luni, 21 decembrie 2009

Cum să omori un fluture de noapte

Partea a patra

Ultimele minute ale nopţii suflau în ceafa transpirată a Alicei.
"Mai bine mă loveşte soarele decât să mai rezist o zi în cocina aia..."
Soarele nu o lovi, pentru că reuşi să urce în primul tren pe care-l găsi în gara mult prea monumentală pentru oraşul pe care-l deservea. În scurt timp, clădirea vişinie care aducea a castel fanariot începu să se facă mică în spatele ultimului vagon. Alice trase perdelele compartimentului în care stătea, deocamdată, singură. Stătu trează destul de mult încât să audă, de pe culoar, că "mai sunt şase ore până ajungem", dar destul de puţin încât să capituleze somnului sub prima rază de soare.
Nu ştia unde se ducea şi nu ştia unde voia să ajungă. Pentru Alice, tot ce conta era să plece din oraşul infect care îi transformase orice urmă de iubire în obsesia nopţii. În noaptea dinaintea plecării, Alice se apucase de lucru. Ca de obicei, visul ei despre tărâmuri neumblate îşi făcea loc, tuşă după tuşă, pe o pânză menită să devină parte din catastiful împrăştiat prin dormitorul mic. Când i se făcu foame, însă, Alice nu mai găsi nimic de mâncat. Flămândă, le scrise părinţilor ceea ce le spunea mereu, în surdină. Biletul scris pe hârtie gălbuie, ruptă neglijent, nu avea mai mult de zece rânduri:
"V-aş ucide pentru tot ce aţi făcut şi n-aţi făcut. M-aţi ţinut încuiată în casa asta timp de şaisprezece ani. Când am iubit, aţi smuls din mine tot ce era mai frumos. Când am început să urăsc, nu v-a păsat. M-aţi considerat nebună, iar luni, m-am trezit în cabinetul unui moşuleţ cretin. Nici măcar nu ştiţi cum arăt, animalelor! Nici măcar să mănânc nu mai am dreptul. Mi-e din ce în ce mai clar că nu am ce căuta lângă voi. Am plecat... la dracu' să vă ia. Sper că sunteţi fericiţi acum, naziştilor! Cândva a voastră, acum a nopţii, Alice".
Nimic n-o mai lega de lumea pe care chiar ea şi-o construise în jurul ei. Orice fluture trebuie să zboare, iar momentul ei a venit. Alice continuă să zboare şi să viseze. În compartimentul îngust al trenului fără destinaţie, îşi făcură apariţia un băiat şi o fată, ambii de vârsta ei.
-Bună dimineaţa, salutară ei ocupanta, fără să-şi dea seama că doarme
-Ce mai vrei? tresări Alice.
-Scuză-ne, nu am observat că dormi...
-Nici nu mă miră, de parcă i-ar păsa cuiva... Lăsaţi-mă în pace. La noapte, scăpaţi de mine.
-Scapi tu de noi mai devreme. Coborâm la Iaşi... Tu unde mergi? se arătă băiatul curios.
-Habar nu am. Cobor când mă va trage noaptea de mânecă. Sau când vine controlorul.
-Stai liniştită, că sunt în grevă. Unde ai trăit până acum? De o lună te zile nu mai sunt controlori în trenuri, spre fericirea noastră.
Răspunsul nu mai veni. Alice nu mai dorea să-şi aducă aminte unde trăis până acum. Era un om nou, fără ţintă, fără motive şi, cel mai important pentru ea, fără autoritate căreia să-i dea raportul şi, spera ea, fără intruşi care să-i sondete mintea cu întrebări ascuţite. Adormi.

***

În cabinetul doctorului Morgenstern, Mircea şi Maria îi cereau socoteală bătrânului psihiatru.
-Ce i-aţi spus fetei mele? Scrie că noi am considerat-o nebună pentru că am adus-o aici. Ce i-aţi făcut? întrebă tatăl, străduindu-se să-şi păstreze ultimele rămăşiţe ale calmului său.
-Vă jur, domnule... Nu i-am spus nimic. Am încercat doar să aflu de ce se rupe de lume şi de realitate. Nici eu nu am reuşit să obţin ceva inteligibil. Vă rog să mă credeţi că, de patru zile, încerc să descifrez răspunsurile ei aproape poetice. Nu simte nimic, dar nu este sociopată. Nu se încadrează nicăieri, este de neînţeles...
-Nici noi nu o înţelegem, omule! Nici ea nu se înţelege! Vrea să ne omoare şi ne acuză că n-o mai iubim. Noaptea trecută am rămas fără mâncare. Dacă ar fi fost un om normal, ar fi vorbit cu noi. Ar fi ştiut că nu ne-am luat salariile de două luni de zile şi că nici noi nu am avut ce mânca! În schimb, uite ce ne face. Şi... uite ce pictează. De unde se inspiră? Ce sunt astea? Ia-le şi spune-ne ce se întâmplă cu Alice, pentru că noi ne-am săturat! Nici nu ştim unde să o căutăm. Ne ducem la Poliţie după ce plecăm de aici, se dezlănţui Maria.
-Nu faceţi asta. Sub nicio formă nu o încolţiţi pe Alice. Este obsedată de libertatea absolută, pe care, din câte văd, nu aţi reuşit să i-o oferiţi. Nu vă învinuiesc pentru asta, dar ea o face. Dacă trimiteţi pe cineva să o caute, se va simţi vânată şi va fugi şi mai departe. Este foarte inteligentă. Se inspiră din vise, asta mi-a spus. Se psihanalizează. Se cunoaşte atât de bine, încât se teme de ceea ce ştie. Nu are nevoie de încă cineva de care să se teamă. Se va descurca. Oamenii asemeni ei ajung să se întoarcă după ani...
-Ani? Adică o pierdem?
-A fost pierdută încă de când s-a refugiat în lumea asta a ei. Măcar acum daţi-i libertatea după care tânjeşte. Dacă nu se va da cu pragul de sus, nu va înţelege ce vreţi să-i spuneţi voi. Eu vă promit că mă voi uita la tablourile Alice. Încerc să aflu mai multe despre ea. Dar, vă implor, nu trimiteţi pe nimeni în căutarea ei. Va fi distrusă.
Părinţii Alicei lăsară vraful imens de pânze şi plecară. Maria plângea. Mircea făcea eforturi să-şi ţină lacrimile pentru el. Morgenstern îşi puse mâinile pe creştetul capului. Nu-i venea să creadă cele întâmplate. Se simţi şi mai atras de cazul fluturelui de noapte pe care nu-l văzuse decât o singură dată. Multe nopţi vor fi sacrificate de medic pentru a descifra mintea încâlcită a unei fete mult prea tinere pentru cele pe care le ştia, le intuia, le visa şi le gândea. Iar în tot acest timp, Alice îşi vedea de zborul ei tăcut printre vise şi traverse de cale ferată, zborul către nicăieri sau, poate, către noapte...

Va urma.
Amon Amarth - Twilight of the Thunder God

luni, 14 decembrie 2009

Cum să omori un fluture de noapte

Partea a treia

Doctorul Adrian Morgenstern citea dintr-o carte neagră când pendula impunătoare îi zdrăngăni în urechi de şase ori. Se uită la ea, apoi la fereastră. Soarele tocmai apunea, prăbuşindu-se, îndepărtat şi lent, într-un hău invizibil din pavajul care făcea ca Strada Alizeului să pară făcută din aramă. Îşi aduse aminte de pacienta de luni. Era ora la care Alice ar fi început ceea ce oamenii normali numesc "visul de dimineaţă".
Se crede că lumina roşiatică a răsăritului, percepută, inconştient, de noi, ne face să avem cele mai vii vise. În fond, asfinţitul aruncă aceeaşi lumină purpurie. Acesta este gândul care-l convinse pe bătrânul doctor să mai facă o noapte albă, concentrându-şi atenţia asupra celei mai ciudate paciente pe care a văzut-o în cei cincizeci de ani de când sondează minţile oamenilor tulburaţi. Se duse la patefonul secular, dar excelent lustruit, se uită la platanul gol şi luă de pe masa de lângă aparat un disc cu muzică de Brahms. Compozitorul german încă mai linişteşte apele din capetele celor care vor să cugete în linşte. Apoi, deschise un dulap ornat, scoase un teang gros de coli albe, un stilou cu peniţă de aur şi o călimară mare de cerneală. Se aşeză la birou şi începu să scrie.

***

Pacienta Alice. Nu-i voi da un număr, pentru că ea nu este la fel ca ceilalţi. Mintea ei este înfricoşător de sănătoasă. Orice problemă i-aş pune, o rezolvă dinainte de a termina eu de expus datele. Latura artistică a Alicei rivalizează cu cea a maeştrilor clasici. În prima şi singura şedinţă de până acum, am rugat-o să deseneze, în creion, un copac. După cinci minute, aveam în faţă cel mai frumos stejar pe care mi-a fost dat să-l văd. Din câteva mişcări rapide, a reprezentat, perfect, acel copac. Îi voi cere acelaşi lucru după ce voi fi terminat de risipit ceaţa care nu mă lasă să-i scrutez abisul minţii. Lingvistic vorbind, Alice dispune de un vocabular enorm. Într-adins am făcut să folosesc unele cuvinte dificile şi elevate. Am folosit, în discuţia cu ea, termeni medicali pe care numai un student în ultimul an la medicină ar putea să-i desluşească. Ea a înţeles perfect tot ce i-am spus, ba, mai mult, s-a avântat într-o dezbatere pe tema schizofreniei pe care bănuiam, atunci, că o are. Nu numai că lumea ei este mai înfiptă în realitate decât a oricui, dar s-a psihanalizat suficient de bine încât să-şi fi dat seama că ceasul ei biologic este, pur şi simplu, inversat. Atunci, am întrebat-o de ce a venit la mine. A plâns şi mi-a spus că vrea să ştie motivul pentru care este diferită. Mărturisesc că nu am nici cea mai vagă idee.
Ceea ce mă intrigă este patologia Alicei. Prezintă porniri ucigaşe îndreptate împotriva părinţilor ei. Mi-a spus că i-ar ucide şi că, în fiecare noapte, le-o şopteşte, în timp ce ei dorm. Totuşi, în momentul în care i-am expus, verbal, cazurile unor criminali în serie, s-a arătat scârbită. Sociopatia ei este indusă de o ură misterioasă îndreptată strict împotriva celor doi. Încă nu are încredere în mine. Nu mi-a spus de ce, însă bănuiesc că au izolat-o de lume. De aceea, Carina s-a refugiat în lumea cărţilor. A citit fantastic de mult, nu doar pentru o adolescentă. Are cultura generală a unui intelectual în etate. Acum un an, mi-a spus ea, s-a săturat de creaţia altora şi s-a apucat de pictură. Tot atunci, a început să doarmă ziua şi să lucreze numai noaptea. Mai ţinea legătura cu părinţii ei, dar, cu timpul, a început să-i evite. Acum, a atins măiestria. Îi mai priveşte doar când trece prin faţa camerei lor şi le spune că i-ar ucide. Se încuie în dormitorul transformat în atelier. În final, mi-a spus că noaptea a devenit singurul moment în care poate să se cunoască pe sine şi să îşi elibereze demonii acumulaţi pe timpul visului diurn. Nu pot s-o înţeleg. Am nevoie de foarte multă muncă şi mă gândesc să renunţ la unul sau doi dintre pacienţii mei pentru a-i acorda Carinei mai mult timp şi mai multă atenţie. Îmi dă certitudinea că pot învăţa totul de la ea...

***

În câteva ore, doctorul umplu cinci pagini, mare parte dintre ele fiind tăieturi, scheme şi definiţii de boli psihice. Nu reuşi să-i pună Alicei un diagnostic. Deşi n-o mai auzise, pendula din camera alăturată biroului bătu de foarte multe ori. Era ora patru dimineaţa. Văzând una ca asta, Adrian Morgenstern căscă prelung şi-şi spuse că "fata asta nu merită să-mi irosesc sănătatea. Şi mâine e o zi". Ieşi din birou, pătrunse în sufrageria în care Brahms tăcea de multă vreme, aşeză discul la locul său şi porni spre un hol larg. Îl aşteptau scările pe care, în fiecare noapte, trebuia să le urce, anevoios, ca să ajungă în dormitorul său. Nu se obosi să aprindă vreo lumină. Nu se obosi nici măcar să se dezbrace de hainele de casă. Se tolăni într-un pat enorm şi adormi imediat. Era prea obosit ca să-şi continue analiza şi prea obosit ca să aştepte răsăritul calm de peste două ore.

***

Şevaletul Alicei susţinea o pânză pe jumătate goală. Un cer negru, un pământ violet şi câteva stele erau tot ce zugrăvise ea. În cameră, nu era nimeni, iar patul era aranjat fără cusur. Uşa dată de perete se legăna în vântul invitat înăuntru de fereastra larg deschisă. Părinţii ei dormeau, neştiutori, dar fiica lipsea. Visul ei rămase neterminat, de parcă ceva ar fi trezit-o când era mai palpitant. Pânza arăta la fel de posac şi de inexpresiv ca omul trezit în mijlocul visării. Iar Alice era de negăsit...

Va urma.
Nightwish - Beauty and the Beast

marți, 8 decembrie 2009

Cum să omori un fluture de noapte

Partea a doua

Perechi de mâini încleştate defilau, lipsite de trup, prin faţa unui cer de-un galben ireal. Sub orizontul mult prea bine conturat, zeci de copaci negri, fără frunze, foşneau inexplicabil. Sunetul se vedea, la fel de inexplicabil, plutind deasupra singurului element firesc al decorului: iarba verde şi înaltă. Atât de înaltă, încât, privind în jos, Alice abia-şi putea vedea genunchii. Observă, însă, altceva şi, bineînţeles, descoperirea nu-şi avea locul. Era complet goală, iar părul negru, despletit şi ondulat, îi acoperea doar gâtul şi umerii.
Foşnetele şi mâinile ciudate continuară să bântuie lumea ciudată de dincolo de fruntea încreţită a lui Alice. Iar ea îşi strânse pieptul în braţe. Mai bine zis, în ce mai rămăsese din ele, căci mâinile lipseau. Se multiplicaseră pentru a deveni înlănţuirea nefirească din faţa cerului gălbui. Printre copaci, se deschise, încet, foarte încet, o fereastră destul de mare încât mâinile să dispară prin ea. Carina încercă să le urmeze, stânjenită de goliciunea ei, însă, pe măsură ce se apropia de ferestră, ea devenea din ce în ce mai luminoasă. Nu trecu mult până când lumina insuportabilă se transformă în dogoare şi, apoi, în fierbinţeală. Capetele firelor ei de păr începură să se înroşească, apoi să ardă, apoi...
Deschise ochii. Şi o beznă calmă o învălui. Se simţea în siguranţă, acum. Nici hainele nu-i mai lipseau, iar mâinile erau la locul lor. Singura lumină din încăpere venea dinspre un ceas electronic, care arăta ora unsprezece. Din spatele uşii ferecate a camerei, Alice auzi un sforăit sacadat, bărbătesc, şi o respiraţie grea, de femeie. Se simţi într-o siguranţă destul de certă încât să răsucească, grijulie, cheia în broască, să deschidă uşa şi să păşească, încet, pe hol. Îl traversă cu paşi uşori şi se uită în camera în care părinţii ei dormeau, aşa cum făcuse şi ea până la acea oră nocturnă. Le scrâşni un "v-aş ucide" printre dinţi, apoi se duse în bucătăria din celălalt capăt al apartamentului, ca să-şi ia ceva de mâncare. După un sfert de oră, sătulă, încuie, din nou, uşa dormitorului, lăsând cheia în broască, şi aprinse un bec doar atât de puternic încât să nu se împiedice de lucrurile împrăştiate prin cameră. Se aşeză pe taburetul din faţa şevaletului cu pânză albă şi începu să zugrăvească, pe fondul ireal de galben al unui cer îndepărtat, perechi de mâini înlănţuite şi crengi negre, aplecate de un vânt imaginar. Un nou vis prindea contur, ca să se alăture teancului gros de pânze pictate cu fel de fel de fantezii la fel de ireale ca ultima escapadă nepământeană a Alicei, ascunse, toate, într-un dulap enorm şi încuiat.
Mâna ei dreaptă se mişca frenetic, însă fără a da greş. Se grăbea. Mai avea timp doar până la răsărit. Nu putea permite unui vis urât să o expună în faţa părinţilor ei. Nu putea să-i lase să-i vorbească şi nu-şi putea permite să le spună vreun cuvânt. Fluturii de noapte nu vorbesc. Se bucură de libertatea lor limitată, învăluită în tenebre, după care mor. De ce nu poate şi Alice să moară la sfârşitul nopţii? De ce un fluture primeşte uşurarea supremă, pe când ea se vede nevoită a se mulţumi numai cu un simulacru insuficient? Nedreptatea o făcu să-şi elibereze un tremur involuntar, ce transformă un deget de pe cer în trompă. Cu toate acestea, compoziţia nu se strică. Fluturele de noapte clipi de două ori, iar, când prima rază a soarelui străpunse fereastra camerei, Alice încuie dulapul cu picturi, se întinse pe canapea şi se abandonă celui mai bun înlocuitor al morţii, în căutarea sfârşitului sau a începutului unui nou tablou.

Va urma.
Johann Sebastian Bach - Toccată şi fugă în re minor

duminică, 6 decembrie 2009

Cum să omori un fluture de noapte

Partea întâi


-De ce numai noaptea?
-Pentru că, noaptea, nu pot vedea decât vintrele propriei raţiuni. Este singurul moment când mintea mea face asupră-şi autopsia unui pacient a cărui inimă nu s-a oprit, ci, doar odată cu apusul soarelui, începe să ticăie. Pe măsură ce orele trec, ciocăneşte, duduie, se cutremură... După care...
-Linişteşte-te. Nu e nevoie să-mi spui...

Metronomul vechi de pe masa bătrânului doctor se opri sub degetele sale scurte şi groase, terminate abrupt cu nişte unghii chirurgical tăiate şi îngrijite. Printre jaluzelele albastre din biroul căptuşit cu lemn de nuc, câteva zâmbete roşiatice ucideau bezna aproape desăvârşită.
Pe canapeaua construită după moda veacului al nouăsprezecelea, o fată brunetă îşi lăsă pleoapele să cadă peste ochii ireal de verzi. Pieptul înveşmântat în negru pulsa din ce în ce mai rar, frizând imperceptibilul. O mână albă, lungă, cu degete de pianistă, se întinse, leneşă, lângă trupul slab al tinerei de şaisprezece ani. Alice adormi, liniştită.

Doctorul Morgenstern, din spatele plăcuţei aurite care-l prezenta, formă un număr la telefonul cu disc de pe biroul din lemn masiv, frumos ornamentat, şi chemă un taxi pe Strada Alizeului, numărul cinci. Apoi, cu mişcări lente şi uniforme, îşi adună hârtiile pe care scrisese tot ce-i spunea Alice şi le aşeză, grijuliu, într-o servietă din piele neagră. Luă din cuier un pardesiu gri, îl puse pe braţ şi începu să privească strada pietruită prin geam. Când auzi motorul inconfundabil al taximetrului rablagit, acelaşi care venea de fiecare dată, o săltă pe Alice pe braţele sale şi, năduşind, o duse afară, pe scările din faţa casei vechi.

-Ştii deja unde să o duci, îi spuse taximetristului, în timp ce o aşeza pe bancheta din spatele Volkswagen-ului vechi. Îi întinse şoferului câteva bancnote, atent împăturite, şi se întoarse în casă.
Se aşeză pe un fotoliu roşu, aflat într-o sufragerie generoasă, aprinse o ţigară şi se cufundă într-un moment de linişte, ţinându-şi, cu toate acestea, pardesiul şi servieta burduşită în poală. Privi înspre un ceas mare, cu pendulă, care intona, solemn, prima dintre cele şase bătăi ale răsăritului de soare.

-De ce nu pot şi eu să dorm toată ziua, iar, noaptea, să-mi eliberez pe o pânză toţi demonii de prin străfundurile minţii mele? întrebă el fotografia unei femei de vreo treizeci şi cinci de ani, care îl privea de pe măsuţa din dreapta fotoliului în care doctorul Morgenstern se tolănea tot mai comod.
Începu să sforăie sacadat. Servieta îi alunecă de pe picioare şi, lovindu-se de covor, se deschise, eliberând toate foile de hârtie din ea. Când ceasul bătu o dată, doctorul se rostogoli pe o parte, încrucişându-şi picioarele butucănoase. Apoi, vechea pendulă îşi începu cântecul prelung al orei şapte. Doctorul Morgenstern tresări din fotoliu. Ţigara i se stinsese între degetele care nu-i dăduseră drumul nici măcar în somn. O puse în scrumieră, după care începu, frenetic, să adune hârtiile de pe jos, înjurându-şi pacienta care-l ţinuse treaz toată noaptea. Se uită într-un carnet cât o Biblie. Pe pagina asupra căreia privirea cenuşie a psihiatrului se opri, scria, cu roşu, "7.20 - Robert". Mai erau douăzeci de minute până la sosirea primului pacient al zilei de luni. Cu părul ridicat în jurul calviţiei avansate, doctorul se grăbi spre cabinet, fără să mai traverseze strada până la cafeneaua unde obişnuia să-şi administreze doza zilnică de cofeină.

* * *

Taxiul opri în faţa unui bloc vechi de la marginea oraşului. Jos, în faţa scării, aştepta un bărbat de patruzeci de ani. Solid, înalt şi uşor cărunt, fuma uitându-se, prelung, în josul străzii cu asfalt prost. Îi întinse şoferului mâna cât o lopată şi luă, grijuliu, fata care dormea pe bancheta din spate, fiind atent să-i protejeze capul. În timp ce maşina demara, tatăl dispăru în casa scărilor şi începu să urce, anevoios, treptele clădirii cu patru etaje. Miresmele de mâncare gătită, aer închis şi igrasie îi deranjau nările, dar făcea eforturi să le ignore. Sus, la ultimul etaj, o uşă din lemn gălbui stătea deschisă pe jumătate. O împinse cu piciorul. Bărbatul îşi făcu drum prin apartamentul minuscul şi îşi lăsă fiica încă adormită pe canapeaua din dormitorul ei. La ieşire, avu grijă să nu se împiedice de o stivă de pânze pictate, de şevalet şi de tubuleţele colorate împrăştiate pe un covor a cărui culoare nu se mai putea distinge din cauza petelor de vopsea. Închise uşa dormitorului şi pe cea a apartamentului. Se duse în sufrageria foarte mică şi se aşeză pe fotoliul din faţa unui televizor vechi. Pe o măsuţă din partea dreaptă, o ceaşcă de cafea îl ademenea cu aburii ei aromaţi. Sorbi din ea, se tolăni şi închise ochii.

-Cu ce mama lui Dumnezeu am greşit? gândi el, cu voce tare, suficient de tare încât soţia lui să-l audă prin somnul pe care şi-l dormea, liniştită, pe canapeaua din aceeaşi cameră.
Se trezi. Doi ochi negri începură să mijească din spatele pleoapelor îngreunate de vise. Îşi dădu părul lung, drept şi negru după urechi şi-l privi pe Mircea, parcă puţin enervată.
-Şi crezi că rezolvi ceva dacă trezeşti pe toată lumea? Fata aia tot un cadavru rămâne pentru noi. Doar pentru că o iei din faţa blocului în fiecare sâmbătă crezi că faci cine ştie ce? Eu nici atât nu o văd, se revoltă ea, pe un ton din ce în ce mai ascuţit.
Cuvintele Mariei îl dureau pe omul care, între timp, îşi aprinse o ţigară.
-Cine te orpeşte să te duci acum să o vezi? Este aceeaşi privelişte de care am şi eu parte. Când e trează, încuie uşa şi lasă cheia în broască. Nu te mai gândi la asta, iubito. Ţi-am mai spus. Nu sunt cu nimic mai apropiat de Alice decât eşti tu. Ce rost are să ne certăm din cauza ei? încercă Mircea să-şi mai calmeze soţia. O iubea prea mult ca să îndure supărarea ei.
-Poate că, dacă o lăsai să iasă-n lume la timpul potrivit, să iubească, să cunoască oameni, nu ajungea un fluture de noapte, se plânse Maria. Însă îşi dădu repede seama că vorbele ei nu schimbau nimic şi se ridică din pat. Se cuibări lângă soţul ei şi-l sărută pe gât. Tăcură amândoi. Nu avea sens să se certe, atâta timp cât nici măcar doctorul Morgenstern nu era în stare s-p aducă pe Alice cu picioarele pe pământ. Oricum, era târziu şi amândoi trebuia să plece. Un lucrător de pe şantier şi o profesoară de arte plastice nu-şi puteau permite nici să piardă nopţi, nici să plece nervoşi la munca lor.
Cu un alt sărut, cele două trupuri se despărţiră unul de celălalt. Plecară împreună, nu înainte de a-şi strecura capetele prin uşa închisă a dormitorului ei, pentru a-şi lua rămas bun de la un fluture de noapte...

Va urma.
Nightwish - The Carpenter

joi, 3 decembrie 2009

Proiect potent

Se-ntâmplă oricui să cam rămână în pană de subiecte. De obicei, asta se întâmplă fie din cauză de prea puţine idei, fie din inflaţie de idei. Adică ai aşa de multe chestii în cap, că nu ştii pe care să o scrii prima. Mai ales dacă ele se întrepătrund, derivă una din alta sau se bat cap în cap. Ar fi chiar de căcat să ai două idei opuse pe care să le scrii, una după alta, fără o justificare şi fără o legătură. Mă gândeam să mă apuc să scriu, aici, un roman în foileton. V-a plăcut cuvântul ăsta? Adică serial, inculţilor! Este singura metodă de a trânti în fasole toţi mucii, indiferent de rasă, religie sau sex. E foarte uşor să feţi personaje cu personalităţi şi gândiri opuse, fiecare dintre ele reprezentând câte o latură a propriei personalităţi şi a propriei mentalităţi. Asta înseamnă că o latură a creierului meu uberdezvoltat, imperialist şi colonizator de alte capete este suficientă pentru a constitui un personaj viabil, realist şi mai mult sau mai puţin sănătos între urechi.
Pe de altă parte, scrisul unui roman, mai ales pe bucăţele, implică un angajament nesimţit de tot. Asta înseamnă ca, măcar la două zile, să nasc o parte a unui capitol, ca să nu se ducă audienţa în cucuruz. Mi-ar plăcea să ştiu că măcar trei sau patru oameni îşi pierd vremea citindu-l, ca să nu mă chinui de pomană. Aş putea să mă apuc să-l scriu pe şestache şi să-l scot în formă editată, dar, dacă e bun, oricum ajunge pe net şi la dracu' m-am mai apucat. Nu vreau să ajung ca tipa cu Twilight, să-mi bag pula în el înainte de a-l termina, din cauză că nu-l mai cumpără nimeni, fiind mocăciune pe net. Aşa că mai întâi îl arunc gratis în aer şi, dacă e destulă lume interesată, poate-l şi editez. Cu condiţia să-mi dea ăştia leafa, futu-le muma-n cur de calici. Apropo. Dacă-l scriu aici, îl şi termin, că nu e ca celelalte încercări eşuate. De câte ori am vrut să scriu ceva masiv, m-a apucat sictirul, ştiind că stă numai la mine pe hard şi nu-l vede nimeni. Dacă ştiu că există cineva care vrea să citească şi următorul capitol, care aşteaptă continuarea şi care este interesat de elucubraţiile mele, am o motivaţie destul de zdravănă. Pe mine mă doare în cur dacă mă dezamăgesc, dar publicul e public. Plus că plănuiesc, în secret, să candidez la preşedinţie şi aş pierde voturi dacă nu m-aş ţine de treabă. Kidding.
Fie ce-o fi. Nu promit că astăzi sau mâine vin cu prima parte a mastodontului literar, dar, măcar la sfârşitul săptămânii, va apărea ceva. Nu pot să promit că va fi pornografic, obscen, senzaţional, dar va fi revoluţionar, va coborî filozofia în stradă, va fi o alternativă la Sfântul Petru şi, poate, va avea şi un titlu. De fapt, sigur îl va avea. Dar, încă, nu-l dezvălui. Bineînţeles, sunt deschis ideilor şi sugestiilor. Orice intervenţie este binevenită, oricât de cretină ar fi. În orice roman trebuie să existe şi cretini, fie că ei îl scriu, fie că participă la acţiune. Până atunci, îmi fac vânt, că am treabă, şi-mi caut inspiraţia în cafeaua de mâine dimineaţă. Sper să găsesc destulă cafea şi destulă inspiraţie, că, dacă nu, lumea va pierde o mare operă literară, iar plozii de mâine vor avea cu un autor mai puţin de înjurat în ora de română.

Enya - Adiemus