miercuri, 29 iunie 2011

Rugby-ist la o sută cincisprezece ani

Cunoaştem, căci suntem experţi. Cunoaştem, căci ne sare scaunul din tramvai de sub cur din cauza asta de două ori pe zi. Oh, umanitatea! Oh! Boşorogimea! Oroare! Să-mi bag pula, cum s-ar spune... Uneori, chiar mi se face milă de moşneguţii blajini, în bastoane, care se mişcă greu, apăsaţi de ani şi alte alea. Deh, mai fumez şi eu ceva, mai beau altceva... Am şi dispoziţii de-astea aproape umane. Plus că unii chiar sunt demni de tot respectul şi sunt bolnavi, bătrâni... Astăzi, fundamentele rândurilor de mai sus au fost zdruncinate, în mine, pentru totdeauna. Am poposit (ca să sune literar... Scriitorii poposesc. Fraierii se opresc, fac o haltă...) la supermarket-ul din cartier să-mi procur hrana egipteanului, adică pâine şi bere. Fix în uşa stabilimentului, o adunătură de vreo 40 de moşneguţi... se adunase ca la urs. Prima oară am crezut că s-a îmbătat vreun iobag de Vaslui şi i-o băgat coasa în coaste consoartei sau că naşte vreo femeie pe acolo, pentru că toţi murmurau ceva de neînţeles şi se uitau înăuntru. Dar, deodată, un punct se mişcă. O mână providenţială a scos mâna (sună mişto exprimarea asta) pe uşă, ţinând, la o înălţime care până şi pe mine m-ar fi provocat, un teanc de ceva. Moşnegăraia a început să facă valuri, ca pe stadion. Am fost tentat să strig "GOOOOL!", dar mi-am adus aminte că nu e meci şi că nu îmi place fotbalul. Deci, ce-i acolo? Dictatura a căzut, deci salam nu s-a băgat la băcănie.

Mâna providenţială a zvâcnit, iar teancul de ziare a zburat departe de uşă. Acord nota zece pentru strategie, că, dacă n-arunca Mâna ziarele la zece metri de uşă, în baltă (că ploua ca la pizda nefututei la ora aia), moşnegii simpatici şi gârboviţi ar fi blocat intrarea pentru minute bune şi n-aş fi putut să-mi mai procur mai sus menţionata hrană a egipteanului. Atât le-a trebuit cetăţenilor respectabili. Pe flancul drept, placaj. Pe centru, grămadă spontană. Pe stânga, fault de roşu. Bisericile au fost futute din toate direcţiile, la grămadă cu mame, Dumnezei, Christoşi, taţi, copii şi alte animale. Zece ziare la patruzeci de monştri! "Dă ziaru', na ziaru'"... Un râs isteric m-a pocnit. Nu m-am putut abţine, stăteam în mijlocul drumului şi râdeam de energia de care au putut să dea dovadă nişte muribunzi pentru ce? Suplimentul de la Adevărul, după cum avea să-mi spună o casieră cu sâni apreciabili. Poftim? Eu credeam că se dă bere şi chiar începuse să-mi pară rău că n-am intrat în grămadă ca lupul în turma de oi, să nu dau banii şi pe bidonul cu licoare amăruie. Când colo, un ziar care mie mi se pare de căcat, subţirel din punct de vedere jurnalistic şi puţin cam prea evident aservit politic.

Şi acum, întrebări: De ce, tataie, îmi spui mie că nu-i frumos să-mi bag pula, când tu bagi pumnul? Pula provoacă plăcere. Pumnul, poate, doar ţie, dacă eşti mai sado-maso decât mine. De ce-mi ceri să te las să te aşezi pe locul meu, dacă tu ai suficientă energie să te baţi ca-n neolitic pentru hârtie igienică gratis? De ce nu te duci la Biblioteca Centrală Universitară de-aici, din Iaşi, unde poţi să internetuieşti la fel de moacă pe câte site-uri de ştiri vrea pulocul tău veşnic adormit? Odihniţi-vă în pace, dragi bunici de nepoate încă bune de futut sub pod la următoarea beţie! Mâine se dau iar ziare, păstraţi-vă energia! Amin!

Deicide - Homage for Satan

marți, 28 iunie 2011

Diferenţe între noi şi americani

Limba noastră naţională (organul, nu graiul) epilează anal, mai ceva ca laserul, Statele Unite, ca şi când Pământul Făgăduinţei acolo ar fi, nu sub ploaia de rachete din Israel sau prin Semiluna Fertilă. De fapt, mi se fâlfâie mie de făgăduinţa şi pământul lor, pot să trăiesc şi fără feudă. Ceea ce vreau să propun aici este o mică dezbatere: a cui limbă în al cui cur ar trebui să sălăşluiască? Totul va porni de la nişte diferenţe remarcabile între "noi" şi "ei". Să le înşirăm întru luminarea minţii:

1. Cea mai cunoscută româncă e femeie şi o cheamă Inna. Cea mai cunoscută americană e, de fapt, canadiană, e băiat şi-o cheamă Justin Bieber.

2. Aproape orice român ştie care e capitala Statelor Unite. Aproape nici un american nu ştie care-i capitala României. Cei care ştiu cred că e Budapesta.

3. Aproape orice copil român de cinci ani ştie nu doar că lumea are milioane sau miliarde de ani, dar poate să numească şi cel puţin trei specii de dinozaur. Aproape jumătate dintre adulţii americani cred că lumea are 7519 ani şi nu sunt în stare să deosebească un câine de o găină.

4. Orice român vrea să vadă Parisul. Şi americanii vor să vadă Parisul, dar ei cred că e o ţară a cărei capitală e "Franţa sau Germania, nu-mi aduc aminte".

5. Românii au bancuri cu olteni de care oltenii se prind. Americanii au bancuri cu rednecks, la care aceşti ţărănoi nu pot si zică decât... "I don't get it... Now get off my property". Replca e aceeaşi chiar şi dacă sunt în casa ta. 

6. Românul te înjură spunând că vrea să-ţi fute mama, fie ea moartă. Americanul vrea să te fute pe tine, chiar dacă sunteţi amândoi bărbaţi.

7. Românul crede că trupe ca Deicide sau Cannibal Corpse au versuri dure. Americanul crede că simbolul textelor dure e Avril Levigne, o blonduţă drăgălaşă care merge futută dupa vreo trei lăzi de bere şi care se cere futută de toţi tipii care au prietene. Iar asta o face o mare rebelă. 

8. Americanii au renunţat, cu greu, la sclavi în 1865. Românii au renunţat la ei prin secolul 15. E drept, sclavii lor eliberaţi au devenit rapperi sau preşedinţi. Sclavii noştri eliberaţi au devenit manelişti sau au plecat la ciordales în Spania. Pe de altă parte, "liberţii" noştri ştiu unde e Spania şi pot vorbi spaniola. Liberţii americani nici Spania nu ştiu unde e, nici spaniola nu-s capabili să o vorbească, nici măcar dacă ştiu "mexicană".

9. Americanii cred că Windows e făcut de americani şi sunt mândri de asta. Românii ştiu că Windows e făcut de români şi, mai mult decât atât, ştiu şi că e de căcat, dar nu din cauza celor care l-au făcut ci din cauza americanilor pentru care a fost făcut.

10. Marina americană are chiar şi avioane. Marina românească nici măcar vapoare n-are, dar dă-ţi seama ce low-cost e întreţinerea ei în comparaţie cu a celei americane...

11. Americanii nu-şi aleg preşedintele, ci lasă doar pe unii s-o facă. Totuşi, se consideră cea mai autentică democraţie. Noi ne alegem, direct, preşedintele şi avem certitudinea că tot nu suntem o democraţie. Conştientizarea e primul pas, nu? Ei nici pe ăla nu l-au făcut...

12. Americanii au falimentat economia mondială şi nu au găsit, încă, un vinovat. Noi ne falimentăm şi chioşcurile de ţigări de la colţ de stradă, deci bine că n-am avut frâiele economiei mondiale... Da, dar, măcar, noi avem avantajul de a putea da vina pe americani.

Lista poate continua, dar eu fac sex în trei. Sunt futut de lene şi de toceala pentru un examen la care vreau să-mi măresc nota ca să ajung mare voievod pe la facultate, să-mi fac mulţi vasali, să fiu gogâie cum s-ar spune, să-mi facă toată lumea ofrande în bere şi iarbă doar ca să îi binecuvântez cu notiţele mele de pe la cursuri.

Carl Orff - Fortuna imperatrix mundi (Carmina Burana)

vineri, 24 iunie 2011

Moartea ne-a despărţit...

O priveam cum atârna, flască, cu gâtul strâns într-un laţ donat de pianul vechi din casa ei, care, acum, nu mai ştie să cânte nota do. Coarda de pian scrijelea în pielea ei albă un set de dungi care vorbeau, în surdină, de agonia ei, de smucirile ultimelor ei suflări care, veţi vedea, nici puţine şi nici ultimele nu vor fi fost. Pe covorul încălzit de dragostea noastră stăteau, într-o dezordine care mă făcea să mă simt ca acasă, bucăţi din sânii ei şi vreo şase degete cu unghii roşii, impecabile. Diformitatea pe care o creasem era perfectă. Scâncetele ei disarmonice închinau ode surde ultimei mele opere. O iubeam sincer. Nu era doar o atracţie între noi, avea să dureze până la proverbiala despărţire de care numai Moartea ar putea fi răspunzătoare. Ştii ce nu-mi plăcea la ea? Sânii ei erau prea mici. Nu puteam să fac dragoste cu spaţiul dintre ei, iar ea n-a înţeles că aş vrea să şi-i apropie, ca să simt ceva. Aşa că n-am făcut decât să fiu mai explicit. Bisturiul fostului ei soţ, un renumit chirurg de altfel, m-a ajutat foarte mult. Îmi pare rău, iubirea mea... Nu am ştiut că era primul bisturiu şi că era atât de tocit. Deşi durerea ta mi-a depăşit aşteptările, aş fi vrut să-ţi fut mai repede sânii ăia frumoşi. Când au căzut pe jos, i-am lipit, unul de altul, şi m-am aşezat cu mădularul erect între ei. În timp ce mă mişcam, plin de plăcere, picături din sângele ei curgeau pe ceafa mea, răcorindu-mă. Aproape că terminasem... Am preferat să-mi dau drumul în rănile ei, în cinstea hălcilor de carne care mă dezamăgiseră doar pentru a ajunge să mă satisfacă mai apoi. Probabil că durerea ei a început să crească. Gemetele. Ah, gemetele! N-am să le uit niciodată. M-am temut pentru viaţa ei, pentru viaţa urletului pe care coarda de pian i-l înăbuşea... Am lăsat-o să se prăbuşească pe covor. Atunci a slobozit ţipătul perfect. Nicio simfonie n-ar fi putut să egaleze extazul pe care ea şi numai ea, neîntrecută de nimeni dinaintea ei şi de nimeni de după ea, a reuşit să mi-l provoace.

Din nou, sângele îmi umfla mădularul de care ea se temea atât de sublim. Sper că mă va ierta, dar am apelat, din nou, la acel bisturiu. Îmi plăcea vulva ei rumenită de cei patruzeci de ani pe care-i împlinise, dar mirosul de sţnge menstrual îmi repugna. Era un sânge impur pe care n-aş fi putut să-l gust vreodată. Am construit în abdomenul ei propriul meu vagin, sculptat în aşa fel încât să mi se potrivească perfect. L-am lins cu sete. I-am strecurat între buzele uscate de plâns limba mea înroşită. Am făcut dragoste cu ea în proaspătul ei organ sexual. L-am umplut. A plâns din nou. Lăcrima atât de abundent, încât orbitele ei păreau unse, aproape uleioase. Şi, într-adevăr, ochii ei aşteptau doar intervenţia mea pentru a aluneca afară şi pentru a se rostogoli pe covorul îmbibat de sânge. Am făcut-o să-şi bea propriul lichid ocular. Gustul a fost insuportabil pentru ea, căci a vomitat. M-a murdărit. M-a rănit. Eu am făcut-o să se simtă, cu adevărat, femeie. Ea nu a ştiut să mă aprecieze. A trebuit s-o părăsesc. Acolo unde fuseseră sânii pe care i-am iubit mai devreme începuseră să crească băltoace purpurii. Acolo am sărutat-o cu poftă, de adio... Apoi pe buze... Apoi, din uşa beciului, pe ochii pe care i-am aruncat, apoi, în sobă, ca să-i tămâieze requiemul. Când am închis uşa, a fost ultima oară când am văzut-o vie. Am iubit-o atât de mult... Sper că tu nu mă vei răni, aşa, ca ea, pentru ca moartea să ne despartă mai târziu de-atât...

Lyriel - The wheel of Fortuna

sâmbătă, 18 iunie 2011

Mă îndrept cu paşi mari spre diabet

Uneori am chef să citesc bloguri. Şi nu ştiu cum fac că numai peste bloguri de tipe dau. Probabil că, în naivitatea mea, cred că fetele au simţ artistic sau ceva. Bun, sunt câteva... Le număr pe degetele de la o mână pe tipele ale căror bloage chiar îmi plac. De ce pula mea căutaţi compasiune pe net? Cui credeţi că-i pasă că acum o mie de ani şi-a bătut unul penisul de voi în stil legendar? Cui credeţi că-i pasă că vă e dor de futaiurile epice de la mare? De ce invariabil la mare? Hai la munte, frate, aerul de munte te face futăcios. E o chestie verificată ştiinţific. Nu am nimic cu faptul că vă e dor de cea mai ciupercoasă şi mai noduroasă pulă de puşcăriaş pe care-aţi înghiţit-o vreodată. Dar nu mă interesează, nu vreau să citesc asta. 

Şi e atât de enervant... Dai de un blog. De tipă. Citeşti vreo cinci articole. Îţi place. Ău mai gad, o tipă scrie bine! Începi să-l urmăreşti. După trei zile... "Mi-e dor de cum ejaculai tu într-un cauciuc trandafiriu şi-mi dădeai cu el pe la nas, ca să văd eu că nu s-a găurit... Şi odată era găurit şi a sărit sucul din el ca şampania din sticlă... Şi tu m-ai învăţat că e mişto să-ţi dea cineva drumul pe moaca mea"... Frate, nu mă interesează! Plus că toate aveţi aceleaşi poveşti, de parcă un Fernando sau Antonio ar fi trecut prin paturile voastre, ale tuturor, v-ar fi futut şi-ar fi plecat, minţindu-vă că e 5 când, de fapt, era cinci fără zece. Şi, după ani de când şi-a băgat ăla pula-n voi şi v-a dus la mare, v-a futut şi a trecut la alta, că voi eraţi prea jegoase, prea neepilate pe picioare, prea plictisitoare, prea la fel cu toate celelalte sau erau ei prea mârlani, încă mai bociţi după acea mătărângă, de parcă n-ar fi altele mai mari sau mai gustoase pe pământul ăsta.

Următorul nivel de căcare a Troiei pe blog ar fi ca un bărbat să scrie căcaturi de-astea. Când îl văd, nu-l castrez, că deja a păţit-o. Dar îi îndes un par în cur, îl fac să creadă că e pulă şi-l fac să plângă după ea. Numai pula e demnă de a primi ofrande în lacrimi de crocodil. Ştii? Eu sunt sigur că tipele astea care o ard sentimental sua pseudosentimental, în stil istoric, cu privire la căcaturi de acum jdemii de ani, sunt, de fapt, curve. Sar din pom în pom, din buştean în buştean, din prăjină în prăjină, din creangă-n creangă, lustruiesc bastoane în cantităţi industriale etc, dar vor să păstreze aparenţele. Eu n-aş fute o cretină care îmi înghite mie mădularul, dar se gândeşte că-l înghite pe al altuia.

Hai să concluzionez: Plângi, fatăăă, dar închide-te în baie, că nu interesează pe toată lumea de ce plângi tu. De fapt, nu prea interesează pe nimeni, nici măcar pe prietenele tale grase. Ălora le pare bine că mai stai şi cu ele şi că nu sunt singurele care nu mai ştiu de unde se apucă o pulă.

The Blarney Lads - Bold O'Donaghue

joi, 16 iunie 2011

CopROmania

Acesta va fi un text scurt. Văd că astea sunt mai citite. Dar nu la fel de citite ca cele despre căcat. Statisticile şi o discuţie foarte serioasă cu Diana m-au făcut să descopăr adevărul absolut. Nici eu, nici Dumnezeu nu suntem dumnezei, ci căcatul. Românul iubeşte să se cace. Se şterge la cur şi se uită pe hârtie, ca şi când ar citi cea mai tare carte. Se uită cu regret la vârtej când trage apa. Se excită când îi trec degetele prin cur-papier. Şi nu pentru că-şi atinge sfincterul, ci pentru că degetele lui se încununează cu opera maro. Dă bani să-şi publice părerea când Biserica OTV îl întreabă dacă Cioacă s-a căcat între Rucăr şi Bran. Caută, disperat, pe Google "jocuri cu căcat", al căror singur teoretician sunt eu, tot un român. Se uită cu delicii la "two girls, one cup". Căcatul este viaţa noastră. De ce ne mai întristează că ne scăldăm într-o piscină cvasidiareică, ţinând gurile larg deschise? Plătim ca să ne căcăm! Şi adevărul e că-i chiar plăcut să simţi demonii ieşind din tine şi pleoşcăind în hazna. Căcarea este exorcizare. Este apoteoză. Este Înălţare. Este orgasm. Este sentiment mistic. Este calea spre mântuire.

Şi, ca să fiu aleator ca întotdeauna, mă gândeam că moşul care a prezis Apocalipsa aia de pe 21 mai a făcut atac cerebral. Păcat, el furniza apocalipse de calitate. Le-am supravieţuit tuturor. Dacă urmaşul lui va produce apocalipse nasoale, care se vor întoarce împotriva mea? Sunt adânc rănit de vestea asta. Cred că m-am constipat.

Ordo Funebris - La Danza

marți, 7 iunie 2011

Boc, spaima istoricilor din viitor

Azi am draci. Până am deschis ştirile, am fost destul de zâmbăreţ. Dar un căcat de vreun metru şi-un scuipat mi-a futut cam toată ziua. Deci, s-a terminat cu politeţea. De aici înainte mă adresez ca un pervers de pe Târgu Ocna.

Bă, epiderma penisului! Unde biserica şi catedrala mă-tii ai găsit tu ideea de a împărţi ţara în voievodate? Băi, pulă, tu măcar ştii ce pizda mă-tii e ăla voievod? Sau judeţ? Că nu sunt de acord nici cu împărţirea actuală. Să clarificăm pentru cretinii portocalii care cotizează la banca de spermă Udrea Elena: Judeţul, dobitocii pământului, era cel care conducea, în Evul Mediu,  în Ţara Românească, oraşele. Adică un fel de Burgermeister ardelenesc sau de şoltuz moldovenesc. De asemenea, judeţul constituia şi o unitate administrativ-teritorială din Ţara Românească, în aceeaşi perioadă. Deci, e o denumire ambiguă, de căcat. Mai conformă cu tradiţia mi s-ar părea împărţirea pe provincii, la rândul lor subdivizate în comitate sau ceva, pentru că aşa era în Transilvania, cea mai cu pula mare ţărişoară românească. Plus că am da şi nişte muie ungurilor care, potrivit lui Boc, se vor alege cu voievodat de sine stătător. 

Bun, am lămurit, pentru proşti, ce e ăla judeţ. E o denumire de căcat pentru că nu are o semnificaţie foarte clară sau foarte fixă. Să vedem, în continuare, care-i faza cu voievozii şi voievodatele. Boule! Voievodul este un mahăr militar. Un fel de general, ca ăla pe care l-a pus stăpânul tău ministru al Apărării, doar că are mai multe coaie. Voievodatul, idiotule, este o formă de organizare politică prestatală, independentă sau vasală, condusă de un asemenea mahăr militar. Adică, pe undeva pe la 1247, se atestă existenţa unor teritorii conduse de lideri războinici (voievozi), unde singurul criteriu de separaţie era autoritatea economico-militară, nu etnia, limba sau religia.

Să-nţeleg că tu, un căcat care, dacă aş fi coprofil, mi-ar face muie din picioare, de la 1,56 metri ai tăi, vrei să instaurezi o oligarhie plutocratică militarizată în fiecare zonă a ţării? Pardon, ai supt pula, nu înţelegi ce-ţi spun. Caută un dicţionar, eu nu-ţi explic! Şi nici nu vreau să fiu supus al voievodului de Galaţi (ceva gen Io, Nicu, prin mila lui Dumnezeu mare voievod peste un căcat de orăşel poluat şi plin de ţărănoi şi încă unul plin de cocalar fiţoşi, adică Galaţi şi Brăila). Apropo, mingiuţă! Tu ce Paştele mă-tii o să fii? Mare logofăt al Domnului Traian cel Pleşuv? Iar Traian cel Pleşuv va fi vasal şi sugător de pulă, sub jurământ de credinţă (pentru consilium şi auxilium îţi trebuie cap), al Uniunii Europene? Că eu aşa am auzit. Mizeria asta de labă teritorială pe care-o face căcăţelul este pentru lingerea mai catifelată a curului european. 

Ca să termin aici, că vreau să ard o ţigară: există şi o alternativă, la fel de portocalie, la această bătaie de pulă adusă istoriei: împărţirea pe regiuni, adică altă bătaie de pulă adusă istoriei. Băi, târtanilor, pe regiuni era împărţită ţara în vremea lui Gheorghiu Dej! Ce urmează? Redeschideţi bulăul de la Piteşti? Gata, nu mai am dispoziţie. Rumegare plăcută. Degeaba citeşte lumea, tot cine n-are habar de nimic "leagă şi dezleagă" pe-aici. Exact, singurul care avea dreptul acesta era papa, în vremea teocr... Forget it!

Amadeus - The piano