sâmbătă, 31 august 2013

Imperiul piroman

Azi nu vreau să fut capul. Cine se prinde, bine, cine nu, să ia bon de ordine şi să stea o tură. Imperiile se nasc numai ca să moară. Toată lumea ştie asta. Ăla care întemeiază un imperiu ştie că măreaţa lui construcţie o să se ducă la mă-sa în vagin. Al 154-lea împărat ştie şi el că poate fi ultimul. Nemurirea constructului nu este pe ordinea de zi a nimănui. Ideea este ca viaţa imperiului să fie cât mai lungă. Resurse aproape menărginite sunt investite în amânarea inevitabilului. Şi cu cât pute mai tare a inevitabil, cu atât mai multe resurse sunt băgate în "asigurarea de sănătate" a imperiului.

A patra Romă este America, fără doar şi poate. Nu stau să-ţi povestesc despre celelalte trei pentru că te consider un cititor cultivat. Dacă nu eşti, greşeala mea că te-am supraestimat. De fiecare dată când a venit vorba căderii vreunei Rome, putoarea de hoit a venit din interior. Decadenţă morală, incultură, letargie. Cine spune că nişte triburi abia intrate în Epoca Fierului au distrus măreaţa civilizaţie romană este un mare idiot. Serios. Dacă Roma era şi în anul 476 un factor civilizator, un etalon de moralitate, de cultură, de calitate a vieţii şi aşa mai departe, tribuleţele n-aveau nicio şansă. America pute la fel de tare. În plus, face marea greşeală de a se destabiliza psihologic şi mai mult cu tentativele ei de expansiune. Intenţia este să urmeze sfatul lui Sun Tzu: "Pari puternic când eşti slab şi slab când eşti puternic". Cam ce făcea şi Stalin. Dar, la fel cum un balon se subţiază pe măsură ce se umflă, aşa şi energia internă a unei naţiuni slăbeşte pe măsură ce ea încearcă a se extinde mai mult decât este sustenabil. Şi nu mă refer, aici, la sustenabilitatea financiară a "acţiunilor poliţieneşti" de genocid democratic. Este vorba despre dorinţa "plebeilor" de a fi alături de conducerea imperiului în demersul său. Când funcţionarea imperiului este pusă la îndoială atât de propriii cetăţeni, cât şi de statele clientelare din jurul său, izul de mortăciune devine duhoare de nesuportat, iar zilele marii paleşti de pe hartă sunt numărate.

Ideea este următoarea: Intervenţiile tot mai dese ale Americii, prin intermediarii europeni care-i fac treaba murdară, încep să devină tot mai puţin legitime şi tot mai puţin populare chiar în rândul trepăduşilor din NATO. Să fim serioşi, imperiul care conduce ONU trimite inspectorii ONU în Siria ca să investigheze treaba şi să-i spună împăratului dacă poate sau nu să îşi împlânte baioneta într-o ţărişoară şi-aşa divizată şi arată şi-n dungă de război civil? Mai crede cineva în aberaţia asta? Mai crede cineva în standardele duble promovate de Imperiu, violuri repetate ale raţiunii care au funcţionat doar pentru că Imperiul a ales să-şi ţină cetăţenii într-o lucie prostie? Lipsa de interes a tovarăşilor albaştri de pe Bătrânul Continent, manifestată faţă de războiul Împăratului premiat pentru pace, marchează începutul oficial al căderii Romei. Şi după căderea oricărui imperiu, urmează un Ev Întunecat. Iar ăsta e singurul motiv pentru care bucuria mea pentru moartea Imperiului nu este deplină.

Sabaton - Karoliners bön

duminică, 18 august 2013

Marş la bibliotecă

Dacă s-ar citi mai multe cărţi, lumea ar fi mai nimfomană. Nimeni nu scrie cărţi din cărţi. Se scrie din experienţă, ca să pară natural. Sau se scrie din cur, din imaginaţie, din ceva impalpabil. Există cărţi care te fac să-ţi doreşti lucruri şi cărţi care te fac să te laşi de lucruri. A doua categorie suferă de lipsă de relevanţă, e dominată de Biblie. Este o porcărie. Cine scrie cărţile alea este aproape mort pe dinăuntru pentru că aşa s-a născut.

Primele cărţi, în schimb, sunt cele scrise de oameni cu adevărat morţi pe dinăuntru, dar morţi de oboseală, pentru că au făcut fel de fel de lucruri. Au avut o viaţă şi asta se vede din scriitură. Au şi citit, au citit biblioteci întregi. De-acolo şi-au luat vize de călătorie spre stări, sentimente, acţiuni. Şi-ar fi putut lua mai multe, dacă lumea ar fi citit mai mult. Când scrii, ştii foarte bine că o să te citească foarte puţină lume. Mai mari şanse să te faci auzit ai avea dacă te-ai duce în primul bar, ai bea trei sticle de pufoaică proastă şi ai începe să faci scandal. Ai spune lucruri interesante. Le-ai spune, nu le-ai scrie. Dar, când te apuci de scris, nu te mai interesează. Tu ştii că ai existat, că eşti propriul tău erou. Ţie nu mai ai ce să-ţi demonstrezi, e o problemă de "cine are urechi, să audă". Dar alea sunt cărţile bune, pe care le arunci pe geam pentru cine o avea chef să le ridice de pe asfalt şi să le citească. Nu le scrii ca să le vinzi, pentru că ai învăţat de mult să te descurci fără bani. Le scrii pentru că speri să inspiri pe cineva să fie ca tine, chiar dacă eşti depravat, decăzut şi decadent, un arbore găunos care nu face decât să umble, să meargă din inerţie sau să cadă la vale după ce-a fost uns cu toate alifiile. Ştii? Să inspiri e mai uşor decât vor unii să te facă să crezi. Sigur, oamenii care umplu săli cu cretini ca să le vândă DVD-uri cu căcat m-ar contrazice. Lor le plac cuvintele mari, pentru că poate ştiu să le folosească. Adevărul e că asta o poate învăţa oricine. Dar te faci auzit când vorbeşti limba celui care te ascultă. Unul care se hrăneşte din măreţia unor cuvinte complicate n-o s-o apuce niciodată pe calea ta de om dezorganizat şi puţin nebun, ar avea prea multe de pierdut. Scrie ca să scoţi un porc din noroi, nu ca să tai aripile unui vultur. 

Ideea e că am chef de futut ca la carte şi n-a citit nimeni cartea aia, iar eu nu sunt Sven să fut orice are fie şi un rudiment de gaură. Şi nu trebuie să aibă sens, azi n-am sens, azi nu vreau să am logică. 

Sabaton - The Carolean's prayer

sâmbătă, 10 august 2013

Mi-e dor de ea

Mai ţine minte cineva că am omorât un personaj feminin ca să nu mă trăsnească în occiput complexul lui Pygmallion? Mi-e dor de ea, pentru că am visat-o. Am nevoie de cineva nou, de un "corp aberant bizantin" pe care să fac experimente literare şi nu numai. Aceasta este povestea lui Gandamaktoniu, omul al cărui ficat este atât de eficient încât nu se poate îmbăta decât dacă-şi injectează vodcă în jugulară.

Gandamaktoniu a evoluat atât de mult în comparaţie cu specia lui, pe care nu o poate urî din moment ce nu împărtăşeşte din ea decât aproximativ numărul membrelor, încât a decis să-şi deschidă o mânăstire cu acoperiş verde. Problema era că nicio instituţie nu voia să se lege de mănăstirea aproximativ verde a lui Gandamaktoniu, pentru că ea era plină cu cărţi. Cărţi aproximative, scrise de el în vremurile bune, când călătorea cu un rucsac plin de branule şi un geamantan de sticle de vodcă rusească, notând în nişte caiete pe care numai el ştia de unde le scoate cuvinte aleatorii, adunate de pe te miri unde. De fapt, el crease. Gandamaktoniu poate fi considerat aproximativ Dumnezeu, nu doar pentru că încurcate-i sunt căile, dar pentru că aparenţa lui grotescă este atât de aberantă, că e aproape metafizică. În plus, are un ficat de robot şi respiră suprarealism prin fiecare por, mai ales că opera lui e de neînţeles chiar şi pentru el. De aproximativ zece ori a dorit să facă un rug aprins cu vodcă şi să-şi ardă cărţile ciudate, dar jugulara începea de fiecare dată să-i tremure incontrolabil, ca o râmă bolnavă de Parkinson. Atunci dezgropa, conştiincios, un ac pe care şi-l îndesa pofticios în vena beţivă, îl lega cu un furtunoi negru direct de gura sticlei, saluta nazist şi-şi agăţa trăscăul de trei degete ale mâinii suspendate. Mergea în pas de gâscă pe străzile aproximativ drepte ale oraşului cu nume ciudat, atât de ciudat încât devenise titlul următoarei cărţi a lui Gandamaktoniu. De la ferestre, oamenii i se închinau. Superioritatea lui nu trebuia exprimată decât de aerul pe care-l emana. 

Ideea de bază a acestui Quijote deformat, foarte beţiv şi uşor alunecat la dreapta este că are un penis asemănător unei limbi de cameleon pe care, în urmă cu câteva zeci de ani, l-a întins fără ţintă. A nimerit în vaginul descompus al Carinei şi de atunci Gandamaktoniu este omul aproximativ perfect şi, dacă nu i-ar puţi capul pulii a pizdă putredă, ar fi cu adevărat un Dumnezeu printre noi. Drept urmare, şi-a smuls din cel de-al treilea picior, mult mai scurt decât celelalte două şi cu un singur deget, un snop de nervi. Treaba aceasta duru foarte tare, dar durerea şi-o curmă cu o perfuzie de vodcă, în timp ce, spânzurat cu nervul, atârna deasupra unei străzi înguste a oraşului-carte pe care-l supusese în ciuda duhorii pe care i-o emana membrul viril. 

Kamelot - March of Mephisto