traversat în mod aleatoriu de turme de oi sau de copii negricioşi, ca ăia de la ţară.

4. Geamul lateral. Mai important şi decât parbrizul, geamul lateral are două moduri de a fi acţionat: fie învârtitul de manivelă, fie apăsatul pe un buton care, în fiecare maşină, e în altă parte, aşa încât trebuie să năduşeşti măcar un sfert de ceas până te dumierşti cum se deschide. Manivela, în schimb, e mereu în acelaşi loc, şi la Volgă, şi la Wartburg. Utilitatea geamului este de netăgăduit. Prin el scoatem capul ca să ne băgăm pula în gâtul pietonilor care au tupeul nesimţit de a traversa pe trecere când e semaforul verde.

5. Bara. Este situată atât în faţa, cât şi în spatele autovehiculului şi scopul ei este să se îndoaie, pentru a constitui motiv de băgat pula în gâtul cui o îndoaie. Unii şoferi o folosesc şi pentru a aduna intestine de câine, pisică sau ţigan, iar folclorul Poliţiei Rutiere consemnează legende chiar şi despre copii umani contorsionaţi pe câte o bară.

6. Levierul. Constituit dintr-o bucată de fier, preferabil ruginit, levierul se păstrează mereu sub scaunul şoferului sau pe locul din dreapta, când acesta este liber, şi se foloseşte asupra mandibulei poliţistului rutier.

7. Vilbrochenul. Se situează sub blocul motor şi transformă mişcarea rectilinie alternativă a pistoanelor în mişcare circulară, prin intermediul sistemului bielă-manivelă, cotind între axul palier şi axul maneton.

J. S. Bach - Partita nr. 2

joi, 7 noiembrie 2013

Povestea unui boschetar aproape om

De la o vreme, se simţea prin camera de cămin lipsa unui personaj care să se şi potrivească acolo. Universul simţi acel gol în fibra-i densă şi se puse în mişcare. Bacteriile din cameră suferiseră mutaţii genetice din cauza băuturii dubioase vărsate în repetate rânduri pe covor. Le crescuseră mâini şi picioare. Arătau ca nişte amibe care nici măcar transparente nu erau. Luară bucăţi de materie organică nedefinită de pe covorul care cândva, spuneau vocile celor mai bătrâni, fusese verde. A, şi acum era verde, dar numai un verde convenţional, căci fiecare putea vedea altceva în culoarea covorului. Bucăţile acelea de materie organică n-aveau nevoie de o arhitectură pe care s-o urmeze. Singure ştiură cum şi unde să se aşeze, pentru a forma un boschetar bătrân şi mic, oarecum bărbierit, cu majoritatea ochilor de un rozaliu spălăcit, de culoarea pe care-ar avea-o apa dintr-o cadă în care un om înjunghiat în coaie şi-ar fi dat drumul. Maximilian Perpessicius fu numele acestui boschetar, în onoarea celui mai mare fan al lui Eminescu şi pentru că Maximilian este un nume potrivit pentru un boschetar de cămin. Iniţial, el locuia în frigider. Întindea, lacom, câte-o mână, cu toate degetele care uneori erau cinci, alteori douăsprezece, răsfirate, sperând că cineva chiar va pune mâncare în frigider. Dar aşa ceva nu se întâmpla niciodată. Fiind sursa unei duhori de nesuportat, casa lui deveni numai a lui şi, după puţin timp, personalităţile lui Perpessicius se izolară una de alta şi începură a se simţi singure. Aşa că se cuibări undeva, între două paturi. 

Între timp, Maximilian devenise atât de infectat, încât stratul gros de puroi care-i acoperea tegumentul creponat de anii de foamete începu a fermenta. Sub gelatina galben-verzuie se forma cea mai pură ţuică, trecută de două ori prin alambicul tracturilor sale digestive. O ţuică de puroi cum ficatul muritorilor de rând nu mai gustase. Brusc, Maximilian devenise util. Producea ceva. Drept urmare, locatarii încă umani ai camerei începură să scuture firimiturile de pâine pe covorul cândva verde, iar boschetarul îl lingea. O făcea atât de bine, încât, pentru prima oară după multă vreme, doi oameni se puseră de acord asupra culorii covorului verde: era cărămiziu, în viziunea amândurora. 

Atât de bine se simţea Maximilian Perpessicius acum, că era integrat într-un circuit de producţie, încât, de la o vreme, începu să vorbească. Iniţial, slobozea slove într-o limbă nemaiauzită, în care accentul cădea numai pe consoane. De fapt, limba se compunea doar din consoane. Pe măsură ce se rafina, devenea din ce în ce mai inteligibil. Deja când şi al treilea om a ajuns la concluzia că verdele covorului era de cel mai pur grena văzut vreodată, boschetarul de casă semăna cu trei bătrâni drogaţi cu azbest şi săpun de casă. Înainte ca ultimul ochi să i se închidă, ridică limba de pe covorul la fel de verde ca o algă brună care-i servea drept sursă de hrană şi, în ultimul timp, drept curvă şi spuse primele cuvinte de înţeles şi ultimele lui sunete: "Bă! Eu sunt profesor de istorie!". Şi pe măsură ce liniştea alunga ultimele ecouri ale acestor cuvinte dintre pereţii prost văruiţi ai camerei de cămin, Maximilian Perpessicius se întoarse în putregaiul care-i dăduse naştere, în acordurile unui marş funebru cântat în surdină de bacteriile mutante care suflaseră viaţă asupra lui. 

Cruachan - Brian Boru